„Istorioarele” lui Saba după Doina Derer. Traducere inedită

Publicăm Istorioarele lui Umberto Saba, în traducerea Doinei Condrea Derer. Originalul italian provine din ediţia Tutte le prose, Mondadori, 2001 (1530 pagini), pp. 83-109.


ISTORIOARE (1934-1948)
 
CĂTRE CITITOR

ISTORIOARE. Decurg din SCURTĂTURI; sînt nişte SCURTĂTURI ceva mai lungi. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: îi citeam prietenului Giacomo Debenedetti a treia serie a SCURTĂTURILOR. După ce a ascultat pînă la sfîrşit, el mi-a spus:
- Sînt frumoase, dar nu ştiu dacă ai băgat de seamă: unele şi-au modificat ritmul. Sînt mai degrabă istorioare.
Se vede că şi un critic poate – mai ales cînd se vorbeşte simplu, familiar – să fie bun la ceva. Observaţia corectă a prietenului meu a fost tăietura cezariană ce le-a separat pe unele de celelalte.

L-AM  VĂZUT

L-am văzut prima oară cînd eram de seama lui. Era aşezat – mai bine zis, ghemuit – lîngă liniile de tren. Ca el erau mulţi oameni, aşezaţi sau în picioare, înconjuraţi de pachete şi pacheţele. Erau emigranţii; o mulţime de oameni sărmani ce priveau cu ură trenurile de lux cum goneau nebuneşte ignorîndu-i. Dar el zîmbea ...
L-am văzut cîţiva ani mai tîrziu. Acum, prin lege, el era egalul meu. În timpul instrucţiei şi al lungilor marşuri păşea alături de mine; din cînd în cînd îmi zîmbea. Nu înţelegea prea bine cine eram; nici eu cine era el. Mă miram numai că nu se mira de nimic.
L-am văzut în timpul războiului. Îl întîlneai des în convoaiele militare, în tabere, în tranşee. A apărat împreună cu camarazii lui, din care mulţi ar fi putut să-i fie tată, rîul Piave; împreună cu băieţii de vîrsta lui a cîştigat bătălia de la Montello; a trecut – şi răstrecut – rîul Isonzo. Cînd s-a încheiat armistiţiul, nu s-a mirat că războiul se sfîrşise (după cum nu s-a mirat în ziua cînd izbucnise), nici că Italia cîştigase, că dobîndise şi datorită vitejiei lui – i s-a spus – Trieste şi Trento. Îşi amintea numai că mulţi din tovarăşii lui căzuseră şi – spunea – n-aveau să se mai întoarcă. Ca să stea cuminte (deşi oricum ar fi stat cuminte, vreau să spun şi dacă nu i s-ar fi dat nimic), i-au dat o mică sumă de bani şi un batic mare cu harta Italiei imprimată în culori, cu regiunile şi noile ei graniţe. S-a uitat mult timp la el, a zîmbit, l-a împăturit cu grijă şi l-a pus între celelalte lucruri personale. După aceea, timp de mulţi ani nu l-am mai văzut. Sau, cel puţin, n-am mai vrut să-l recunosc.
L-am revăzut într-una din serile trecute într-o cîrciumă amărîtă din Roma. Era singurul tînăr (atît de tînăr încît mie, de acum un moşneag, mi se părea un copil) la o masă de adulţi ce-mi aminteau de veterinarii din tranşee. Bea alene cîte puţin vin roşu; juca – numai cînd i se dădea voie – cărţi. Pieptul lui era mai firav, oasele umerilor uşor ascuţite şi proeminente. Pe cap purta o bonetă soldăţească, decolorată (nu se prea înţelegea a cărei armate) pusă puţin şui; cizmele lui încă mai erau de invidiat. Nimeni nu se sinchisea de existenţa lui; mai puţin decît toţi, tovarăşii lui ce abia de catadicseau să-i răspundă şi nici măcar de fiecare dată. El zîmbea, nu se simţea jignit, nu reacţiona; cu un gest abia schiţat al mîinii arunca pe masă cartea, bună, rea, cum se nimerise. Părea extatic, absorbit de gîndul, care fără îndoială nu-i trecea prin minte, că este un băiat sărman oarecare şi simbolul unei tainice fericiri de a trăi. Şi, poate, al poporului italian.

