Motivul întoarcerii în literatura de imigraţie italofonă

Dorinţa omului de a-şi lăsa propria casă şi de a se deplasa către noi ţinuturi, şi poate tocmai din acest motiv mai atrăgătoare, a existat dintotdeauna, emigrarea avându-şi rădăcinile într-o latinitate de tip nomad. Orice plecare presupune o călătorie la finalul căreia cel care alege această experienţă ajunge să concretizeze sau nu obiectul visului său proiectat înainte de a purcede la drum. Mitul călătoriei, atât de discutat în literatură, atât în Odiseea, cât şi în Eneida, se regăseşte şi în literatura de imigraţie contemporană, dezvoltând aceleaşi teme şi motive recurente privite din perspectiva celor două dimensiuni complexe: plecarea şi întoarcerea. Nu ne propunem de data acesta să vorbim despre călătoria în sine, la prima acţiune a acesteia care este „plecarea”, despre motivele, sensurile şi semnificaţiile care au stat la baza alegerii. Ne vom referi strict la întoarcere, care este tot o călătorie în sens invers, o re-venire sau o re-întoarcere la origini. Prefixul re- indică direcţia călătoriei, orientarea aceluia care o întreprinde către locul destinaţiei şi care este, fără dubiu, întoarcerea, mersul „înapoi”. Orice plecare sau aproape orice plecare are şi o întoarcere; desigur, sunt şi plecări fără întoacere, ca în cazul acelora care au ales în mod fatal această variantă şi ale căror motive sunt ştiute numai de ei, sau ca în cazul fatidic în care procesul morţii intervine pentru a schimba, inevitabil, traseul destinului, însă atât într-un caz, cât şi în celălalt, o întoarcere, tind să cred, tot există, fie şi la nivel metafizic.

Ritorno a casa, o antologie bilingvă italo-română

Aşa cum afirmam mai sus, mitul călătoriei nu şi-a pierdut din sensuri şi semnificaţii în literatura de imigraţie actuală, mai mult decât atât acesta îmbracă noi forme expresive de manifestare. Astăzi omul încă mai poartă înăuntrul său acest mit. L-a moştenit de la înaintaşii lui şi îl perpetuează cu aceeaşi determinare în forme evoluate. Călătoria a produs cu sine o schimbare, o alienare, prin risipirea eu-lui – cutreierând prin lume, iar întoarcerea – o adevărată regăsire a acestuia, prin recuperarea sensului pentru care a fost concepută. Ne-am propus să vorbim despre „întoarcerea acasă” aşa cum apare la scriitorii celor două cărţi propuse spre analizare: Ritorno a casa, antologia bilingvă (italiană-română) îngrijită de Irina Ţurcanu şi L’italiana, de Joseph Zoderer. Am ales cele două cărţi pentru a individualiza tema comună avansată de autorii acestor texte: întoarcerea acasă cu tot ceea ce implică aceasta; trăirea sentimentului de re-familiarizare cu spaţiul originar, re-găsirea sau re-cucerirea acestuia prin apel la toate datele afective, la memoria capabilă să reconstituie secvenţele trecutului şi recunoaşterea elementelor care, deşi cunoscute, par străine. În aceeaşi perspectivă se înscrie semnificaţia termenului „casă”, înţeles ca o dublă apartenenţă a individului la două spaţii diferite (cel al originii şi celălalt, al spaţiului de adopţie), renunţându-se aproape definitiv la semnificaţia unică, adică la topos, acesta din urmă fiind doar un element formal care trimite la ideea originară (a acelui acasă, adică în propria patrie). Între individul reîntors şi locurile, altădată familiare, s-a produs o înstrăinare şi prin urmare o ruptură.

