|
|
Umberto Saba, din proza către fiica sa Linuccia
Publicăm partea a doua a Istorioarelor lui Umberto Saba (1883-1957), în traducerea Doinei Condrea Derer. Originalul italian provine din ediţia Tutte le prose, Mondadori, 2001, pp. 83-109.
Imaginea prezintă un autoportret semnat de Linuccia Saba (1910-1980), fiica scriitorului, căreia îi sunt adresate multe din aceste proze scurte.
PROZE RĂZLEŢE
VISUL UNUI RECRUT (1907)
Voi spune un lucru incredibil, dar adevărat. Dante, Infernul
Într-o dimineaţă, într-una din ultimele zile din martie, anul acesta am avut un vis ciudat. Mă aflam pe un drum larg, carosabil, străjuit de o mare cenuşie, tăcută şi de un şirag de dealuri însorite, acoperite cu plante şi căsuţe roz şi galbene, cum sînt de obicei casele din suburbii. Poate că drumul acela nu era decît o imagine deformată a celui care – la Trieste – leagă satul Barcola de castelul de la Miramar; nu numai asemănările topografice mă îndeamnă să cred asta, ci şi senzaţia trezită, un fel de nelinişte asemănătoare celei încercate în copilărie cînd mi se întîmpla să o străbat. Era un amestec de melancolie (ce mă cuprindea adesea, dacă mă îndepărtam mai mult decît de obicei de oraş, ca şi cum n-aş mai fi putut să mă mai întorc în el, acasă, la mama infailibilă şi bună, la cămara plină de presupuse delicatese) şi de dorinţă de a vedea lucrurile acelea noi, grozave, satele minunate, desigur, nelipsite dincolo de linia dealurilor, la care visam de la fereastra locuinței mele. În fine, o senzaţie uitată complet, care acum, după atîta amar de ani, mă răscolea din nou, în visul dintr-o dimineaţă de primăvară. Pe drumul acela eram singur-singurel, numai că – întorcîndu-mă brusc la auzul numelui meu – am dat de un bătrîn sprijinit într-un baston gros ce mă privea ţintă cu ochii aidoma alor mei. Nu-mi era nou chipul acela, ştiam că îl mai văzusem, dar nu-mi aminteam nici unde nici cînd. În timp ce făceam eforturi zadarnice să-l recunosc pe cel ce-mi pronunţase numele şi avea ochii aidoma alor mei, eram cuprins de stînjeneala încercată cînd ai sentimentul unei rugăminţi deznădăjduite pe care ştii că nu poţi sau nu trebuie să o îndeplineşti. Vorbindu-mi de un mare necaz al lui şi implorîndu-mă să-l scap, din compasiunea pe care fără îndoială urma să o încerc, bătrînul avea să mă facă să sufăr. În sfîrşit, simţeam ceea ce simţi cînd – în imposibilitatea reală sau pentru că aşa ne dictează raţiunea – am hotărît să nu mai ajutăm un cerşetor, iar el înainteză spre noi sigur de el. Stînjeneala a sporit, a devenit o adevărată teroare cînd bătrînul – după o clipă de aşteptare percepută de mine ca o eternitate – a deschis gura să vorbească. Atunci am luat-o la fugă şi cum stînjenela devenise teroare, fuga s-a transformat curînd într-o goană istovitoare, în cursul căreia drumul larg dintre dealuri şi mare devenise o potecă alunecoasă, iar bătrînul – repetînd în răstimpuri, cu o voce sfîşietoare, numele meu – mă urmărea cu bastonul lui, de parcă era cîrja unui uriaş care, lovind în pămînt, făcea un zgomt înfiorător. Fugind, în teroarea mea, încercam un soi de remuşcare pentru că găseam mult prea la îndemînă victoria asupra bătrînului infirm şi avantajul meu, bărbat tînăr, zdravăn, în faţa unui urmăritor şchiop. Încetul cu încetul m-a copleşit remuşcarea aşa că m-am oprit din goană şi am întors încet, plin de teamă, capul spre bătrînul care, acum, pentru a mă ajunge din urmă, îşi sporea efortul şi gemetele, agitînd în aerul plumburiu bastonul devenit – după cîte se părea – de prisos. Deodată, fixîndu-l în ochii tot mai aproape de mine, mi s-a părut că zăresc în ei o licărire maliţioasă ce-mi dădea de înţeles:
- Vezi, eu, cel slab, am reuşit să te domin! Tu o să vii şi o să faci tot ceea ce eu – vorbindu-ţi pe un ton rugător – o să-ţi impun. După care o să te căieşti, o să-ţi blestemi slăbiciunea, dar va fi prea tîrziu, mult prea tîrziu.[aici se întrerupe manuscrisul.]