BĂIEŢI  ÎNTREPRINZĂTORI

Întreprinzătorii noştri puștani – cum îi numeşte cu ironică indulgenţă presa – ar fi un fel de flagel, ca muştele, pentru soldaţii aliaţi. Se pare însă că nu e întotdeauna aşa.
Dar azi l-am văzut pe unul arestat. Un tînăr american îl ţinea de mînecă; el plîngea. Se opriseră în faţa intrării unui mare hotel rechiziţionat; soldaţii şi ofiţerii într-un continuu du-te-vino nu le dădeau  nici o atenţie. Nu ştiu ce comisese sau încercase să comită puștiul (să fi avut zece-unsprezece ani): sînt tentat să cred că era vorba de ceva mai puţin grav decît un furt. Soldatul vorbea englezeşte; nimeni din cei ce se strînseseră în jurul lor nu putea să-l înţeleagă iar prizonierul lui mai puţin decît toţi. Celor ce se aplecau ca să-l întrebe ce făcuse, acesta le răspundea că nu făcuse absolut nimic; că era aşezat lîngă fîntîna cu Tritonul; că ăla (soldatul) se năpustise pe neaşteptate la el şi-l înşfăcase fără nici un motiv. Era frumos, zdrenţăros, gingaş, îngrijorat. Dar, în adîncul lui, nu înfricoşat. Frică i-a fost numai o clipă: cînd americanul l-a ameninţat că avea să-l predea gărzii din oraş, în trecere în clipa aceea pe acolo, dacă nu tăcea din gură. A priceput după gesturi; s-a potolit pînă ce garda a dat colţul. După aceea s-a pornit din nou pe plîns. Soldatul era vădit încurcat din pricina prizonierului său. Era clar că nu voia să-i facă un rău; să-l fi lăsat să plece, fără să-i aplice o corecţie oricît de mică, i s-ar fi părut că scade în ochii lui sau, mai ştii, sufletul său puritan nu concepea totala impunitate. Între timp, ceilalţi puștani (piaţa mişuna de ei) se organizau într-o expediţie militară pentru a-i sări în ajutor; se hotărîseră să-l smulgă pe tovarăşul lor din mîna soldatului distrăgîndu-i pentru o clipă atenţia, în speranţa că avea să slăbească strînsoarea, dîndu-i celuilalt posibilitatea să fugă. A fost şi o tentativă de punere în aplicare. Unul din băieţi, cel mai mare, poate căpetenia tuturor „iniţiativelor şi isprăvilor”, s-a apropiat cu un gest provocator de soldatul american sperînd că, în încercarea de a pune mîna pe el, avea să uite de celălalt, iar la învălmăşeală să o ia la goană. Americanul însă s-a aruncat spre noul venit fără să dea drumul pradei. Aşa că totul s-a încheiat cu o retragere generală a bandei postată acum prudent, mult mai departe de intrare. În cele din urmă, după vreun sfert de oră de lamentări şi ameninţări în diferite limbi, soldatul s-a hotărît să ia băiatul cu el. Unde avea să-l ducă? L-a dus cîţiva paşi mai încolo, la un depozit militar. Ce avea să-i facă? se întrebau tovarăşii lui, oamenii adunaţi şi eu...; după o clipă băiatul a ieşit, singur. Îşi pipăia ceafa şi sugea ceva (gumă? o bomboană?). De pe chipul lui dispăruse orice urmă de plîns; s-a alăturat – lăstun lîngă ceilalţi lăstuni – tovarăşilor lui; şi-a reluat viaţa lui de  hoinar şi, momentan, fericită.
Şi la Tor di Nona – îmi spuse Vigolo, căruia îi relatasem întîmplarea, făcînd drumul împreună, şi la ... (şi-mi numi alte locuri unde se practică bursa neagră) se petrec cu zecile asemenea episoade emoţionante prin calda lor omenie; pentru cine are ochi să vadă. 
Dar în clipa aceea eu nu mă gîndeam la Tor di Nona. Mă gîndeam la SS, la Werhmacht, la miile de tovarăşi ai micuţului pe care, cu pretextul „legii sîngelui” şi al altor legi la fel de politice şi de ştiinţifice, au fost asasinaţi în toată Europa de soldaţii nemţi; sau despre care nu s-a mai aflat nimic.

MADRIGAL  PENTRU  UN  GENERAL  ENGLEZ

În primele zile ale ocupaţiei aliate am văzut la Florenţa un general englez. Era – lucru rar – pe jos şi beat. Era minunat. Înalt, subţire, smead, aproape excesiv de rasat, mergea sprijinindu-şi trupul nesigur de un bastonaş cu o măciulie, după cîte mi s-a părut, de preţ. Fără să vrea, orice trecător putea să reprezinte pentru el un pericol, să-l facă – lucru, grav pentru oricine, mortal pentru un englez şi pe deasupra un englez de rangul lui – să-şi piardă echilibrul. Dar chiar şi în condiţiile acelea, ce ţinută, ce stil! Abia de se mai ţinea pe picioare, ca Imperiul englez. Dar se ţinea!

