Emigraţia din regiunea Veneto în România: 1870-1948

Una dintre direcţiile de interes ale publicaţiei noastre o reprezintă cercetarea şi recuperarea memoriei istorice a emigraţiei italiene din România. O importantă contribuţie în acest sens o aduce volumul italian Veneti in Romania (Angelo Longo Editore, Ravenna, 2008, 240 de pagini), semnat de reputatul eliadist Roberto Scagno, profesor de Limba şi Literatura Română la Universitatea de Studii din Padova, în colaborare cu arhitectul Paolo Tomasella, specialist în istoria arhitecturii şi a tehnologiilor tradiţionale din aria balcano-danubiană, şi Corina Ţucu, cercetător interesat de influenţele culturii şi artei italiene în Principatele Danubiene. Cartea aprofundează un aspect al emigraţiei italiene din regiunea Veneto foarte puţin explorat şi exploatat, vizând spaţiul danubiano-balcanic începând cu finele secolului al XIX-lea. În acest context, studiul analizează în mod specific România care, după cum se aminteşte în Introducere, era definită de scriitorii italieni din Risorgimento drept „sora latină din Orient” şi a reprezentat pentru câteva generaţii de emigranţi italieni o regiune în măsură să le ofere posibilităţi de creştere socială, economică şi profesională dovedindu-se, pentru mulţi dintre ei, o a doua patrie până la instaurarea regimului comunist în 1948, care a dus la destrămarea comunităţilor rezidente. Într-o privire de ansamblu, experienţa veneto-friulană în România se caracterizează, pe de o parte, prin mâna de lucru calificată ce s-a dovedit indispensabilă pentru modernizarea ţării, şi, pe de altă parte, prin activitatea preţioasă a artiştilor şi oamenilor de cultură din regiunea Veneto.

O emigraţie diferită: caracteristici şi tendinţe

Cartea se deschide cu amplul studiu al profesorului Roberto Scagno, intitulat Una emigrazione diversa. I Veneti in Romania (1870-1948) / O emigraţie diferită. Emigraţia venetă în România (1870-1948), care conturează mai întâi cadrul premergător emigraţiei venete în România, în capitolul Regno di Sardegna, il veneto e i Principati Danubiani (Regatul Sardeniei, Veneto şi Principatele Danubiene), subliniind prezenţa Regatului Sardeniei în această zonă atât prin marina comercială, cât şi prin deschiderea a două consulate, unul în Moldova, în portul Galaţi, în 1833, şi altul, în Valahia, în portul Brăila, în 1838. Rapoartele consulare dau mărturie despre creşterea traficului comercial între Regatul Sardeniei şi Principatele române mai ales după 1837, când la Galaţi şi Brăila s-a instituit porto-franco. Prezenţa solidă a societăţilor italiene şi, totodată, formarea unei mici comunităţi italiene rezidente la Brăila şi Galaţi se manifestă şi prin publicarea a două ziare bilingve, în italiană şi română, cele dintâi periodice care au fost tipărite în respectivele oraşe danubiene. La Brăila, între 1839 şi 1841, apărea bisăptămânalul „Mercur, jurnal comerţial al portului Brăila” – „Mercurio, giornale di commercio”, condus de românul J. Penescu şi de italianul F. Gussio. La Galaţi, între 1846 şi 1850, era publicat săptămânalul „Dunărea. Jurnal de comerciu, agricultură şi navigaţie” – „Il Danubio. Giornale di commercio, agricoltura e navigazione”, fondat şi condus de piemontezul Mario Pietro Cugino, de mult timp rezident în portul danubian, având şi cetăţenia română. Jurnalul era tipărit în tipografia italianului Francesco Monferrato, care şi-a desfăşurat activitatea din 1845 până în 1871. ʻViaţa italianăʼ din Galaţi şi Brăila s-a dezvoltat în continuare după unirea Principatelor de la 1859 şi mai ales după proclamarea Principatului României, după 1866.       
Urmează apoi tratarea emigraţiei venete propriu-zise în capitolul Emigrazione e colonie venete in Romania fino al 1948 (Emigraţie şi colonii venete în România până la 1848). Pornind de la subcapitolul vizând Comisia Europeană a Dunării (1856-1938), organism internaţional înfiinţat după încheierea Războiului Crimeii şi semnarea Tratatului de pace de la Paris pe 18/30 martie 1856 care stabilea neutralizarea Mării Negre, retrocedarea către Moldova a trei judeţe din sudul Basarabiei şi libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea unei comisii internaţionale, autorul aduce în discuţie – ca o documentare directă a realităţii de la gurile Dunării – rapoartele diplomatice italiene din 1876 referitoare la oraşele Galaţi şi Brăila unde, mai mult decât în altă parte, transformarea urbană şi modernizarea infrastructurii s-au realizat mai ales datorită aportului decisiv al muncitorilor calificaţi şi maiştrilor din Veneto şi Friuli.
Următoarele subcapitole analizează emigrarea în Romania a italienilor şi în special a celor din Regiunea Veneto care a fost favorizată de autorităţile locale, nu numai pentru recunoscuta abilitate şi capacitate profesională a acestora, ci şi pentru a contribui la strângerea legăturilor cu latinitatea şi, astfel, la consolidarea identităţii culturale a statului român aflat în zona de influenţă slavă şi, la vremea respectivă, în plină desfăşurare a unui delicat proces de asimilare a teritoriilor anexate Regatului României după 1878.

