Un scriitor italian la Cluj: Patrizio Trequattrini

Profesorul Patrizio Trequattrini a venit în şcoala mea, acum trei ani, să predea italiana. În atmosfera uneori gălăgioasă, agitată, a vieţii de liceu din centrul Clujului, figura lui mereu calmă, prudentă, gesturile măsurate, statura impunătoare, dublată de lentoarea fermă a reacţiilor, erau în măsură să atragă atenţia asupra lui, ca o prezenţă neobişnuită. După trecerea primei perioade de acomodare, lumea a început să-i perceapă şi sensibilitatea, manifestată prin micile gesturi de delicateţe la adresa colegilor, a elevilor. Toate păreau însă vătuite de o persistentă nostalgie profundă, o povară sufletească nemărturisită, dar mereu prezentă. Am avut apoi prilejul să-i cunosc în trecere familia, venită să-l viziteze, pe soţia lui care predă limba engleză, precum şi pe fiul lor Giulio care, la doar zece ani câţi are, suferă de o formă severă de handicap.

           

Piesa Furio. Un teatru filosofic, „de idei”

O parte din situaţia sa personală am regăsit-o, pe când citeam şi traduceam Furio (piesa de teatru apărută la Editura Eikon din Cluj în 2010). Fireşte că, asemeni oricărei opere artistice care se respectă, realitatea autobiografică e îmbogăţită de meditaţiile autorului asupra subiectelor esenţiale: viaţa, moartea, iubirea fără limite, boala, singurătatea, rolul familiei, imposibilitatea de-a fugi de propriul destin. Nu soarta generală a omenirii îl preocupă, în această tragedie, pe Patrizio Trequattrini, ci parcursul individului confruntat cu arbitrariul existenţei. Nu cunoscutul conflict tragic îşi face apariţia aici, între datorie şi pasiune, sau între individ şi societate. Căci protagonistul nu are nici urmă de îndoială ori şovăială, atunci când trebuie să-şi asume obligaţia îngrijirii fiului bolnav, de-a lungul întregii vieţi. Tragedia rezultă mai curând din caracterul implacabil şi iremediabil al loviturii destinului, care îi retează omului posibilitatea opţiunii libere. Victimă a situaţiei sale, Bruno demonstrează, în egală măsură, oboseala blazată faţă de realităţile gălăgioase din jur (discoteci, concerte, excursii, vizite), precum şi obsesia tenace a părintelui de familie, dispus la sacrificarea propriei existenţe pe altarul tandrei afecţiuni pentru fiul său. Alături de el, Carla personifică feminitatea confruntată cu spectrul mai amplu al sentimentelor opuse, iubirea şi groaza, fidelitatea şi trădarea, perseverenţa şi dezertarea. Toate ajung să fie devorate de spaima singurătăţii.

Personajele foarte puţine, decorurile invariabile şi strict utilitare, acţiunea „blocată” în limitele aceluiaşi impas de netrecut (în ciuda timpului care se scurge), limbajul elevat şi îngrijit ne semnalează că autorul nu şi-a propus neapărat edificarea unui alt univers, fictiv, limpede circumscris în coordonate paralele. Avem de-a face mai curând cu o piesă „descărnată”, esenţializată, cu un teatru filosofic, „de idei”, care urmăreşte nu să-l fascineze pe spectator, transportându-l într-un univers compensatoriu ci, tocmai dimpotrivă, să-l sensibilizeze în legătură cu temele din imediata sa vecinătate.
E discutabilă ipoteza lui George Steiner că, în societatea noastră postmodernă, tragedia nu-şi mai găseşte locul. Că am fi atraşi doar de subiectele minore, de preocupările cotidiene, de ritmurile intense ale supravieţuirii, care jugulează vena tragică. Patrizio Trequattrini ne demonstrează că măsurile aulice ale teatrului antic pot fi împletite cu noile teme de reflecţie ale secolului XXI. Căci, după oribilul secol XX, care a văzut desfăşurarea a două războaie mondiale, cu milioane de victime inocente, în numele vitejiei naţionale, al purităţii rasiale, al emancipării unei clase sociale pe spinarea celorlalte – tot atâtea pretexte mincinoase, formulate în sprijinul crimei generalizate –, probabil că înaintăm azi spre un liman mai senin. Este de sperat că noile valori ale viitorului vor fi îndreptate spre (re)descoperirea ecologiei, a toleranţei faţă de individ, precum şi faţă de categoriile defavorizate: bătrânii, copiii, bolnavii, diversele minorităţi (sociale, etnice etc.). În contextul care se prefigurează, postmodernismul probabil că îşi va asuma şi această tragedie, Furio, situată la contopirea dintre pasiune şi raţiune, la confluenţa dintre iubirea nelimitată pentru propriul fiu şi datoria fanatică de părinte, împinsă chiar până la crimă.