În povestirea Ruxandrei Drăgoescu, Cotitura, întoarcerea este ambivalentă, o dublă întoarcere. Am putea-o considera, pe de o parte, „întoarcere” (atunci când eroina din povestire resimte nostalgia pe care i-o „sugerează Şarpele Uroboro şi părăseşte Italia pentru a veni acasă în România”), iar pe de altă parte, ca pe o „reîntoarcere” (în momentul în care aceeaşi eroină parcurge drumul invers către cealaltă casă, în Italia). Întoarcerea acasă, la propria patrie, are valoare simbolică, de căutare a adevărului asupra propriei persoane, asupra stabilităţii acesteia într-un plan individual şi afectiv. În acest caz, întoarcerea este doar o revenire la punctul iniţial, la momentul zero de la care emigranta va trebui să plece din nou, de data aceasta înzestrată cu experienţa acumulată pe parcursul călătoriei, dar şi cu conştientizarea pe care i-o oferă motivul acestei „fugi”, care este iubirea. Povestirea devine metafora căutării dragostei asociate ideii de casă, familie, afectivitate. De aceea, prizonieră între două lumi, protagonista parcurge drumul dus-întors-reîntors; ea caută dragostea, alergând de la un capăt al altul al lumii, realizând în cele din urmă că totul se afla în interiorul ei, în modul de a percepe locul reconfortant numit „acasă”, de capacitatea de a relaţiona cu elementele determinante ale spaţiului, dar şi de a armoniza cu fiinţele umane cu care intră în contact.

Povestirea Fragmenta Roz a Cameliei Mirescu propune o întoarcere, de data aceasta simbolică, prin intermediul amintirilor care stau la baza asocierii ideii de casă cu acea de copilărie şi afectivitate în spaţiul securizant al „camerei”. Imaginile descrise sunt reculese din sertarele memoriei afective, evocând amintiri ale unei copilării lipsite de griji, petrecute în spaţiul protectiv al casei familiare, dar şi în cel al casei Doamnei şi Domnişoarei Gulan. Prima înstrăinare de casă a fost atunci când mama sa o va duce de mânuţă la casa familiei Gulan şi în care, copil fiind, eroina reuşeşte să se adapteze cu multă uşurinţă. De la Domnul Gulan fetiţa deprinde cunoştinţe legate de strămoşii patriei sale, cât şi despre prezenţa monumentelor acestora pe care le va întâlni mai târziu, cu ocazia emigrării în Italia. Imaginea de basm a copilăriei lasă locul unei alte lumi, cea a adultului responsabil de alegerile sale care, dacă nu s-ar desprinde de propriile rădăcini, nu şi-ar împlini drumul iniţiatic de dezvoltare. Întoarcerea devine de fiecare dată „sosirea plecărilor” sale, deoarece orice întoarcere presupune automat o plecare care o face să plângă pe Tanti Mili, iar pe eroină să trăiască şi să retrăiască momente de bucurie alternate cu cele de tristeţe. Întrebările din finalul textului devin reflecţii asupra existenţei şi asupra identităţii, a deciziei de a-şi desprinde rădăcinile în crearea propriului destin. De data aceasta înstrăinarea nu se va mai produce în spaţiul reconfortant al casei Doamnei şi Domnişoarei Gulan, ci într-un loc în care „nu este nici primăvară, nici vară, nici toamnă şi nici iarnă. E pur şi simplu un anotimp de esenţe de neconfundat, e trecerea timpului sufletului nostru în magia regăsirii continue”. [1]

Bun venit, dar la revedere constituie titlul celei de a treia povestiri din antologia Întoarcerea acasă. Autoarea Irina Şerban povesteşte cu mult umor şi naturaleţe un episod din viaţa unor tineri emigranţi în Italia care se întorc acasă după o îndelungată absenţă. Întoarcerea în sine constituie un eveniment care implică o serie de acţiuni legate de pregătirea tinerilor pentru reîntâlnirea cu cei dragi aflaţi în ţară. Pregătirile de plecare, descrise cu oarecare ironie şi umor, oferă un tablou comic datorită bagajelor aglomerate, încărcate de cadouri şi atenţii de toate felurile pentru familii şi prieteni, însă acesta este un tablou care corespunde realităţii unei societăţi marcate de fenomenul migraţiei contemporane. Titlul povestirii Bun venit, dar la revedere, construit de asemenea pe baza unei fine ironii, se referă la personajul-intrus din text care intră în micul univers, dominat de un registru intim, familiar, pentru a strica echilibrul creat, provocând dezordine. În lumea familiară de acasă, acolo unde toţi comunică în aceeaşi limbă română, nu poate intra un „străin”, care să vorbească limba italiană, cea pe care ei o vorbeau „dincolo”. Limba devine un element definitoriu în selectarea lumilor, pentru că ea denumeşte elementele din care sunt alcătuire lumile.
Tinerii emigranţi încearcă să reconstituie spaţiul cu ajutorul amintirilor,însă nu reuşesc, pentru că ceea ce era altădată familiar acum devine dintr-o dată necunoscut şi indiferent. Este o temă recurentă în literatura de imigraţie contemporană.
„Suntem în sfârşit acasă, un pic schimbaţi şi un pic noi înşine, suflete rătăcite în urmărirea unor amintiri decolorate. Neîncrezători privim în jur în căutarea unui colţ care să ne întărească memoria. Dar afară nu găsim… nici măcar în colţ”. [2]