LA  BOLOGNA

Frecventam la Bologna (în 1913) o cafenea micuţă. Se chema „La fericita Europă”. Multă vreme m-am tot întrebat despre originea ciudatului ei nume. Proprietarul nu avea idee: preluase de mult localul de la altcineva. În cele din urmă am fost edificat de un prieten drag: Giuseppe Paratico, un gentilom din localitate. Cafeneaua fusese deschisă imediat după războaiele napoleoniene, cînd toţi se gîndeau că tratatul Sfintei Alianţe avea să pună capăt războaielor iar sărmanii europeni aveau să fie veşnic fericiţi.
Am revenit la Bologna după celălalt război. Cafeneaua micuţă tot mai era şi mai era – lăsat de puţină vreme la vatră, scăpătat – prietenul meu. Am revenit în 1928. Cafeneaua, mai dezolantă, mai îmbătrînită şi pustie din cauza concurenţei numeroaselor baruri din vecinătate (rezista numai prin cele două biliarduri), tot mai era. Dar nu mai era prietenul ce-mi dezvăluise originea numelui ei.
- Groaza de fascism l-a răpus, mi-a spus frumoasa lui văduvă.
Citind despre eliberarea Bolognei – reală, în sfîrşit! – flori, lacrimi, sînge, fete agăţate ciorchine de camioanele partizanilor – mi-am amintit de micuţa cafenea. (Poate – supravieţuind cu un alt nume ... cel de dinainte ar fi putut să pară subversiv – o fi avut partea ei de sărbătoare). Şi bunul, dragul meu nebun, atît de distins, Paratico.

LA  TRIESTE

La Trieste, unde mi-e tot timpul gîndul cînd nu pot să dorm (şi numai Dumnezeu ştie ce înseamnă asta pentru mine), am cunoscut cu zece – cincisprezece ani în urmă o tînără iugoslavă.
Mariţa era o bună prietenă a familiei mele; se întîmpla să vină şi de cîteva ori pe zi în vizită la fiica mea. Pe vremea aceea amîndouă erau foarte tinere; aşa cum se întîmplă cu fetişcanele, se admirau reciproc şi adesea mergeau ţinîndu-se de mînă. Nu ştiu prea bine de ce, ea se temea de mine. Într-o bună zi şi-a luat inima în dinţi, mi s-a postat în faţă ca să mă întrebe dacă citisem Sluga Iernei şi dreptatea lui (nu-mi amintesc numele autorului – multe alte lucruri am uitat în aceşti ultimi, cumpliţi ani! – mi-aduc aminte doar că era un sloven născut, pare-mi-se, la Ljubljana), carte apărută atunci pentru prima oară în italiană. A precizat că avea să mi-o împrumute dacă-i promiteam că o citesc. Mă ruga să o citesc atent pentru că era cea mai mare carte scrisă vreodată pe lume.
A doua zi mi-a adus-o. Cartea (un volumaş, dacă nu mă înşeală memoria, din colecţia SLAVIA) relata peripeţiile unui ţăran sloven care, sperînd să i se facă dreptate pentru cîte îndurase din partea tinerilor moştenitori ai bătrînului şi bunului său stăpîn, se dusese cu trenul pînă la Viena unde – ca un copil încrezător în tatăl lui – voia să-i prezinte cazul împăratului Franz Josef. Dar, ajuns în marea capitală, nu numai că nu a reuşit să i se adreseze suveranului, dar n-a apucat nici măcar să-l vadă. Toţi cărora li se adresa în acest scop îi rîdeau în nas sau îl plimbau de la Ana la Caiafa. Terminîndu-şi banii (toate economiile lui), s-a întors în sat, unde a murit de inimă rea.
Asta-mi amintesc acum (s-ar putea să fie inexact) acum din cartea aceea. Restituindu-i-o celei ce mi-o împrumutase, i-am mulţumit pentru ocazia de a fi cunoscut o scriere frumoasă, ce-mi plăcuse mult, al cărei autor îmi amintea – nu ştiu de ce – de Tozzi al nostru. Am adăugat (continuînd să greşesc) că pe lume fuseseră scrise multe cărţi la fel sau poate şi mai frumoase; de pildă, pentru a rămîne în domeniul prozei, LOGODNICII sau, şi mai mult, CRIMĂ  ŞI  PEDEAPSĂ. Uimită, fata a deschis larg ochii tulburaţi brusc, întorcîndu-şi privirea de la mine şi izbucnind într-un hohot nestăpînit de rîs care a doborît-o, pe jumătate leşinată, în convulsii pe divan. Era o criză isterică. În clipa aceea fata mea îmi arăta făţiş că mă detesta; pe chipul soţiei mele era zugrăvită totala dezaprobare pentru ceea ce făcusem. Au fost nevoite să aducă apă fetei, să-i dea îngrijiri şi să o asigure că – aşa cum prea bine se ştia – eram nebun etc., etc.
Într-atît de monstruoasă îi apăruse acelei tinere naţionaliste judecata mea nepătimaşă.