Întrebările şi sfidările contemporane în romanul Şantajul

Editura bucureşteană Herg Benet şi-a asumat în 2011 publicarea romanului Şantajul, scris de Patrizio Trequattrini şi apărut anterior în Italia. Avem de-a face aici cu o lucrare complexă, care poate fi parcursă pe mai multe niveluri de lectură. Aspectul cel mai uşor sesizabil este acela al cărţii de vacanţă: o femeie tânără şi frumoasă este abordată şi sedusă de un bărbat experimentat. Relaţiile lor sexuale pătimaşe, în poziţii dintre cele mai neobişnuite, sunt însă filmate pe ascuns de amant, care le foloseşte apoi spre a-şi şantaja partenera. Aici intervine elementul-surpriză al cărţii: obiectul şantajului îl va constitui nu vreo prestaţie delictuoasă, ci obligaţia ca tânăra să… scrie un roman. De ce? Fiindcă amantul este un editor cu dorinţa de-a da lovitura pe piaţa literară, iar tânăra este o ratată depresivă, care astfel şi-ar putea remodela existenţa. Cel ce pare să-ţi facă răul, de fapt te ajută să-ţi redescoperi energiile latente.
Romanul-obiect al şantajului e scris treptat, în paralel cu însăşi cartea pe care o citim, şi ne relatează eşecurile succesive ale protagonistei: în viaţa de familie (alături de părinţii şi fratele ei), în viaţa şcolară şi universitară, în viaţa de cuplu etc. Dar însumarea eşecurilor vine să configureze izbânda, căci noua carte are un imens succes de public şi debutanta Nora/Giulia, acum îmbogăţită din fabuloasele drepturi de autor, îşi poate relansa viaţa. Din aceste detalii înţelegem că autorul e la curent cu procedeele literare complexe. El îşi construieşte acţiunea „în oglindă”, coboară cu cititorii săi mai multe trepte ale ficţiunii, foloseşte cu succes povestirea în ramă.

Construcţia personajelor e incitantă, ele se află într-o continuă evoluţie şi schimbare de roluri. Protagonista este mai întâi o tânără deprimată şi speriată, care a însumat un şir de eşecuri şi, în plus, s-a pomenit şantajată cu o galerie de imagini compromiţătoare. Dar Nora izbuteşte să se răscumpere prin autenticitatea propriilor trăiri, aşa cum sunt redate pe foaia de hârtie, odată cu edificarea romanului în roman. Editorul Alberto pare iniţial fascinat de Nora, pentru a cârmi ulterior către o relaţie de forţă, prin care, însă, reuşeşte să sfâşie neîncrederea de sine a „victimei” sale, o ajută să se elibereze, să-şi cucerească un loc demn în viaţă. Logodnicul Marco părea cel mai consistent sprijin afectiv al Norei, omul care o iubeşte cu dăruire şi e dispus să facă orice pentru a se însura cu ea. Ne dăm seama, odată cu evoluţia acţiunii, că reprezintă de fapt autoritatea reprimantă, el inhibă elanurile protagonistei, îi pune la îndoială capacităţile, e mereu excesiv-protector pentru a o dezarma şi a o transforma în prizoniera lui de lux. Răsturnările de situaţie şi de semnificaţie a personajelor se află în consonanţă cu însăşi complexitatea societăţii de azi.
În paralel cu firul principal, îşi fac locul marile teme existenţiale: Ce este viaţa? Cine ne stabileşte traseul? Există sau nu există Dumnezeu? Ce înseamnă arta? Cum se scrie o carte? Care sunt strategiile pentru a crea o operă valabilă? Dar pentru a o vinde? Cum trebuie să întâmpinăm naşterea unui copil cu handicap? Avem dreptul moral de-a comite avortul, pentru a evita venirea pe lume a unui copil bolnav de sindromul Down? Care e condiţia femeii în ziua de azi? Cum poate femeia să-şi ocupe adevărata poziţie de forţă în societate? Din postura unui banal episod de şantaj sentimental, romanul se deschide treptat către întrebările şi sfidările contemporane.