Ultima povestire, cea scrisă de autoarea Luiza Diculescu, restrânge întregul discurs epic la negaţia verbului „a întoarce” – „nu mă întorc”. Cuvintele acestea sunt exprimate sub impulsul a ceea ce vede eroina atunci când intră în contact, după mult timp, cu realităţile României, cu tabloul dezolant care i se dezvăluie odată aflată pe străzile Bucureştiului. Sergiu, prietenul ei, întreprinde o singură călătorie: plecare şi întoarcere (România – Italia şi Italia – România). Cea care face mai multe plecări şi întoarceri este Elza. Ea ţese, asemeni Penelopei, drumul iniţiatic, în căutarea şi regăsirea sensului vieţii, care este pentru ea iubirea şi pe care i-o dezvăluie, în mod ironic, „Moartea”. Episodul întâlnirii cu aceasta este revelatoriu pentru că află care este sensul propriilor căutări în timpul cutreierării prin lume. La fel ca şi celelalte personaje ala cărţii, Elza caută o terapie pentru inima sa şi care nu se putea găsi nicăieri în lumea asta, „pentru că în Italia sintagma «ti amo» nu înseamnă «te iubesc»”. [3]
Cuvintele, limba în care sunt rostite, îndeplinesc un rol demiurgic, creator de lumi. Limba este expresie, este suflu divin. Lumile încep să respire doar dacă elementele care le constituie sunt rostite în limba pământului din care au fost plămădite. Până şi „Moartea” este naţională: „nu se poate să mori decât în limba ta!” Cuvintele-surogat (omonimele acestora în alte limbi) creează lumi artificiale, paralele, şi este nevoie de multă răbdare şi râvnă pentru a le putea aduce la viaţă.

Elementele care compun spaţiul familiar, al locului de origine, trec prin procesul înstrăinării în momentul în care emigrantul, întors în ţară după o absenţă îndelungată, intră în contact cu acesta. Spaţiul se transformă şi el odată cu trecerea timpului. Toate cele patru povestiri avansează, la un moment dat, această idee.
„Strada mea, umbrită de mulţi copaci care în fiecare vară au trunchiurile vopsite în alb, mi se păru mult mai mică faţă de cum mi-o aminteam din timpul când locuiam acolo”. [4]
„Clădirile astea murdare şi neîngrijite sunt ale noastre? Şi mica stradă dintre blocuri a fost întotdeauna atât de… găurită? Şi unde-i trotuarul? Şi locul împrejur s-a strâmtorat? Şi unde-s copiii? Şi unde suntem noi copiii? Totuşi, au trecut numai cinci ani!” [5]

