Umberto Saba, „Un om”. Traducere inedită

Publicăm, din ciclul Şapte nuvele (1912-1913) de Umberto Saba, proza intitulată Un om, în traducerea Doinei Condrea Derer.

Un om 

La întoarcerea dintr-o călătorie de două luni, pictorul Scipio Ratta constată că Maria, alături de care trăia, fără să fie căsătoriţi, dar era ca şi cum ar fi făcut-o, se schimbase foarte mult. În grija ei afectuoasă nu mai simţea iubita, ci mai degrabă o mamă sau o soră. Cum era dotat cu intuiţia marilor astenici, într-o după amiază, cînd Maria se îmbrăca să iasă, îi spuse ceea ce gîndea, cu vocea lui joasă, egală, de om aplecat dureros asupra propriei persoane:
- Tu eşti îndrăgostită de Nardi.
Nardi, pictor și el, era un cunoscut al lui Scipio.
- Da, răspunse Maria, găsind în clipa aceea cumplită curajul adevărului, cum îl găsesc (dar nu întotdeauna) femeile cînd simt că nu le mai este de nici un folos arma predilectă. Primind  în plin lovitura de pumnal, pe moment, el nu spuse nimic; încruntă numai din sprîncene şi îşi plecă fruntea înaltă. Mariei i se păru că percepe un suspin, aproape un geamăt.
- Iartă-mă, îi zise apropiindu-se de el şi încercînd – infama – să-l mîngîie.
Scipio pară însă lovitura şi continuă fără izbucniri de mînie, ca și cum și-ar fi vorbit lui însuşi:
- Dacă eşti îndrăgostită de Nardi, du-te şi stai cu Nardi.
După aceea avu un fel de leşin mental; realiză doar că se pierduse, iar cînd îşi reveni trebui să facă un mare efort ca să-şi aducă aminte unde şi cu cine era şi că de cîteva clipe viaţa lui se schimbase: se schimbase definitiv. Dar în groaza lui, ce-i dădea presentimentul multor luni de boală, dacă nu chiar al sfîrşitului, nu avea nici o îndoială asupra a ceea ce îi rămînea de făcut. Cînd unei femei structural cinstită, i se întîmplă să nu-l mai iubească pe un bărbat pentru că s-a îndrăgostit de altul, ea părăseşte casa primului şi se duce să locuiască cu al doilea. El nu cunoştea încă micimea perpetuă a femeii şi ca atare incapacitatea ei de a înţelege vreo formă de independenţă normală; în consecinţă, îi acorda femeii, şi numai Dumnezeu ştie cît îi era de dragă – dreptul să facă tot ceea ce îşi închipuia că ar fi făcut el într-o situaţie similară. Vina era a celui ce rămînea, a celui ce nu ştiuse să se facă iubit îndeajuns.
- Dacă eşti îndrăgostită de Nardi, du-te şi stai cu Nardi.
În ceea ce o privea, Maria, deși avea toate motivele să dorească o asemenea rezolvare, jurîndu-i într-adevăr lui Nardi că nu la fericirea ei se gîndise cînd îl invoca pe celălalt (iar dacă nu-i scrisese despre asta lui Scipio era numai de teama că avea să-l facă să sufere prea mult), la auzul acestor cuvinte, încercă un sentiment de dezamăgire. Nu era sentimentul de eliberare la care se aşteptase: i se părea mult prea dureros, dacă nu chiar inadmisibil, să se despartă în felul acesta de bărbatul căruia i se dăruise pentru prima oară şi îi datora trei ani (nu cei mai răi) din viaţa ei. Cînd un bărbat îşi închipuie că este generos oferindu-i unei femei o situaţie atît de clară, dă dovadă de o insuficientă cunoaştere a slăbiciunilor inimii celuilalt sex, ignorînd chinurile la care propria-i probitate condamnă o fiinţă în culpă. Maria ţinea la noul ei iubit (era o pasională, nu o frivolă), dar această dragoste nu o împiedica să ţină la Scipio, la urma urmei, adevăratul ei bărbat. Aşa cum sentimentul religios este mai intens după păcat, tot aşa afectele adulterei sînt înviorate, parcă fertilizate, de remuşcări. Aşa se explică scrisorile pline de exaltare, aşternute de Maria seară de seară, abia întoarsă de la întîlnirile cu amantul ei, adresate lui Scipio plecat în călătorie, ca şi hohotele de plîns, încercarea de a-i săruta mîinile şi de a-l reţine, acum, cînd îl vedea gata de plecare, ştiind că-l pierdea definitiv. De ce n-o omoară, ar fi fost mai bine!