OMUL  NEGRU

Într-o zi oarecare, pe vremea tocăniţelor de rinichi, cînd rinichii ce trebuiau tocaţi şi mîncaţi erau ai lui Negus, mi s-a întîmplat să trec prin faţa unei şcoli pavoazate cu steaguri pentru serbarea de sfîrşit de an. În dimineaţa aceea însorită elevii, perfect aliniaţi, străbăteau străzile Triestului sub conducerea profesorilor şi dădeau glas debordantului lor entuziasm patriotic şi belic cu lozincile „Moarte lui Negus!” şi „Moarte leului lui Iuda!”. Ca să nu aud strigătele lor festive (prevedeam ultimele lor consecinţe) şi ca să dau de cît mai puţine cămăşi negre fasciste pe drumul de acasă pînă la librărie, o apucasem pe frumoasa stradă flancată cu pomi a şcolii, sperînd să fie pustie.
Cîţiva din băieţii şugubeţi rămăseseră însă – nu se ştie cum şi de ce – în afara flancurilor şi se foiau pe cont propriu în vecinătatea şcolii. Nici măcar nu erau în uniforma fascistă obligatorie de avangardişti. În scena pe care mă pregătesc să v-o prezint, doi-trei erau figuranţi; protagonistul era un băiat negricios. Acesta se distra schiţînd la repezeală pe pavaj cu o bucată de cărbune caricatura lui Negus. Cu cîteva linii deforma detestatele trăsături, mai adăuga cîte o mâzgălitură agresivă; urmat de colegii din jur ce zîmbeau încurcaţi, se ducea apoi cîţiva paşi mai încolo, căuta un loc potrivit şi reproducea desenul. Ca să spun drept, trecătorii urmăreau fără simpatie isprava; fără să se pronunţe, fără să comenteze, îşi vedeau mai departe de ale lor. Elevul s-a aplecat de patru, cinci ori ca să-şi etaleze calităţile de caricaturist. Dar – curios – de cum termina caricatura, se ridica, se uita bănuitor în jur, temîndu-se parcă de ceva sau de cineva. În plus, accentuînd ciudăţenia purtării, mergea cu capul răsturnat pe spate, cu umerii arcuiţi şi cu mîinile împreunate la spate, ferindu-și parcă partea posterioară; ca şi cum s-ar fi aşteptat să primească dintr-o clipă în alta un şut în fund.
De unde atîta ură la bietul băiat pentru Negus? Iar dacă-l ura atîta, de ce se temea? Ca să dezleg enigma, îmi vine o idee, poate o amintire. Negus (în realitate un mare domn oriental ce şi-a apărat patria, moştenirea sau cucerirea cu o demnitate exemplară în nenorocire şi împotriva căruia războiul putea fi dus şi fără a-l insulta) era figura numai bună pentru a reînvia – în inconştientul oamenilor – o imagine ameninţătoare pentru cei mici: a omului negru.
Poate că de aici ar trebui începută analiza speriatului nostru caricaturist – şi a multor altora, mai mari şi mai speriaţi decît el.
Dar mă opresc aici. Altfel, ar fi mai mult decît o istorioară.