Romanul L’italiana de Joseph Zoderer

Tot despre „întoarcere” vorbim şi în cazul romanului L’italiana, de Joseph Zoderer. Deşi diferită, pentru că vorbim de o altă categorie în rândul personajelor, de un alt context, de alte circumstanţe, întoarcerea este aceeaşi. Die Walsche (L’italiana) – titlul original al acestei cărţi, pe care autorul italian de origine germană Joseph Zoderer o situează în categoria literaturii despre imigraţie – desemnează un termen deloc lipsit de conotaţii negative, prin care germanii îi denumesc pe italieni. Olga, protagonista romanului, este considerată „Walsche” [6]. Ea este o fată de origine germană „sudtiroleză”, născută într-un ţinut muntos destul de aspru şi crescută într-o atmosferă de suspiciune şi neîncredere exagerată. Aceasta va decide într-o zi să părăsească propriul ţinut pentru a merge să trăiască în altă parte, într-un oraş unde se va îndrăgosti de un meridional, Silvano. Hotărârea ei este considerată, de către compatrioţii săi, drept o trădare pe care timpul o va transforma la rândul său într-un adevărat sentiment de vinovăţie.
Reîntoarcerea la locurile de origine, ziua pregătirilor funerare pentru tatăl său, va descoperi adevărata alegere a Olgăi, situată până atunci între două realităţi radical distincte (cea germană şi cea italiană) în lupta sa interioară de a descoperi adevărata identitate sau apartenenţă. Avem o ciudată convieţuire între două comunităţi total diferite din punct de vedere istoric, lingvistic şi cultural, care ajung să se individualizeze într-un mod atât de dramatic, izolându-se una de cealaltă. Din această istorie dramatică se individualizează Olga care, încă de foarte tânără, abandonează, împreună cu mama sa, incapabilă de a suporta duritatea de comportament a soţului său, casa paternă aflată în munţii „Alto Adige”. Cele două femei încearcă să-şi construiască o nouă viaţă într-un oraş de câmpie. Olga devine iubita unui italian din sud, Silvano, înstrăinându-se din ce în ce mai mult de vechea sa matcă.
Protagonista romanului devine „străinătatea” cu sensul ei de apartenenţă, izolarea până la limitele alienării, mai ales atunci când este pusă faţă în faţă cu realităţi „naturale”, ambiente în care ceilalţi par să se mişte extrem de natural.
Personajul romanului L’italiana trăieşte o experienţă inedită, cea a dezrădăcinării din locul în care simte că nu-i mai aparţine şi în care nici nostalgia nu mai poate stabili raporturi emoţionale. Importanţa acestui roman stă exact în declinarea termenului de străinătate în raport cu tensionatele relaţii între două naţiuni total diferite din punct de vedere social şi cultural. Străinătatea în acest sens este ideea centrală a romanului, iar rezultatul ei, alienarea unor indivizi aparţinând unei societăţii contemporane. Privirea autorului este una reflexivă pentru că fenomenul nu este unul individual, ci din contră, unul universal şi reflectă exact starea de spirit a fiinţelor umane care probează această experienţă. Olga priveşte noua lume cu ochi curioşi şi înspăimântaţi ca de copil, pentru că la început noua „terra” apare „imprevizibilă, inconceptibilă, înspăimântătoare şi chiar frumoasă”. Cu timpul, eroina descoperă această nouă lume şi începe să şi-o apropie, apelând la referinţe din trecutul familiar, însă aceasta nu se va lăsa prea uşor „cucerită”.
Imigranta Olga se simte străină atât în cartierul de italieni, cât şi în mijlocul amicilor lui Silvano. Sentimentul de înstrăinare intervine chiar şi în relaţiile dintre cei doi. În acelaşi timp se simte străină chiar şi în locul din care a plecat, din spaţiul în care şi-a petrecut copilăria. „O străină, cu adevărat o străină se simţea cu el în cartierul de italieni, dar şi aici, în casa unde a fost crescută, în locul în care s-a născut, unde totul ar fi trebuit să-i fie familiar, totul i se învălmăşea în cap şi în inimă, o durere necunoscută o învălui, intrându-i prin ochi şi prin urechi şi coborând tot mai jos, cuprinzându-i inima”. [7]
Pentru cel care se întoarce la pământul matern, lucrurile, locurile şi oamenii îşi pierd din culorile de altădată, se alterează odată cu trecerea timpului , se înstrăinează. „Acum, pentru că nu mai putea să se ascundă printre obiecte, acestea s-au îndepărtat de ea, devenindu-i străine, şi ea nu mai voia deloc să le atingă, să nu le mai simtă mirosul, şi cât de mult s-a îndepărtat de ele, foarte mult…” [8]