De la emigraţia temporară la cea definitivă

(Şcoala italiană a societăţii „Carpatina” din Brezoi, Vâlcea, în perioada interbelică)

Fenomenul migraţiei venete în România a început în 1870 şi a avut un caracter temporar, preponderent sezonier, din primăvară până în toamnă şi privea atât muncitorii calificaţi – pietrari, dăltuitori, dulgheri, zidari, mineri, vărari, mozaicari, marmurieri, fierari, decoratori – cât şi arhitecţii ori inginerii provenind în special din regiunea Carnia şi din Belluno, dar şi din celelalte provincii ale Regiunii Veneto, angajaţi de societăţi române care dădeau în antrepriză mari opere publice, contribuind în mod determinant la modernizarea României, în infrastructurile stradale, feroviare, de apeducte şi alte opere publice indispensabile. Începând din 1881, odată cu crearea Regatului, România a depus toate eforturile pentru a se alinia cu marile monarhii europene şi, în particular, regele Carol I de Hohenzollern a încurajat realizarea infrastructurilor adecvate necesare, deschizând porţile pentru mâna de lucru calificată venetă şi friulană care s-a stabilit în special în Valahia şi Moldova.
Trebuie menţionată, de asemenea, întărirea raporturilor diplomatice dintre cele două ţări. Tradiţionala, chiar dacă nu întotdeauna rectilinie, politică filo-românească risorgimentală şi interesul italian pentru traficul comercial danubian au stat la baza ratificării, în 1878, a unei „Convenţii privind comerţul şi navigaţia” şi, în 1880, a unei „Convenţii consulare între Italia şi România”. Cele două convenţii confereau paritate şi reciprocitate liberei exercitări a profesiilor şi a activităţilor comerciale şi industriale între cele două state, stabilind cadrul legal şi fiscal necesar.      
Ulterior, odată cu primii ani ai secolului XX, au fost înfiinţate în România firme venete de construcţii cu gestiune mai ales familială care au dat naştere celor dintâi nuclee de rezidenţi permanenţi. În preajma primului război mondial, societăţile comerciale italiene (printre care amintim „Società veneta per imprese e costruzioni pubbliche”) aveau o predominanţă absolută în sectorul construcţiilor publice, civile şi militare, ca şi în cel al infrastructurilor. După război se va înregistra întreruperea emigraţiei sezoniere, însă continuă să se dezvolte activităţile stabile venete, atât în sectorul public, cât şi în cel al construcţiilor private şi al comerţului. În perioada interbelică s-au afirmat în ţară, dar mai ales în capitală, pe lângă antreprenori, industriaşi şi comercianţi, şi ingineri şi arhitecţi, în anumite cazuri descendenţi direcţi ai primilor emigranţi veneţi şi fiulani.     