TURCUL

Episodul relatat puţin mai devreme îmi aduce aminte de un altul, deşi nu are decît o legătură pur exterioară cu primul. Datează de foarte mulţi ani; nu s-a desfăşurat pe aleea XX Septembrie din Trieste, ci în Piaţa Vittorio Emanuele din Florenţa. În plus, nu conţine – o spun ca să liniştesc cititorul – nici urmă de analiză.
În ziua aceea sau în precedenta, fusese declarat război Turciei. Era o dimineaţă la fel de frumoasă, la fel de luminoasă; traversam piaţa – cred că nu greşesc – cu Aldo Palazzeschi. La un moment dat, în atmosfera încă de secol al XIX-lea, păstrată pe atunci de oameni şi de lucruri, se făcură auzite strigăte furibunde: „Jos cu turcul!”, „Arde-l pe turc!”, „Moarte turcului!” Un turc la Florenţa? Era unul din vînzătorii ambulanţi ce se  învîrteau printre consumatorii instalaţi afară, în faţa cafenelelor şi berăriilor, oferind covoare, pipe, mărunţişuri viu colorate şi (în paranteză fie spus) pe care nu l-am văzut niciodată încheind vreo afacere. Din toate părţile, din piaţă şi de pe străduţele adiacente, derbedeii se năpusteau asupra duşmanului zilei (cu o zi mai înainte îl lăsaseră să treacă absolut indiferenţi), care acum fugea cît putea de repede cu marfa pe braţe şi în spinare. Cîţiva cetăţeni protestau (încă nu era considerat un delict protestul împotriva unei josnicii), dar îşi răceau gura degeaba. Ca să-şi salveze mai mult marfa decît pielea (ce nu risca prea mult), cînd s-a văzut înconjurat fără scăpare, fugăritul li s-a adresat urmăritorilor – cine s-ar fi aşteptat de la un turc? – cu cel mai pur accent toscan. Cum a rezultat imediat, era un florentin din cartierul San Frediano. Umbla travestit în turc în speranţa că marfa lui avea să treacă drept una venită – ca Magii de la răsărit – din orient, cînd, de  fapt, provenea – ca multe alte lucruri falsificate – din ţara prietenă, Germania. Ca să fie sigur că-i păcăleşte pe clienţi, se chinuia să vorbească şi să pronunţe stricat italieneşte.
Dar, cum se întîmplă întotdeauna, un strop de dreptate aveau şi urmăritorii lui. Mi-a povestit el însuşi în timp ce-şi trăgea sufletul după fuga chinuitoare (nu mai era chiar tînăr), aşezat pe un scaun oferit de Cesare (renumitul chelner de la Cafeneaua Giubbe Rosse), că se născuse într-adevăr în San Frediano, că acolo se născuseră şi părinţii lui, dar un bunic (sau străbunic, nu-mi amintesc) venise la Florenţa din Smirna. De la acel străbun îi venise ideea să se îmbrace ca turcii şi să vîndă obiecte orientale. Nu ştiu, sau poate nu l-am întrebat, cum de nu se hotărîse în zilele acelea să lepede hainele periculoase sau să stea acasă. Poate că nici nu-i trecuse prin gînd; s-o fi bazat - greşit de data aceasta – pe conştiinţa lui curată.
Aţi ascultat – ar zice spicheriţa de la Radio – un început de campanie rasială.

CARLETTO  ŞI  SERVICIUL  MILITAR