Ulterior, cînd Maria îi scrisese că a eliberat casa (cîtă sfîşiere şi cîte binecuvîntări în misiva ei!), Scipio nu s-a mai întors în casa aceea; făcînd un adevărat sacrificiu, plătise în bloc restul chiriei pentru a-și petrece iarna neobişnuit de lungă, vîntoasă, ascuns în atelierul lui ca un animal în hibernare.
Numai că hibernarea nu era lipsită de durere, ci semăna cu nopţile chinuite cînd, deşi ştii bine că visezi, nu scapi de ceea ce este mai înspăimîntător în imaginile visate. Nu nutrea nici un fel de ură pentru Maria şi nici măcar pentru fericitul lui rival, ci o mare, o invincibilă lipsă de afecţiune pentru el însuşi. Bărbatul ales de femeia iubită de el nu putea să aibă decît calităţi: atît fizice cît şi sufleteşti; tot aşa, arta lui Nardi, care nu-i plăcuse niciodată, considerînd-o facilă, în fond artizanală, în ciuda aparenţei de artă revoluţionară, acum îi apărea în altă lumină; în sinea lui, se întreba dacă nu cumva se înşelase. Şi-l reprezenta pe Nardi, un tînăr frumos, făcut să placă femeilor şi apoi pe el însuşi, scund, rahitic, cu capul disproporţionat de mare, cu barba neagră neîngrijită, deşi Maria îl rugase de atîtea ori să şi-o potrivească, cu ochii holbaţi, extatici care parcă nu fixau un obiect – fie el o pînză, o mobilă sau un animal –, ci rămîneau în adoraţie. Scipio avea ochi „religioşi”, Nardi strălucitori, iar copiii şi femeile au fost întotdeauna atraşi de ceea ce luceşte. Ţinea în atelier o pînză imensă, neterminată, asemenea tuturor celorlalte, unde, în mijlocul unei mulţimi absorbite de un eveniment nezugrăvit, se detaşa de rest, cu privirea atrasă de o altă imagine, capul lui de mucenic: era schiţa excepţională a unei capodopere, la început foarte dragi lui; acum o ura pentru acea parte din propria-i fiinţă redată în tonuri eroice, cum îi rezulta. De aceea ţinea pînza întoarsă la perete, ca pe un obiect interzis. În schimb, se uita plin de dragoste la un portret, şi acesta neterminat, al Mariei: femeia, aşezată, purta un halat alb cu flori roşii. Îl începuse înainte de plecarea în călătorie, iar acum visa să-l termine (două, trei şedinţe, ar fi fost de ajuns), după care să se întindă în pat, avînd alături testamentul acela după tragedia lui de bărbat şi de artist, ca să moară, nu de boală, nici prin sinucidere, ci din lipsă de interes pentru viaţă. Dar cum să mai aibă modelul? Vise, numai vise! Un vis să termine portretul, un vis să moară de altceva decît de un carcinom sau de arterioscleroză; şi asta cine ştie cînd: oalele dogite, se știe, durează mai mult!