Aşchii din „lumea minunată”
CINCI ANECDOTE CU O MORALĂ (1946)
Pulsul timpului nu este dat numai de marile evenimente aşa-zis istorice. Cine e atent, îl găseşte, fără să-l caute cu tot dinadinsul, în micile semne ale vieţii cotidiene.
Pe vremea Acordului de la München, mă aflam la Paris. Ca să dau de un prieten, a trebuit să mă duc la un mic hotel de la periferie. Mă însoţea o doamnă, o franţuzoaică. Steaua mea bună m-a introdus în holul hotelului exact în clipa cînd la radio se transmitea discursul lui Hitler. De după comptoir ţîşni afară fiica proprietăresei: o tînără alsaciană, nemţoaică. Începu să strige ca o apucată: Spricht Hitler, spricht Hitler. Ochii îi străluceau de dragoste pentru Hitler şi de ură pentru tot ce nu era el; vedeam cum îi vibra corpul străbătut de curentul magnetic al vocii, pentru ea dragă, omenoasă. Ca să surprind reacţia însoţitoarei mele, care ştia atîta germană încît să înţeleagă că spricht Hitler înseamnă „vorbeşte Hitler”, m-am întors să o privesc. Ea avea un nume tipic franţuzesc şi în mai multe rînduri îşi declarase duşmănia de moarte pentru toţi boches şi pentru „inteligentele” lor teorii. Spre marea mea surprindere, reacţia nu s-a produs. În schimb, a afişat un zîmbet graţios încercînd să o dezarmeze pe juna îndrăgostită de Hitler înainte de a întreba, aproape umil, dacă persoana căutată de noi era în clipa aceea à la maison. Din zîmbetul ei am înţeles că linia Maginot fusese o imensă cheltuială zadarnică şi că boches-ii aveau să invadeze cu uşurinţă Franţa, unde aveau să-şi găsească mulţi colaboratori voluntari. Aşa că m-am hotărît să mă întorc în Italia.
În tinereţea mea şi pentru o vreme şi după cel de-al doilea război mondial, atunci cînd doi cîini, unul mare, celălalt mic, se încăierau în drum (primul încercînd să muşte, al doilea să-şi castreze adversarul), toate simpatiile se îndreptau spre curajosul căţel. Pe vremea aceea obiceiul era să te arăţi garibaldin. Mi s-a întîmplat să observ că moda era pe punctul de a se schimba sau că se şi schimbase în primele luni ale lui 1938 pe strada XX Settembre, la Trieste. Un cîine lup şi un skotch-terrier, cărora le-a fost de ajuns să se vadă ca să se urască, mîrîiau cumplit (din cauza botniţelor solide) unul la altul. Îndemnurile pornite din cercul de spectatori format pe loc îi erau adresate dulăului „mănîncă-l, mănîncă-l!” Generoasa încîntare pornea de la un grup de băieţi, deşi, în interesul lor ar fi fost să ţină cu David împotriva lui Goliat. Strigătele lor mi-au arătat că în cazul în care, în următorul război, Belgia avea să fie pentru a doua oară invadată, tineretul european nu avea să fie, din raţiuni morale, de partea celui mai slab şi că pentru micile naţiuni venise momentul să fie înghiţite de cele mari.
În acelaşi răstimp, într-o zi rece de iarnă, pe ninsoare, mă aflam în tramvai. Vagonul era atît de aglomerat încît cu greu am reuşit să plătesc biletul. Dar era peste puterile mele, şi nu cred că numai peste ale mele, să trec printre oamenii tixiţi pe culoarul îngust ca să cobor reglementar. Făcînd din nevoie virtute, m-am decis să cobor prin uşa din spate. Într-un alt moment istoric, pasagerii nu ar fi făcut caz sau m-ar fi ajutat fie şi tăcînd. Cred că s-ar fi pus în pielea mea. În schimb, în climatul fascist s-au identificat cu taxatorul care, la rîndul său, s-a identificat cu Mussolini. După cîteva încercări zadarnice să mă ţină de un braţ, cîţiva, mai zeloşi, au coborît pur şi simplu din vagon încercînd să mă oprească şi să mă oblige să urc la loc. (Mi-aduc aminte şi acum – dacă nu cu satisfacţie, cel puţin cu un regret nu prea mare – de căzătura unuia dintre persecutorii mei ce alunecase pe gheaţă). E foarte probabil că în adîncul inimilor lor şi aceştia erau antifascişti, dar ca „mulţime” erau contagiaţi de dictatură. Neîngăduindu-şi, din dragoste sau din teamă, dacă nu din ambele motive, nici o evaziune, nu i-o îngăduiau nici altuia, chiar dacă era un caz de forţă majoră iar împrejurarea total nesemnificativă: „Tu da, iar eu nu? Oi fi vreun ştab!”