Proza scurtă în şantierul de lucru

Mirela

Mirela vine lângă mine, fiindcă e oră de suplinire şi putem vorbi despre ce vrem noi, întrebându-mă de fiul meu.
„Domnule profesor, ce mai face Giulio?”
Eu sunt mereu cam surprins când mă întreabă cineva de el. E ca şi cum mi-ar aminti că am un fiu şi am uitat de el.
„Ah, Giulio, da, e bine, se distrează. A fost aici trei zile. A venit vineri şi luni a plecat”.
„Probabil că-i este greu să stea fără tatăl lui”.
„Da, cred că-i este greu. Îl văd adesea, dar... nu-i acelaşi lucru”.
„Mă gândesc că vă e foarte dor de el. Mie în schimb nu mi-e dor de tata. Nu-mi pasă de el”.
„Cum? Nu-ţi pasă? Dar unde e? Nu-i aici cu tine?”
„Nu, nu-i aici, dar nu-mi pasă. El şi mama s-au despărţit”.
„Ah, am înţeles, aşadar tu trăieşti aici cu mama, iar el este departe... este…”
„Nu, eu nu trăiesc cu mama. Maică-mea e în Italia”.
„Aşadar tatăl tău şi mama ta sunt amândoi în Italia, dar s-au despărţit”.
„Nu, nu-i chiar aşa. Mama e în Italia, iar tata e în Spania”.
„Ah, în Spania. Iar tu eşti în România. Măcar aici cred că am nimerit-o”.
„Da, da”, râde amuzată, „eu sunt în România, asta-i limpede”.
Sunt încurcat, ameţit, decepţionat de ipotezele mele greşite, dezorientat de o realitate care e mult mai complicată decât îmi pot închipui. Încerc să regăsesc busola pe care am rătăcit-o cu stângăcie. Mă pregătesc să pun o altă întrebare, pentru a face puţină ordine într-o situaţie care-mi scapă, dar Mirela începe iar să vorbească.
„Tatăl meu nu se interesează de mine, nu-i pasă absolut deloc ce mi se-ntâmplă, are altă familie, nu-l văd niciodată, chiar dacă judecătorul m-a lăsat în grija lui, atunci când părinţii mei s-au despărţit”.
„Cum de-ai fost lăsată în grija lui, şi nu a mamei tale?”
„Fiindcă mama n-avea de lucru, nu avea posibilitatea să mă întreţină. Iar tata era inginer”.
„El şi-a făcut altă familie în Spania. Are şi copii cu cealaltă femeie?”
„Copiii sunt ai ei, nu ai tatălui meu. Îi avea deja, înainte de a-l cunoaşte”.
„Şi cu mama ta care-i situaţia? Şi ea are alţi copii cu bărbatul pe care l-a cunoscut în Italia...”
„Nu, mama nu mai poate avea copii şi nici el n-are, ei sunt fără copii. Mă simt bine cu ea şi cu el. Mă face să râd, e foarte amuzant”.
„Unde anume stă mama ta, în Italia?”
„La Sant’Arcangelo di Romagna. Merg la ea în fiecare an, câte trei luni, vara. Şi-apoi merg şi-n decembrie, fiindcă ziua mea e pe douăzeci şi opt decembrie”.
„Dar vara nu mergi la mare?”
„Ba da, merg la Riccione”.
„Dar de ce nu te stabileşti în Italia cu mama?”
„Mama îmi spune mereu să stau în Italia, dar eu nu vreau. M-am obişnuit aici, am prietenii, şcoala, n-am chef să mă transfer”.
„Şi cu cine trăieşti?”
„Cu bunicii”.
„Cu părinţii mamei...”
„Nu, cu părinţii tatei. Asta e o treabă mai ciudată, ei nu vorbesc cu tata, dar ţin legătura cu mama”.
„De cât timp s-au despărţit părinţii tăi?”
„De când aveam şase luni”.
„Aşa că nu i-ai văzut niciodată împreună”.
„Nu. Şi din cauza asta nu-mi lipsesc. Fiindcă nu ştiu ce înseamnă să am părinţi care stau cu mine. Ei n-au stat niciodată cu mine”.
„Câţi ani ai? Şaisprezece?”
„Da, fac şaisprezece ani pe douăzeci şi opt decembrie. O să merg în Italia şi o să-mi sărbătoresc ziua cu mama”.
După ce sună, ies din clasă, dar mă gândesc în continuare la povestea Mirelei. Câtă dezordine există pe lumea asta, câţi copii sunt obligaţi să trăiască alături de părinţi care nu sunt ai lor, şi câţi sunt obligaţi să trăiască fără părinţi. Câte iubiri care au murit înainte de vreme, câte jurăminte şi câte trădări, câte familii sfărâmate şi noi familii peticite. Mutări în altă ţară, călătorii, noi întâlniri, dorinţa de-a reîncepe şi voinţa de-a îngropa trecutul. Vieţi rămase în suspensie, marcate de egoismul celor ce-ar fi trebuit să aibă grijă de ele. Ca şi viaţa Mirelei.