Cu toate acestea, cînd, în sfîrşit, trecuse iarna şi venise primăvara cu primele seri lungi, cînd o mireasmă aduce cu sine un întreg univers şi numai deţinuţii nu ies la plimbare, Scipio își aminti că era propriul lui prizonier şi se hotărî să iasă; își reluă plimbările solitare pe străzile oraşului, care-i trezeau un anume simţămînt, numai al lui; străzi cunoscute din copilărie, din singura perioadă a vieţii de care încă îşi amintea fără disperare. Aşa se făcu că o zări într-o seară pe celălalt trotuar pe Maria însoţită de Nardi. O zvîcnire a venelor şi fără să-şi dea seama, fără să ştie exact de ce, cu o mişcare instinctivă, de parcă nimic nu se întîmplase, se îndreptă spre cei doi îndrăgostiţi. Îl văzură şi ei sau, mai bine zis, îi simţiră prezenţa; se opriră, privindu-se o clipă în ochi. Gata parcă să leşine, Maria tresări; atunci Nardi o luă de braţ ca să o sprijine şi să o ducă mai încolo. Dar Scipio era la doi paşi de ei; se oprise fără să spună o vorbă, ca fascinat. Cu toate acestea, în vertijul ce-l cuprinsese, observase că Maria avea ochii roşii, ochi de fiinţă care plînsese mult. Amănuntul îi dădu – cine ştie cum – tăria să vorbească şi să înţeleagă mobilul ce-l împinsese să se ducă întins spre nenorocirea lui.
- Bună seara, spuse scoţîndu-şi pălăria, ca apoi să i se adreseze cu obişnuita-i blîndeţe Mariei: dacă nu te superi, aş vrea să te rog ceva.
- Cum să nu, răspunse femeia ai cărei ochi rugători se plimbau de la unul la celălalt.
Nu crezuse niciodată că Scipio o iertase cu adevărat şi se gîndea că era cauza a ceea ce putea să urmeze.
- O, nu, nimic grav, îi zîmbi Scipio, vrînd parcă să o liniştească. Ţii minte portretul tău început înainte de plecarea mea în călătorie? Aş vrea să-l termin, asta-i tot.
Maria se uită la Nardi, ce se întunecase la faţă. Nici unul nu răspunse.
- Două, trei şedinţe ar fi de ajuns, reluă Scipio cu aerul unui copil temător că alţii ar putea găsi ceva rău într-o dorinţă, după el, nevinovată.
- Îmi dai voie, îl întrebă în cele din urmă Maria pe iubitul ei?
Tonul era umil, dar parcă sugera şi un: „ia să vedem, ai curajul?”
- De ce nu! răspunse Nardi.
Poate nu dorea să se arate mai prejos de Scipio care nu numai că i-o prezentase pe Maria de cum îşi exprimase dorinţa să o cunoască, dar nu se arătase niciodată temător să-i lase singuri, nici nu-i împiedicase să se vadă.
- Am să vin, spuse atunci femeia.
- Adevărat? exclamă Scipio, îţi sînt cum nu se poate mai recunoscător.
Prinse imediat să vorbească nu numai cu dezinvoltură, ci chiar cu veselie.
- Începem mîine?
- De mîine, răspunse Maria, acum încrezătoare.
- La trei, e bine la trei?
Maria se gîndi o clipă şi încuviinţă dînd din cap.
- Deci rămînem înţeleşi: la trei, la mine, la atelier. Sau preferi, să vin eu la voi? adăugă, întorcîndu-se însă spre Nardi, deşi îi vorbea Mariei.
Nardi făcu un gest evaziv, dînd de înţeles că-i era indiferent.
- Atunci, prefer în atelier la mine, continuă tot mai înviorat Scipio. E mai bine să nu schimb locul şi apoi nu cred că aş fi în stare să lucrez în afara casei.
Zîmbi. De altfel zîmbi şi Nardi. Avea zîmbetul unui om nemulţumit de sine însuşi.
- Dacă nu te deranjează, adu cu tine halatul alb cu flori roşii; îl mai ştii? E acela din portret.
- Cred că da, răspunse Maria.
- Nu cred că pot să lucrez prea mult: obosesc uşor, îi explică Scipio lui Nardi; sînt bolnav, iar ziua este încă scurtă. Aş dori ca Maria să fie punctuală, ceea ce nu prea are obiceiul. Te rog pe tine, Nardi, să ai grijă de asta. Fă în aşa fel încît la ora fixată să fie la mine la atelier.