Războiul este – o ştim de acum cu toţii – un lucru oribil şi, în plus, lipsit de glorie. (Dacă ar trebui să se înalţe un monument în cinstea războiului acum pe punctul de a se termina, ar trebui dedicat femeilor, nu bărbaţilor). Cert e că bărbatul nu urăşte războiul pe cît ar trebui. Cel puţin nu urăşte – deşi se plînge adesea – serviciul militar. Popoarelor (ce-i drept, celui italian mai puţin decît altele) le place să mărşăluiască, să cînte „Adio, frumoasa mea, adio” şi alte asemenea lucruri.
Cînd ajutorul meu, „iubitor” – cum s-a autodefinit într-o zi – „al relaţiilor paşnice” s-a prezentat prima oară pentru recrutare (mă refer la lucruri de acum 16-18 ani), a fost reformat din cauză sechelelor unei boli oarecare. De la vizita pentru care se înarmase cu certificate medicale şi recomandări, s-a întors direct la librărie îmbrăcat în hainele bune, aşa cum se cuvine cînd te prezinţi în faţa autorităţilor. Mi-a declarat imediat – şi părea bucuros – că-l reformaseră şi-l reformaseră definitiv. După aceea mi-a cerut scuze că uneori mă mai supărase; mi-a promis că din ziua aceea nu avea să o mai facă (cel puţin – adăugase – intenţionat), că de acum, seara, în loc să piardă banii şi timpul la biliard, avea să stea acasă să înveţe franceza, iar dacă eu eram tot atît de mulţumit de el pe cît era el de mine, avea să încerce, ca să-mi facă pe plac, să-şi însuşească tot mai bine meseria de anticar (cu atît mai mult cu cît, contrar propriilor aşteptări, îi plăcea nespus) şi alte amabilităţi de circumstanţă.
După ce a isprăvit cu efuziunile, s-a apucat de lucru. În ziua aceea trebuia să ambaleze şi să închidă în lăzi cărţi ce urmau să ajungă departe, în străinătate, în Cehoslovacia, la un anume domn Polivka. Nu după multă vreme (poate o jumătate de oră) în librăria pustie din strada San Nicolò nu se auzeau decît bocăniturile de ciocan pentru că se băteau cuiele în capacele de la lăzi; eu scriam la maşină o lungă scrisoare ce urma să însoţească marfa. La un moment dat, m-a întrerupt vocea ajutorului meu:
- Spuneţi-mi, domnule Saba, dumneavoastră doar aţi prestat serviciul militar, e adevărat că e foarte greu? Sau e adevărat ce mi s-a spus, că în ciuda disciplinei, tinerii se distrează?                                                 
Iar tăcere, ca apoi:
- Cine ştie, dacă m-ar fi găsit apt în ce minunăţie de oraş m-ar fi trimis? Închipuiţi-vă, domnule Saba, un tînăr din contigentul meu, înrolat anul trecut, a fost trimis la Roma.
A mai tăcut puţin şi:
- Se spune că amintirile din timpul serviciului militar sînt cele mai frumoase din toată tinereţea.
- Carletto, i-am zis, dacă tu continui tot aşa, nu numai că nu mă laşi să termin scrisoarea, dar devii mai nostalgic decît Francesco Petrarca.
- Cînd vorbiţi cu cineva, mi-a răspuns, nu vă lăsaţi pînă nu-l jigniţi.
La ora închiderii, cînd trăgea obloanele prăvăliei, mi-a mărturisit că în seara precedentă o verişoară de-a lui îi spusese:
- Cine nu-i bun de rege, nu-i bun nici la fete.
Deşi pe nedrept – copiii lui o dovedesc cu prisosinţă astăzi –, Carletto se simţise în primul moment jignit şi teribil de umilit.