Femeile din Cluj

Am văzut multe ţări, am vizitat multe oraşe, am întâlnit mulţi străini; dar n-am mai pomenit aşa femei frumoase ca la Cluj. Sunt ca păsărelele care în fiecare zi migrează dintr-o parte în cealaltă a oraşului. Sunt secrete ca zborul acelor creaturi înaripate, mai uşoare decât aerul pe care îl străpung. Umblă îndrăzneţe pe străzi, sigure în trecerea lor, te ating uşor cu privirile caste şi provocatoare, alunecoase şi poruncitoare. Sunt impenetrabile, inaccesibile în aparenţă, sunt înţelepte ca Istoria pe care o încarnează, sunt vitale ca tinereţea ce trăieşte în ele. Sunt tinere, sunt înalte, sunt blonde şi brunete, sunt orice, dar nu vulgare. Fineţea lor te surprinde, farmecul lor te ameţeşte, parfumul lor te îmbată şi te învăluie. Femeile din Cluj care umblă sunt un spectacol într-un oraş spectaculos. Nu ţipă niciodată, nu-şi pierd vreodată răbdarea, te ajută mereu şi fac lumea să meargă înainte. Eu nu cunoşteam femeile din Cluj şi nici oraşul lor; nu ştiam că ele există şi sunt aşa de afectuoase. Acum că ştiu, sunt mai senin şi mai eliberat de zgârcenia posesiei. Privesc în fiecare seară păsările care migrează, îmi zgâiesc ochii la zborul lor, le admir trecerea sprintenă şi un şuvoi de fericire mă răscoleşte; ca atunci când observ mişcările delicate ale femeilor din Cluj. Au caracterul luminos şi ferm al acestui oraş, răspândesc pacea pe care o respiri aici, sunt armonioase ca edificiile şi pieţele; nu stau niciodată în loc, ci înaintează cu hotărâre în spaţiul pe care acest oraş îl protejează şi îl adoră. Le priveşti cum îşi străbat itinerariile imprevizibile: sunt traiectorii, sunt poveşti, sunt existenţe în mers care te atrag; sunt sirene de care nu te poţi elibera, sunt puterea magiei mereu aţintite spre bine. Te farmecă şi vraja lor îţi taie vorbele, nu mai ai cuvinte cu care să le necăjeşti, cu care să le jigneşti. Poţi doar să le admiri mişcarea dulce şi să le adori misterioasa frumuseţe. Ca atunci când priveşti păsărelele care, libere şi desprinse de orice nevoie, brăzdează potecile cerului, îndreptate într-o direcţie pe care mintea n-o poate niciodată îmbrăţişa. Libertatea şi sprinteneala lor produc o profundă tulburare; ca aceea provocată de femeile din Cluj. Mă întreb adesea ce au ele în comun, femeile din acest oraş, care este elementul care le uneşte, care este acel fir subţire, aproape imperceptibil de care, în ciuda enormelor diferenţe, sunt toate legate. Respir această invizibilă şi totuşi foarte solidă identitate a lor, simt în aer briza acestei esenţe a lor. Aş vrea s-o strâng între degete ca s-o observ, s-o examinez, cu teama că îmi va scăpa în eternitate; aş vrea să iau puţin din acest parfum esenţial al lor, să-l pun într-o cutiuţă şi să-l iau cu mine pentru totdeauna, chiar şi atunci când voi fi obligat să mă despart de acest loc vrăjit. Femeile din Cluj ştiu să zâmbească, sunt creaturi sprintene şi volatile, sunt de o frumoasă mândrie, sunt incoruptibile, merg pe străzi, dar gândurile lor nobile zboară pe cer şi toate împreună se adună în înălţimi, ca nişte balonaşe scăpate din mâinile unor copii neatenţi; formează o cuvertură ideală, un fel de atmosferă a gândurilor luminoase, care cu trecerea anilor, a secolelor, a devenit tot mai densă, tot mai sfântă. Această cuvertură de nobleţe înconjoară oraşul şi îl fereşte de rău, de ură, de ranchiună, de duşmănie. Femeile din Cluj sunt cinstite, sunt profunde, sunt maiestuoase, sunt umane, sunt disponibile, dar numai în faţa binelui. Nimeni să nu îndrăznească vreodată să le jignească, să le zgârie bunătatea. Sunt inatacabile, nimeni nu poate spera să le cucerească, fiindcă doar ele sunt cele ce cuceresc. Au înălţat cu hotărârea lor netulburată, cu imensul lor curaj hrănit de simţul dreptăţii, ziduri indestructibile, deşi invizibile. În spatele acestor ziduri şi sub cerul bunăvoinţei angelice, au edificat un microcosmos ideal, în care trăiesc fericite şi fericiţi trăiesc bărbaţii lor. Care le iubesc până la rătăcire. Toată această puritate, toată această bunătate strălucesc pe chipul lor, în stilul lor, în mersul lor şlefuit de-a lungul timpului. Iată de ce cred că dintre cele mai frumoase femei ale lumii nu vor lipsi niciodată femeile din Cluj.