Relaţiile culturale dintre Italia şi România

În ceea ce priveşte relaţiile culturale dintre Italia şi România, în ultimii douăzeci de ani ai secolului al XIX-lea s-au remarcat la Bucureşti personalitatea şi opera vicentinului Luigi Cazzavillan (1852-1903), căruia autorul îi dedică subcapitolul Un giornalista veneto a Bucarest (Un jurnalist venet la Bucureşti). Astfel, în 1881, acesta fondează periodicul bilingv „Fraternitatea italo-română, diar politic-literar septemanal” care în anul următor îşi schimbă numele în „Frăţia română-italiană”, iar din 1884 devine „ziar politic-literar bilunar”. Între 1884 şi 1885, Cazzavillan publică ziarul „Necesarul”, cu un tiraj de 5.000 de exemplare, pe când celelalte ziare româneşti nu aveau un tiraj mai mare de 3.000 de exemplare. De asemenea, achiziţionează o tipografie proprie, iar în august 1884 începe publicarea, fiind şi director, a primului mare cotidian independent român modern, „Universul”. Luigi Cazzavillan a fost promotorul a numeroase alte iniţiative editoriale (săptămânale şi periodice ilustrate, de informaţie, umoristice, iar din 1888 – al importantului „Univers literar septemânal”), ca şi al înfiinţării Comitetului local al Societăţii „Dante Alighieri”. Graţie donaţiilor sale, în 1901 s-a construit Şcoala „Regina Margherita” din Bucureşti, care a rămas la dispoziţia comunităţii italiene până la închiderea ei definitivă, în 1948, de către autorităţile comuniste.

În 1933 a fost inaugurat Institutul Italian de Cultură, cu intenţia de a contrasta ponderea predominantă a culturii franceze în România, iar în anii următori s-au deschis sedii în principalele oraşe din ţară.
Un punct de referinţă pentru italienii din Bucureşti era Biserica Naţională Italiană Santissimo Redentore (Preasfântul Mântuitor), construită în 1916 în zona centrală (pe bulevardul I.C. Brătianu), pe un teren pe care statul român l-a donat statului italian. Proiectul a fost realizat de arhitecţii Mario Stoppa şi Giuseppe Tiraboschi, după modelul bisericii „Santa Maria delle Grazie” din Milano. În 1928, biserica SS. Redentore a obţinut autorizaţia ecleziastică pentru a fi sediu al Parohiei italienilor din Bucureşti şi din localităţile învecinate (din judeţul Ilfov), fiind a treia parohie italiană după cele din Cataloi şi Greci (judeţul Tulcea), cu circa 7000/8000 de credincioşi. În cursul celui de al doilea război mondial, numărul familiilor şi al credincioşilor italieni s-a redus progresiv, astfel încât la 1 iulie 1946 se înregistrau 1197 de familii şi 5164 de credincioşi.

(biserica italiană Santissimo Redentore din Bucureşti)

Studiul urmăreşte, aşadar, emigraţia venetă în România până în 1948, dată la care s-a creat Republica Populară Română care a naţionalizat mijloacele de producţie şi a dispus controlul statal asupra comerţului intern şi extern. Această situaţie a dus la imposibilitatea, pentru lucrătorii străini, de a-şi desfăşura propria activitate profesională în România şi foarte mulţi emigranţi au optat pentru repatrierea forţată în faţa opţiunii de a-şi pierde cetăţenia italiană în favoarea celei române. Deja din 1945 venetii din Romania au început să părăsească ţara întorcându-se în patrie, de teama de a avea aceeaşi soartă ca a germanilor care au fost arestaţi şi deportaţi în masă de ruşi la muncă forţată în Uniunea Sovietică. Aceste aspecte sunt tratate în ultimul subcapitol intitulat Disgregazione delle comunità, rimpatri e naturalizzazioni forzate (Destrămarea comunităţilor, repatrieri şi naturalizări forţate).