Olga ar fi dorit ca Silvano să rămână la fel, dar în acelaşi timp să fie capabil de a gândi şi de a vorbi în limba germană aşa ca ea. Limba constituie, în afară de identitate, un motiv de orgoliu, mai presus de apartenenţă. „«Noi suntem noi», iată ce voiau să spună toţi, dar erau şi alţii care ar fi vrut să spună acelaşi lucru despre ei înşişi, toţi, chiar şi prietenii lui Silvano nu doreau decât acest sens al apartenenţei, şi în cele două limbi îşi înfoiau bicepşii”. [9]
Limba reprezintă liantul suprem în comunicare, puterea şi expresia: „Erau cu toţii mai puternici decât ea… în posibilitatea lor de a se exprima… dacă ar fi dispus de astfel de cuvinte, câte i-ar fi oferit limba sa”. [10]
Sentimentul pe care îl încearcă protagonista, la reîntoarcerea în orăşelul german de munte, este cel al eliberării deoarece descoperă că se poate rupe fundamental de locul acela, fără regrete: „La coafor a cerut să i se taie părul foarte scurt. A simţit fiecare tăiere a părului ca pe o eliberare, ca şi cum ar fi fost înălţată într-o altă dimensiune: poate că în Timp sau în Lume”. [11]
Întoarcerea acasă poate revela o serie întreagă de motive şi înţelesuri, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat în timpul călătoriei: poate fi văzută ca pe o parte care încheie ciclul acesteia (plecare – întoarcere), resemnare, nostalgie, eşec, dor, neputinţă, căutare/regăsire a eu-lui, reuşită, teamă, evadare, dorinţa de regenerare prin contactul cu propriile rădăcini, căutarea spaţiului protector care este casa, etc. Eu aş numi-o chiar „dezlegarea rădăcinilor” în sensul libertăţii. Cel care a ales plecarea are nevoie de libertate pentru a se putea deplasa. Iată care ar putea fi motivul acestei întoarceri: dezlegarea rădăcinilor în cazul acelora care încă nu şi le-au rupt cu brutalitate şi ireversibil. Dar pentru cei (şi cred că sunt mulţi dintre aceştia) care le au încă intacte, deşi poate rănite, întoarcerea acasă are tocmai acest motiv al eliberării. Eroii acestor cărţi au nevoie să se mişte, să străbată, să cucerească spaţii, de aceea au nevoie să fie liberi şi nu legaţi. Rădăcinile nu pleacă odată cu oamenii, ele rămân acolo, adânc înfipte în pământul patriei lor. Cei care suferă sunt ei, oamenii, nu rădăcinile. Suferă pentru că, deşi aparent liberi, fire invizibile, prelungiri ale rădăcinilor, îi trag din răsputeri îndărăt. Se pare că personajele acestor lumi narative tocmai asta fac: se întorc ca să-şi dezlege propriile rădăcini pentru a-şi putea continua drumul. Sunt şi dintre acei care nu o pot face pentru că rădăcinile lor sunt prea firave ori prea încăpăţânate şi atunci vor să rămână pe veci în rărunchii aceluiaşi pământ, iar o posibilă desprindere ar putea părea violentă, sinonimă morţii. Orice poate fi întoarcerea, însă nu şi regresiune sau involuţie, pentru că cel întors nu mai este acelaşi cu cel care a plecat şi asta pentru ca experienţa călătoriei l-a schimbat infinit. Motivul pentru care se cultivă această întoarcere este recuperarea rădăcinilor şi eliberarea fiinţei din tiparele originii care limitează şi constrâng.
Întoarcerea personajului Olga are, şi în acest caz, scop terapeutic: tratarea propriilor rădăcini, eliberare din „pripoanele” propriei inerţii, cu scopul începerii unei alte vieţi, iar pentru acest lucru este nevoie ca individul să fie slobod.
Există rădăcini puternice şi rădăcini fragile, există rădăcini statornice şi rădăcini „cu dor de ducă”, însă indiferent de natura acestora, aproape toate personajele acestor cărţi se întorc măcar o dată „acasă”.

Ana Maria Tomaziu Patraşcu
(nr. 12, decembrie 2014, anul IV)

NOTE

1. Ruxandra Elena Drăgoescu, Camelia Mirescu, Irina Şerban, Luiza Diculescu, Ritorno a casa, Un’antologia bilingue a cura di Irina Ţurcanu, Editura Ciesse Edizioni, Milano, 2013 (Camelia Mirescu, Fragmenta Roz), p.124.
2. Ibidem (Irina Şerban, Bun venit, dar la revedere), p. 126.
3. Ibidem (Luiza Diculescu, Nu mă întorc!), p. 157.
4. Ibidem (Ruxandra Drăgoescu, Cotitura), p. 104.
5. Ibidem (Irina Şerban, Bun venit, dar la revedere!), p. 132.
6. Joseph Zoderer, L’italiana, Editura Tascabili Bompiani, 2007, Milano (Titlul original Die Walsche, 1982, traducere în italiană de Umberto Gandini).
7. Ibidem, p. 11, traducerea noastră.
8.Ibidem, p. 27, traducerea noastră.
9. Ibidem, p. 20, traducerea noastră.
10. Ibidem, p. 82, traducerea noastră.
11. Ibidem, p. 42, traducerea noastră.