Dintotdeauna la malul mării sau oriunde este un curs de apă, între două scufundări, băieţii s-au amuzat luptîndu-se între ei. Dar de fiecare dată erau răbufniri individuale: un băiat sărea în spinarea tovarăşului său de joacă şi se rostogolea cu el pe nisip sau în iarbă. În 1945, plimbîndu-mă la Roma de-a lungul Tibrului, am văzut o variantă neaşteptată a străvechiului joc. Din individual, devenise colectiv. Clipă de clipă venea în goană alt băiat, ce dispărea imediat în învălmăşeală. Se formase un polip uman imens din care ieşeau şi se agitau în aer, asemenea tentaculelor vietății, atît de multe braţe şi picioare încît era imposibil să-ţi dai seama ale cui erau. Pumnii şi şuturile erau date în cine şi unde se nimerea. De pe ilustrul mal, oamenii se uitau şi se amuzau. (Cel puţin aşa părea). Se amuzau văzînd cum noile generaţii îşi pierd simţul personalităţii pentru a face loc, chiar şi la joacă, plăcerii de a face parte din mase tot mai mari.
Acum cîteva zile, într-un bar din Piaţa Caiazzo la Milano, doi clienţi tineri au vrut să închirieze biliardul pentru partida cotidiană. Barmanul le-a spus că de data aceea nu putea să-i lase. Abia schimbase stofa.
- Dacă o rupeţi, le spuse tinerilor, cum o să fiu despăgubit? Nu vă ştie nimeni numele şi adresa. Şi chiar de v-aş cunoaşte, cine poate să scoată de la voi treizeci-patruzeci de mii de lire cît m-a costat?
Barmanul avea dreptate. Ceea ce, în ciuda dreptăţii, şi de data aceasta m-a uimit, a fost lipsa oricărei reacţii, pasivitatea celor doi tineri în faţa verdictului. N-au încercat – cum fără nici o îndoială ar fi făcut pe vremea mea – să protesteze; nici măcar să-l înduioşeze. S-au privit pentru o clipă unul pe celălalt, uşor (nu foarte) umiliţi, şi au ieşit din local.
Oricare ar fi părerea cuiva despre noile generaţii, cert e că ele s-au îndepărtat de nevroză în măsura în care s-au apropiat de acceptarea realităţii. Dar şi nevroza era o formă de apărare, un dig: împotriva nebuniei, de pildă, şi împotriva delincvenţei. M-am gîndit că un fel de compensaţie pentru cei doi băieţi de treabă din Piaţa Caiazzo ar putea fi socotită fapta nefericitului tînăr de aceeaşi vîrstă, din Vetriolo.
Era un tînăr de circa douăzeci de ani, al cărui nume nu mi-l amintesc. În plină zi şi-a omorît cu focuri de puşcă întreaga familie (cu excepţia unei surori) şi cred (dar din greşeală) alte cîteva persoane. Este unul din delictele monstruoase şi în aparenţă fără sens, pe care războaiele le tîrăsc după ele ca nişte comete. A fost condamnat la închisoare pe viaţă, „să mănînce – cum se spunea pe vremuri – pîinea amarului şi să bea apa groazei pentru tot restul zilelor lui”.
N-ar fi fost mai simplu, mai omeneşte (dacă mai are vreun sens cuvîntul acesta), dacă vreţi, mai economic, să i se aplice, după cuvenitele mîngîieri religioase şi civile – una din numeroasele forme de eutanasie de care dispune astăzi ştiinţa? Mă tem că Cesare Beccaria şi-a făcut iluzii crezînd că mai îndulceşte din severitatea Codului penal înlocuind pedeapsa cu moartea prin închisoarea perpetuă, că marele jurist a fost un om de suflet, dar lipsit întrucîtva – cum să zic? – de imaginaţie. Chiar şi din punctul de vedere al efectului de intimidare: oamenii (din aceeaşi lipsă de imaginaţie) se tem mai mult de moarte (chiar dacă e fără suferinţă ) decît de… tot restul.