CELSA

Celsa are optsprezece ani. Este fiica unui hangiu. Le duce bărbaţilor nerăbdători – civili şi militari – vin, pîine, mîncare. Două geamuri ale bodegii au fost sparte de nemţi, unul de un soldat englez, un altul de un american. Asupra celorlalţi se exersează ştrengarii din cartier care, din cînd în cînd, dau buzna înăuntru, răstoarnă scaunele, aleargă scoţînd urlete sălbatice. Celsa - ca glia-mumă – suportă toate pagubele fiilor ei. Iar cînd vorbeşte despre asta, zîmbeşte.

ASCULTAŢI  CU  TOŢII  ALEANUL  INIMII  MELE

Cei dintre dumneavoastră care au lăudabilul obicei de a citi «La Nuova Europa» îşi vor aminti poate de o SCURTĂTURĂ de-a mea unde promiteam să scriu într-o zi o ISTORIOARĂ despre un vers italienesc cîntat de partizanul-tenor ERNANI de cum intră în scenă, vers ce mie îmi sugerează desfăşurarea în vînt a drapelului naţional.
Mica întîmplare menită să o ilustreze a avut loc pe cînd trenurile circulau cu o regularitate pe care unii o presimţeau ca alarmantă pentru Italia. În şase-şapte ore ajungeai cu trenul de la Trieste la Milano. Într-un vagon aglomerat de la clasa a treia a intrat o fată. Imediat s-a ridicat un tînăr şi, făcînd un gest amabil, rar în zilele noastre, i-a oferit locul. Tînăra a refuzat, s-a lăsat rugată apoi a acceptat cu jenă, dar mulţumită. A urmat o scurtă tăcere, cîteva schimburi de zîmbete, apoi tînărul şi-a luat revanşa – era dreptul lui pentru amabilitate – intrînd în vorbă cu ea. După ce a lichidat cît a putut mai repede preliminariile indispensabile, a trecut imediat la singurul lucru ce-l interesa: să vorbească despre sine însuşi. La început numai tinerei; după aceea, pe măsură de se înfirebînta în discuţie, tuturor călătorilor. A spus că era obligat să călătorească mult.
Într-o seară, la Verona, intrase să mănînce într-un bistrou. Lîngă masa lui era o fată ce lăsa impresia că n-avea curajul să se atingă de mîncarea avută dinainte. Suspina, plîngea, arunca ochiade rugătoare spre tînărul care o privea uimit. El a întrebat-o atunci dacă se simţea rău. Fata i-a răspuns că nu, dar, dar... nu avea bani ca să plătească masa. Logodnicul ei plecase pe neaşteptate, fără ca între ei să fi avut loc vreo discuţie, lăsînd-o singură, fără nici un ban în oraşul acela, unde nu cunoştea pe nimeni.
- Se întîmplă, îi răspunse tînărul.
Fără să-l mai deranjeze pe chelner, îşi luase singur farfuria şi se mutase la masa fetei. Se aşezase lîngă ea, o încurajase, ca să-i dea curaj să mănînce (dar nu era nevoie – precizase – pentru că mînca de parcă ajunase două zile), îi spusese anecdote şi alte lucruri „vesele”. Plătise consumaţia (a precizat şi cifra, dacă aş repeta-o acum s-ar crede că era inventată) iar apoi o condusese la el la hotel. Trăia cu ea de doi ani de zile; ea îi era recunoscătoare şi se purta foarte atent cu el; în plus – putea să jure – îi era credincioasă. Chinul lui, pentru care părea că cere sfatul celorlalţi era altul: trebuia ori nu să se însoare cu ea? Părinţii lui, care la început nici nu voiseră să audă, acum insistau ca el să o ia de nevastă. El însă tot mai ezita. Ezita pentru că ar fi vrut ca mai înainte să aibă de la ea un băieţel. Toţi îl ascultau, rîdeau, comentau, îl sfătuiau să se însoare. Văzînd interesul general trezit de relatarea lui şi – cu excepţia unui soldat ce stătea gînditor într-un colţ – admiraţia stîrnită, tînărul scosese din buzunarul interior al hăinii un portofel, iar din portofel fotografia unei fete (destul de frumuşică şi – se înţelege – brunetă); a întins-o cu un „îmi daţi voie?” tinerei căreia cu o jumătate de ceas mai devreme îi cedase locul. După ce a contemplat-o îndelung, aceasta a cerut la rîndul său permisiunea (iar tînărul a fost fericit să i-o acorde) să o arate celorlalţi călători; unii din ei deja îşi lungeau gîtul. Aşa că fotografia a fost privită, examinată, comentată, trecută din mînă în mînă şi – ca să zic aşa – palpată; în cele din urmă a fost restituită, nu fără complimente, posesorului care acum, cînd obţinuse ceea ce dorise – să le prezinte tuturor chinurile şi bucuriile inimii lui simple – zîmbea fericit.
Aceasta e ISTORIOARA. Poate, pe vremea „literaturii de divertisment” şi a ediţiilor Treves cu o copertă galbenă, s-ar fi intitulat Schiţă din realitate. Dar – istorioară sau schiţă, ce-o fi –, ea mi-a adus pentru prima oară aminte şi mi-a dezvăluit pe de-a-ntregul valoarea versului din Ernani.

UN  BĂTRÎN  CU  BARBĂ

La bodega din Roma unde mănînc de obicei, venea un bătrîn cu barbă. Atras de vîrsta ce ne apropia sau de fireasca-i sociabilitate, fără pic de simţ al  fizionomiei – ceea ce, cum s-a văzut, nu i s-a întîmplat numai lui – se încăpăţîna să se aşeze la masa mea şi să discute cu mine. Cum nu-i răspundeam sau o făceam monosilabic, s-a gîndit că greşise registrul. Revenea la formula de politeţe recomandată de oficialităţi şi, timid, schiţa un început de salut roman ca al fasciștilor.
Din fericire, într-o zi mi-a cerut permisiunea să-şi aprindă ţigara de la pipa mea; e o favoare ce nu se refuză nimănui. Nu există - spune un proverb – unul mai surd decît cel ce nu vrea să nu audă. Din seara aceea nu l-am mai văzut nici la masa mea, nici în bodegă, nici în cartier. L-o fi călcat vreo maşină sau poate a dispărut de tot din circulaţie.