- Îţi promit, îl asigură Nardi.
Zîmbetul lui aparte se accentuă însă şi mai mult. Scipio nu băgă însă de seamă.
- Mulţumesc, mai zise încă o dată.
Urmă un răstimp de tăcere extrem de apăsător; toţi trei stăteau pe loc fără să mai adauge vreun cuvînt. Numai atunci Scipio avu răgazul să se sperie de îndrăzneala lui. Îşi ridică pălăria, îi salută şi se îndepărtă aproape în goană. Parcă îl fugărea cineva. „Ce bine le stătea împreună!”, îşi spuse abia întors în atelierul ce ţinea acum loc şi de locuinţă. Îşi aminti cît de mult suferise pentru statura lui măruntă, lipsită de armonie, în vecinătatea Mariei, care era înaltă şi avea o ţinută regească. Dar de ce avea ochii roşii? Să fie nefericită? La acest gînd, simţi că prinde să-l urască pe Nardi.
Maria fusese punctuală, iar Scipio, înviorat de un fel de exaltare care, în cazul lui, preceda de fiecare dată marile crize depresive, o întîmpinase simplu, vesel ca un şcolar. Făcuse un foc bun în vestiarul de lîngă atelier, dar cînd Maria își scoase pardesiul, văzuse  că era deja îmbrăcată pentru pozat. Mai observase că Maria tremura din tot trupul. El nu era cîtuşi de puţin încurcat. Îi apropiase un scaun de pînza albă, deja pregătită pe şevalet:
- Vrei să te aşezi?
Luîndu-şi pensulele şi paleta se apucase imediat să picteze.
- Nu termini vechiul portret? se miră Maria văzînd pînza albă în locul celei de care îi vorbise.
- Nu, încep altul, îi zise Scipio zîmbind. Îţi pare rău?
Maria tăcea.
- Nu te teme, continuă artistul, oricum termin în trei, patru şedinţe. E mai bine aşa.
Într- adevăr picta de numai o jumătate de oră şi deja se regăsise pe el din zilele bune. Picta în tăcere, fără o vorbă. Şi Maria tăcea. Îi fusese atît de teamă încît în atelier încercase un fel de stînjeneală dureroasă, iar acum, uite, totul era atît de simplu, ca şi cum între bărbatul ce picta şi ea ce poza nu existase niciodată altceva decît admiraţia şi respectul unui artist pentru modelul lui care acceptase postura din amabilitate, nu pentru bani. „Ce repede s-a consolat”, îi trecuse ei prin gînd; dacă poate să mă considere un simplu motiv pictural, înseamnă că nu m-a iubit niciodată. Cu toate acestea era suficient să se uite la el ca să vadă cît de mult suferise. Întotdeauna fusese palid, bolnăvicios, acum însă arăta ca un muribund însufleţit de zvîcnirea de vitalitate de dinaintea agoniei.
- Eşti mulţumit de ziua ta? îl întrebă ea, potrivindu-şi pălăria, gata de plecare.
- Nespus, răspunse Scipio frecîndu-şi mîinile. Am convingerea că n-am făcut niciodată ceva mai bun.
A doua zi, o zi mohorîtă, înnorată ca în plină iarnă, la venire, Maria avea din nou ochii roşii. Îşi dădu seama că Scipio deja observase.
- Iartă-mă, i se adresă, dar trebuie să te grăbeşti. Nu toţi au bunătatea şi generozitatea ta. Ca să vin aici, suport scene cumplite.
- Dacă vrei să renunţ …, interveni prompt Scipio.
Glasul şi gestul trădau însă teama că va rămîne cu lucrarea neterminată.
- Nici gînd, cum aşa? Dimpotrivă, vreau să termini şi să termini bine. O să-l expui?
- Nu cred. Şi în nici un caz, nu fără încuviinţarea ta.