UN FOC DE PISTOL (1947)
Triestul era renumit pentru cafenelele din oraş şi pentru bodegile lui din suburbii. Încetul cu încetul cafenelele (după tipicul celor din Viena) au fost înlocuite cu baruri, cu alte cuvinte, de America. Puţinele ce au mai rămas au aerul unor doamne de pe vremuri, din secolul trecut, în mijlocul unei lumi pe zi ce trece tot mai de neînţeles pentru ele. În schimb, bodegile sînt cele dintotdeauna. Focul de pistol a fost tras într-una din serile trecute într-una din aceste bodegi din suburbie.
În local şi-a făcut apariţia un tînăr soldat american. Consumatorii, foarte numeroşi, discutau probleme înalte de politică. După ce a rămas o clipă în prag, soldatul a intrat în bodegă, s-a uitat în jur, şi-a scos din buzunar un pistol, a tras un foc în aer… Sărmanul! Departe de patrie, într-un oraş şi într-o ambianţă străine lui, trebuia să-şi afirme într-un fel sau altul existenţa, să spună: pe lumea asta sînt şi eu! Nu vorbea italiana, avea un fel de a fi şi obiceiuri străine, iar la îndemînă nu avea decît modul acela ciudat de a se convinge pe sine şi pe alţii de o realitate neînsemnată pentru ceilalţi, dar capitală pentru el. Ca să atragă atenţia asupra propriei persoane, nu putea să scrie (cum făcuse în trecut conaţionalul lui, Poe) Corbul sau să realizeze ceva măreţ. Neputînd să fascineze, a tras un foc, cel puţin să bage spaima în ceilalţi. Tot aşa, un popor ce nu se simţea iubit a provocat o catastrofă, iar un copil îţi pocneşte o petardă la picioare.
Gestul ar fi putut să aibă consecinţe grave. Dar Triestul nu e Far Westul admirat la cinematograf, iar aerul respirat azi de noi nu aduce a veselie de cowboys. Totul e foarte diferit, iar tînărul soldat, care nu era la prima oprire în seara aceea într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice, se pare ca şi-a dat seama de greşeala de tact comisă. Dar cum nu mai putea să o anuleze, a rămas cuminte, în aşteptarea reacţiei. Dacă vreunul – lăsa impresia că spune – are ceva împotrivă, să se apropie. Nimeni nu avea însă nimic împotrivă (sau nu o arăta), aşa că nimeni nu s-a apropiat. În schimb, au izbucnit aplauze, s-au făcut auzite strigăte de bravo, bine, bis, însoţite de rîsete, de parcă, în loc să tragă un foc de armă, ar fi emis din adîncul pieptului lui falnic, chiar dacă necerut, un do. Deconcertat de primirea neaşteptată, ce, într-un fel, chiar îl încuraja să continue, soldatul s-a întunecat la faţă, a pus arma la loc şi a ieşit încurcat din bodegă, fără să scoată o vorbă.
N-am fost martor ocular al întîmplării; mi-a relatat-o, pentru că i se povestise, un muncitor calificat de la Şantierele Reunite. Înainte ca acesta să fi terminat ceea ce avea de spus, gîndurile mele s-au întors în trecut; prin analogie, mi-am amintit de un episod din viaţa cîinelui Occo pe care ţin să-l relatez, în ciuda riscurilor ce decurg, de dragul unei neverosimile, desuete morale.
Occo era un duşman îndîrjit al pisicilor, întruchipînd pentru el, răul absolut de pe faţa pămîntului. Cu douăzeci-treizeci de ani în urmă, această inimiciţie era distracţia cotidiană a străzii. Azi, din cauza traficului intens ce ne obligă să ducem cîinii în lesă sau, poate, unde oamenii ce o întreţineau au găsit căi mai directe ca să se defuleze, spectacolul a devenit rar. Dar pe vremea aceea, Occo nu putea să vadă o mîţă fără să se năpustească la ea. Atît de prost era bietul animal, încît nu pricepea că avînd botniţă putea cel mult să o încaseze, în nici un caz să atace. Spre norocul lui, pisicile erau tot atît de neghioabe şi, de cum îl zăreu năpustindu-se ca o furie, se căţărau într-un pom sau dădeau fuga să se ascundă undeva înăuntru. S-a întîmplat însă o dată – o singură dată – să dea de o pisică nemaipomenită, o pisică bună, ca din cărţile cu poveşti: nici n-a fugit, nici n-a catadicsit să-şi înfrunte groaznicul adversar. Aşezată în faţa uşii unei băcănii a primit calmă provocarea; cam tot aşa cum primiseră clienţii din bodega din suburbie focul de pistol. Nu şi-a încovoiat spinarea, nu şi-a zbîrlit coada, nu l-a stuchit. Îl privea (n-aş şti cum să spun altfel) cu un fel de zîmbet inefabil. Occo, cîinele, căruia nu i se mai întîmplase şi nici nu putea să i se mai întîmple ceva asemănător, s-a purtat la rîndul lui ca soldatul din Far West. Ba chiar mai bine, pentru că în loc „să iasă încurcat din local”, şi-a arătat bucuria dînd din coadă. Avea înaintea ochilor demonstraţia pe viu a adevărului cuprins în străvechea spusă a lui Budda. Duşmăniei nu i se pune capăt prin duşmănie, spunea Prea-luminatul; prin prietenie, se pune capăt neprieteniei.