Obsession

De-aici ajung în mai puţin de zece minute până în cartierul Zorilor. Am destulă vreme să fac o baie lungă şi minuţioasă. Aşa o să-mi pot lua cămaşa curată şi sacoul cel bun. Îmi voi îmbrăca hainele cele mai frumoase. Sacoul îmi vine perfect, l-am plătit cam scump, dar ia uite ce bine-mi şade fără vreo cută. Iau un taxi şi spun să mă ducă la „Obsession”. După nici zece minute, şoferul mă lasă lângă uşă. După ce intru şi îmi las pardesiul la garderobă, cobor pe o scară care mă duce la subsol, în peştera cu distracţie, fum, aburi, parfumuri, sunete. Au venit deja numeroşi tineri şi tinere, dar cei mai mulţi urmează încă să ajungă. Băieţii sunt îmbrăcaţi destul de normal, sunt curaţi, parfumaţi, dar hainele lor nu sunt mult diferite de alte situaţii. Fetele sunt foarte îngrijite, şi-au pus un parfum nu oarecare, ci parfumul lor personal, au îmbrăcat veşminte minunate, care le fac mai frumoase decât în realitate. Aproape toate au haine scurte, care le dezgolesc picioarele. Nu sunt fuste mini ameţitoare, sunt rochii întregi, care te buimăcesc prin frumuseţea pe care o dezvăluie. Dar nu e vulgaritate, ci multă fineţe. Totul e în regulă, totul e aşa cum trebuie să fie. Muzica din discotecă începe să te învăluie şi să-ţi cucerească mintea. Mă simt în largul meu în semiîntunericul care mă înconjoară, cu muzica aceea ritmată, la un volum suportabil. De fapt, este o situaţie odihnitoare, relaxantă: nu e nimic de înţeles, nici un concept dificil de disecat, nici un efort de a pricepe. E de-ajuns să auzi, doar să auzi şi să priveşti, să auzi muzica îmbietoare şi să priveşti ţinuta maiestuoasă a fetelor, mişcările lor languroase. Şi încă nimeni nu dansează. Dar se observă ici şi colo câte un gest, câte o nestăpânită şi uşoară mişcare din genunchi, câte o fluturare a palmelor. Începe să se simtă electricitatea pe care muzica o transmite şi care iradiază în trupurile tinere, dar şi într-al meu. Câteodată o undă mişcă involuntar siluetele ce se zăresc în penumbră. Este deja amuzant şi plăcut aşa. Dar când vor începe să mai şi danseze... Mă învârt prin local cu paşi lenţi, privesc cu aviditate chipurile nenumărate ale tinerilor senini şi le sorb şi eu bucuria. Nu mă întristez pentru tinereţea trecută, nu deplâng vârsta aceea, la care niciodată nu m-am simţit bine. Le privesc fără invidie tinereţea şi încerc să-mi întipăresc în suflet emoţiile pe care ea mi le provoacă. Am multe de învăţat de la aceşti adolescenţi, care ştiu cum să stea laolaltă cu toţii fără duşmănie: nu există între ei vreun gest grosolan sau lipsit de respect, nici pomeneală de aroganţă; nu e nici o făloşenie a frumuseţii, a iscusinţei ori a vreunei alte calităţi; nu este acea superioritate răutăcioasă, azvârlită gratuit în obrazul celorlalţi. Sobrietatea, graţia şi buna-cuviinţă reprezintă ingredientele identităţii lor. Chiar nefăcând nimic, doar limitându-se să asculte şi să privească, timpul trece foarte repede. Grupurile adunate în cerc, în jurul divanelor pe care şi-au aşezat energia îndată ce-au intrat în discotecă, se apucă să-şi agite tot mai mult tinereţea trepidantă. Mai întâi fetele încep să-şi mişte fundul şi şoldurile în ritmurile