Arhitecţii şi artiştii din Veneto şi Friuli

Volumul dedică apoi spaţiu arhitecţilor şi constructorilor veniţi în România din Veneto şi Friuli, prin studiul semnat de Paolo Tomasella, care conturează portretele unor personalităţi relevante în această sferă.  Prima figură evocată este cea a constructorului friulan Geniale Fabbro (1879-1954), originar din Rauscedo, un protagonist al stilului neoromânesc, alături de arhitectul Statie Ciortan (1876-1940), cu care a colaborat îndelung, începând cu anul 1920. Urmează arhitectul, de asemenea friulan, Domenico Rupolo (1861-1945), restauratorul Palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia, în perioada 1912-1937, pentru meritele sale conferindu-i-se titlul de Ofiţer al Ordinului Coroana României, în 1900, şi gradul de Comandor al Coroanei României, în 1921. Rupolo a lucrat cu sculptorul român Giorgio Vasilescu (1864-1989), care a absolvit Academia de arte frumoase din Veneţia, schimbându-şi puțin numele de artist şi dându-i o rezonanță italiană, de la țara în care a activat mult timp. Un alt arhitect friulan, care a ales să se stabilească la Bucureşti, a fost Victor (Romano Italico) Asquini (1892-1969). Acesta a elaborat un important Indicator tehnic în construcţii: date tehnice, organizarea construcţiilor, metode de lucru, analize de preţuri (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1938).

La Târgovişte şi apoi la Bucureşti şi-a desfăşurat activitatea arhitectul Romano De Simon (1900-1981), care a proiectat Biserica Romano-Catolică „Cristos Rege” din Ploieşti şi Biserica Romano-Catolică „Sfântul Anton de Padova” din Constanţa. Inginerul Giovanni Battista Peressutti (1880-1953) a participat activ la construirea fizionomiei moderne a Craiovei. Arhitectul bellunez Angelo Viecelli (1884-1948) este legat de domeniul sănătăţii publice, dat fiind că a proiectat şi realizat dispensare, sanatorii şi spitale pentru Ministerul Sănătăţii.

Studiul realizat de Corina Ţucu este dedicat prezenţei şi influxului pe care l-au avut asupra culturii române artiştii din Veneto în secolul al XIX-lea, cu precădere pictorii care au emigrat în România în căutare de mecenaţi. Se distinge, printre alţii, figura pictorului Giovanni Schiavoni (1804-1848), născut la Triest dintr-o ilustră familie veneţiană, care a ajuns la Iaşi, în Moldova, între anii 1837 şi 1843, devenind cel mai semnificativ artist italian al momentului, în perioada în care oraşul face notabile progrese culturale, Gheorghe Asachi punând aici bazele învăţământului artistic românesc modern. La invitaţia lui Asachi vin să ţină cursuri în cadrul „clasului special de zugrăvie” de la Academia Mihăileană numeroşi artişti străini, printre care sus-menţionatul Giovanni Schiavoni, pictor talentat dar şi bun pedagog, exercitând o puternică influenţă asupra formării tinerilor pictori. Este autorul unor importante opere cu caracter religios şi un portretist de valoare, preocupat de redarea trăsăturilor fizice şi psihice ale personajului, deschizând drumul spre dezvoltarea portretului psihologic. Menţionăm în acest sens portretelor familiei boiereşti Burada, ca şi portretul lui Gheorghe Asachi – lucrări în care se manifestă din plin curentul romantic.

(Giovanni Schiavoni, Gheorghe Asachi în cabinetul său de lucru)

În anexă, Corina Ţucu a îngrijit o serie de interviuri ce dau mărturie despre istoria şi experienţa emigranţilor din Veneto în Romania care, prin munca pe care au desfăşurat-o, au reuşit să se afirme şi să-şi câştige stima şi respectul în ţara care i-a primit. Se remarcă aici figura medicului italo-român Livio Zanolini, născut în 1925 la Bucureşti unde a crescut şi şi-a făcut studiile, pentru ca în 1948 să părăsească definitiv România, stabilindu-se în Italia.

În ultima parte sunt publicate rapoartele consulare italiene din 1876 referitoare la oraşele Galaţi şi Brăila, utilizate de profesorul Roberto Scagno în studiul său. Volumul în discuţie aduce, aşadar, noi şi semnificative contribuţii – documente oficiale şi mărturii individuale – în analiza acestui fenomen cu implicaţii majore în plan politic, economic şi social în ceea ce priveşte Italia, România, ca şi relaţiile dintre cele două state.  Este, cu siguranţă, o carte care se cere a fi tradusă în limba română.   



Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 2, februarie 2013, anul III)