- Eu, dimpotrivă, te rog să o faci; crede-mă, nu din vanitate. Am fost îngrozitoare, te-am făcut să suferi atît. Dar n-a fost vina mea, nu: aşa a fost să fie. De-ai şti cît mă urăsc şi cît sufăr!
Era cît pe ce să plîngă, dar se stăpîni. Aşezîndu-se ca să pozeze, adăugă:
- Dragul meu, fă în aşa fel încît acesta să fie cel mai frumos tablou al tău. Vreau ca toţi din oraş să vadă că o femeiuşcă de rînd ca mine nu poate, cu o toană, să facă nici cel mai mic rău unui om de talia ta.
Trecuse o săptămînă, dar portretul de care Scipio se arăta cu fiece zi tot mai mulţumit, fără îndoielile şi căderile bruşte ce-i transformau munca în chin, nu era gata. Maria continua să fie punctuală; dar se deducea lesne că plătea scump punctualitatea. Scipio ştia şi îi era recunoscător. Încetul cu încetul, unde nu se mai temea de propriile-i reacţii, se obişnuise să deschidă el vorba. Simţea că Maria era nefericită şi nu numai din cauza scenelor de gelozie. Sau, mai ştii, acestea erau un simplu pretext, punînd în lumină mai mult decît orice altceva toată urîţenia unui suflet. Ceva se întîmpla între cei doi amanţi; ce anume, nu ştia şi nici nu făcea nimic ca să afle, deşi îşi dădea seama cît de mult ar fi vrut Maria să-şi deschidă inima. În a şaptea zi se purtau ca doi amici desăvîrşiţi; vorbeau chiar şi de trecut; se făcea auzit şi cîte un „ți-aduci aminte?” pronunţat de Maria cu un regret ascuns, perceput de Scipio cu un zîmbet amar.
- E gata, îi zise într-o seară Scipio, ridicîndu-se transfigurat. Uite!
Cu un junghi în inimă, tremurînd, Maria se apropie de pînză. Poate nu era chiar o capodoperă, dar modelului aşa i se păru.
- Eşti mare! exclamă ea.
Apoi ochii i se umplură de lacrimi şi îşi sprijini capul graţios de umărul artistului.
- Lasă-mă, te rog, îi zise, lasă-mă să plîng.
Scipio o lăsă să plîngă în voie; privea fix tabloul şi abia de o consola cu cîte o vorbă bună.
- Ce mare şi bun eşti! grăi în cele din urmă femeia, ştergîndu-şi ochii şi ducînd batista la gură pentru a-şi înăbuşi parcă ultimele suspine. Dintotdeauna am ştiut că eşti bun şi generos, dar numai acum văd că eşti cel mai bun om din lume. Cu fruntea plecată, cu ochii ţintă în pămînt, Scipio tăcea. Atunci Maria îi luă o mînă şi i-o acoperi cu sărutări pătimaşe.
- Mă mai iubeşti? îl întrebă.
Scipio nu-i răspunse, dar din tăcerea lui, Maria înţelese că o iubea, că avea să o iubească mereu, toată viaţa.
- Şi eu, zise, te iubesc. Mult mai mult decît înainte.
Scipio se închise mai tare în sine, încovoindu-se de parcă ar fi primit o lovitură cumplită.
- Mă ierţi? îl întrebă Maria.
- N-am ce să-ţi iert, spuse Scipio, dar atît de încet încît pentru a-i prinde cuvintele, Maria se aplecase spre el. Tu trebuie să mă ierţi pe mine, pe nimeni altcineva. N-am ştiut să te iubesc îndeajuns.
Ridică spre ea doi ochi mari, extatici, străfulgeraţi de o licărire.
- Bine, interveni Maria, pentru că eu te iubesc din nou, iar tu tot mă mai iubeşti … eu … dacă vrei … eu rămîn.
Aştepta pierdută răspunsul.
- Vrei?
- Nu, spuse blînd Scipio, nu vreau.

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 3, martie 2014, anul IV)