muzicii. Şi dacă într-o parte un mic grup se linişteşte, în altă parte a localului vreun alt grup se avântă să-şi dezvăluie, în agitaţia dansului, încărcătura de tinereţe şi vitalitate. Mi-ar plăcea şi mie să dansez în aceste ritmuri răpitoare, aş vrea, dar nu pot. Acum e un grup mai numeros de fete şi băieţi, care şi-a făcut loc aproape de centrul ringului de dans. Mă uit la picioarele fetelor, înfăşurate în cizmuliţe elegante, care practic sunt nemişcate, în timp ce fundurile s-au dezlănţuit, şoldurile descriu oscilaţii uimitoare şi foarte rapide, umerii şi braţele triumfătoare vorbesc. Nici măcar unul nu dansează ca şi celălalt. Fiecare contopeşte în dans propria sa îndemânare, propria sa creativitate, fiecare îşi mişcă trupul după sentimentul care îl stăpâneşte în clipa aceea, după privirea pe care o vede, după fata sau băiatul care îi dansează alături. Nimic nu e previzibil, nimic nu poate fi stabilit dinainte într-o discotecă; nu ştii dacă va apărea plictiseala ori exaltarea, dacă vei fi obosit ori târât într-un dans nesfârşit, din care îţi va fi cu neputinţă să mai ieşi. În seara aceasta m-aş azvârli în mijlocul lor, aş începe să inventez figuri şi poziţii de dans. Nu îndrăznesc s-o fac, iar atunci admir spectacolul: deja aproape toţi tinerii s-au aruncat în mijlocul dansului, care are în sine ceva sublim. Şi privesc cu încântare fetele, care sunt mai pricepute şi mai fascinante decât băieţii, şi sunt atras, dintre ele, de cele două sau trei mai îndemânatice; până când mă îndrăgostesc numai de una: este cea mai grozavă, cea mai frumoasă, cea mai senzuală. Are ceva în plus faţă de celelalte, poate zâmbetul inefabil, poate trupul mai armonios, sau privirea mai captivantă, poate, pur şi simplu, emană mai mult erotism decât toate. Nu mă opresc din a-i urmări evoluţiile pe ringul de dans, are o energie de nestăpânit, este foarte rapidă atunci când e nevoie, o autentică regină a discotecii. Atunci când găseşti una aşa pricepută şi tot mai scufundată în ritmurile dansului, tot mai uluitoare în invenţiile sale, tot mai suverană, rămâi vrăjit şi ai sta înţepenit s-o admiri toată noaptea. Ce poate fi mai frumos decât o fată superbă care dansează? Ce lucru deosebit şi atât de intrigant are dansul la discotecă, în comparaţie cu orice alt tip de dans? Am senzaţia că ascunde un erotism nedeclarat, dar sfâşietor, o prelungită semnalare şi expunere a sinelui celui mai ludic, o manifestare de intenţie privind eliberarea propriei energii instinctive şi vitale care ţâşneşte. Cu toţii sunt mânaţi de un curent plăcut şi misterios, ca un orgasm, cu toţii sunt nişte păpuşi în mâinile Erosului. Rămân patru ore scufundat în mijlocul senzaţiilor violente, ca sub efectele unui drog, adâncit în bolgia aceea de emoţii care evocă tinereţea. Apoi urc înapoi cu mintea pe versantul care mă readuce din subsolul carnavalesc şi eliberator, la suprafaţa sobră şi cunoscută. Îmi îmbrac pardesiul, pe care îl recuperez de la garderobă, ies pe stradă, îmi reiau locul în rândul normalităţii. Aerul rece al serii îmi alungă aburii plăcerii, ameţeala emoţiei. Simt că am lăsat fericirea acolo jos, dar sunt oricum fericit că am întâlnit-o.