ITALIA  MEA

Şi cînd rămîne fără bani, tînărul Michele (toţi ai lui – povesteşte el, dar cine ştie dacă-i adevărat? – au murit în timpul bombardamentelor de la Cassino) se aşează la o masă din bodega mea din Roma, numai că nu zice nimic şi nu cheamă pe nimeni. Dar o urmăreşte pe Celsa (atotputernica fiică a proprietarului şi zeitatea localului) cu ochi ce se vor vicleni, dar sînt aproape ruşinaţi şi rugători. Celsa (ce a priceput prea bine) se  apropie de el şi prefăcîndu-se că nu înţelege îl întrebă:
- Ce e? De ce te uiţi la mine?
- Mă uit, îi răspunde tînărul, pentru că eşti nespus de frumoasă.
Uşor distantă, Celsa îl serveşte (aşcunzîndu-şi zîmbetul) cu un sfert de vin, două batoane şi specialitatea zilei, aleasă de el dintre puţinele feluri – mereu aceleaşi – oferite în local. Michele mănîncă lacom; cînd termină, ţine să trateze tot cu Celsa: să-i facă ea socoteala. Nu revine înainte de a-şi achita datoria, ceea ce se întîmplă regulat o zi, maxim  două, după aceea. O singură dată (în iarna aceasta) a lipsit o lună.
- Ce păcat, îmi spunea atunci Celsa, era un băiat ciudat, dar părea de treabă. N-am aflat niciodată cu ce se ocupă, din ce trăieşte. Şi e întotdeauna singur. Aţi văzut cum e îmbrăcat? Of, războiul ăsta!
În schimb, cînd Michele poate să plătească cu bani peşin, se dovedeşte tare pretenţios, sau, cel puţin, mult mai nerăbdător. La sfertul de vin se adaugă apă carbogazoasă sau o oranjadă, dar, mai ales, ţine să fie servit prompt. O cheamă pe Celsa pe alt ton, nu-i mai face atîtea complimente, iar dacă ea întîrzie, se ridică, se îndreaptă spre ferăstruica dinspre bucătărie, trage perdeluţa înflorată deoparte, se apleacă, îşi vîră capul înăuntru, sprijinindu-se în coate pe consolă, o zoreşte pe bucătăreasă (mama Celsei).
- Ia uitaţi-vă la el, mi-a spus într-o zi Celsa, surprinzîndu-l în poziţia aceea în timp ce-mi aducea cina, nu vi se pare că e un copil ce vrea să sugă de la mama? (În clipa aceea Michele s-a întors şi înţelegînd că vorbeam de el, a scos vîrful limbii sprea ea).
- Coşcogea băiatul, a continuat pe un ton mai ridicat Celsa, ce ar putea deja să fie partizan (voia să spună soldat) şi nu-i în stare să stea locului o clipă.

ACUM  CĂ S-A  TERMINAT  RĂZBOIUL

Au intrat ţanţoşi, stăpîni pe ei, salutînd în dreapta şi în stînga, afişînd siguranţa (ce le lipsea) că aveau să fie serviţi ca toţi ceilalţi.
Pe geamul de la intrare era lipit un afiş detestat de toţi militarii aliaţi. Era o interdicţie. Un cerc (orizontul?); în cerc două linii încrucişate ce ştergeau pentru ei de pe faţa pămîntului localul (bodega, cîrciuma, barul) obligat să-l afişeze. Cîte, în cîte părţi ale lumii, gîturi uscate şi inimi tinere n-au blestemat în ultimii ani imaginea aceea? La început era însoţită  de cîteva cuvinte: OUT  OF  BOUNDS, ulterior omise, pentru că erau de prisos. La bodega Celsei, timpul şi mîinile agile ale puştanilor smulseseră două treimi din el, deşi afişul fusese prins din prevedere cît se putuse mai sus. Ultima treime – pentru a se convinge că într-adevăr ACUM, CÎND  RĂZBOIUL SE SFÎRŞISE odioasa interdicţie nu-şi mai avea justificare, nici măcar în aparenţa ei materială, a fost ruptă de unul din cei doi militari abia intraţi. Gestul, excesiv, s-a întors contra lui şi a celui ce-l însoţea.
Tatăl Celsei, un bărbat masiv, respectă oficialităţile (naţionale sau străine) cărora, în principiu, li se supune fără comentarii; bănuiesc – avînd în vedere circumstanţele şi înfăţişarea de oameni de treabă a celor doi tineri – că ar fi fost dispus măcar o dată (şi în interesul propriu) să închidă un ochi, iar cu celălalt le-ar fi arătat o cămăruţă alăturată unde, în afara faptului că ar fi stat liniştiţi, ar fi fost feriţi de privirile (nu exagerat de scrutătoare, dacă e să spunem adevărul) ale poliţiei lor militare: M(ilitary) P(olice). Dar gestul lor l-a alarmat. A ieşit de după tejgheaua de unde le turna femeilor şi copiilor înarmaţi cu cartele raţiile cuvenite de vin şi i-a înfruntat pe cei doi străini. Le-a dat de înţeles, mai mult cu gesturi decît cu vorba, că nu era în regulă ceea ce făcuseră şi că trebuiau să părăsească imediat localul. Ei deja înţeleseseră. După ce au încercat zadarnic să-l lipească la loc, i-au restituit proprietarului afişul, sau, mai exact, ceea ce mai rămăsese din el. Apoi s-au uitat în jur, căutînd din ochi un strop de simpatie. Au strîns cîteva mîini întinse, au oferit cîteva ţigări ....
Apoi au pornit agale ... spre îndepărtata lor ţară.

(Roma, martie-iunie 1945)

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 5, mai 2013, anul III)