PERSONAJE REGALE
Nu te alarma, bunule cititor republican. Bătrînul ce-şi aşterne pe hîrtie amintirile despre o lume pe care el se încăpăţînează să o vadă minunată, nu doreşte şi nu se teme mai puţin decît tine de o revenire a monarhiei. Dar, crescut sub Franz Josef pe care (pe nedrept) îl ura, el suspina, în prima lui juneţe, după regele Italiei. Mai exact, îl voia pe regele Italiei la Trieste.
Multe se mai spuneau pe atunci despre tînărul rege. Se zicea că în adîncul inimii ar fi fost socialist şi că de bună voie ar fi spus: „N-aş avea nimic împotrivă să mă numesc, într-o republică italiană, domnul Savoia”, că era foarte inteligent în toate cele, mai puţin în privinţa artelor. Această limitare răcea întrucîtva entuziasmul meu. Iremediabil poet, aş fi vrut un rege căruia să-i placă poeziile mele. Dar unde să-l găseşti? O regină, da, poate, dar un rege …
L-am văzut de aproape o singură dată, pe cîmpul de aviaţie din Taliedo. Era în primăvara sau în vara lui 1918; la Montello abia fusese înlăturat pericolul invaziei germane în Lombardia. A primit cu recunoştinţă, aş zice, sinceră, un buchet mare de trandafiri roşii oferit, în momentul cînd se urca în automobil, de o funcţionară de la firma Caproni. Mi-a plăcut simplitatea strict militară a lui şi a suitei, cu atît mai mult cu cît o comparam cu pompa lui Gabriele d`Annunzio. Era şi bardul la vedere pe cîmpul de aviaţie; pe lîngă rege, îl găseam de-a dreptul un necioplit. Era îmbrăcat în uniforma de cavalerist (armă căreia îi aparţinuse în tinereţe), cu gulerul alb atît de exagerat de înalt, încît îi ascundea jumătate din faţă, făcîndu-l să pară şi mai bătrîn decît era în realitate. Intendentul lui, îmbrăcat şi el în afara regulamentului, cu toate licenţele posibile şi cu cîteva zorzoane, fusese ales de poet pentru statura lui înspăimîntătoare de uriaş. În schimb, intendentul regelui era un infanterist oarecare; putea să fie din Karst sau din Montello şi să intoneze în cor, cu tovarăşii săi, cunoscutul cîntec în care un căpitan le ordonă oamenilor lui ca după moarte să-l taie în patru (sau şapte), iar prima bucată să i-o ofere regelui Italiei „ca să-şi aducă aminte de soldatul lui”. Pentru că soldaţii din celălalt război, îl iubeau, mai mult sau mai puţin, cu toţii; poate şi cei condamnaţi la moarte de Curtea marţială; duşi la execuţie (de fapt, lumea minunată e plină de lacrimi şi sînge) strigau jurămîntul inversîndu-l: „Jos regele şi urmaşii lui regali!” Şi apoi … şi apoi, de dragul lui, de al nostru, de al tuturor, trebuie să ne aducem aminte de ceea ce îl pune Shakespeare să spună pe un alt rege, şi acesta bătrîn: „Nu există vinovaţi; există numai nefericiţi”. Pentru această singură frază spusă de Lear în închisoare fiicei lui Cordelia, îl iubesc mai tare – lăsînd deoparte orice discuţie despre superioritatea estetică – chiar şi decît pe Dante.
L-am văzut, cam tot atunci şi în acelaşi loc, şi pe prinţul moştenitor. Fizic, era foarte diferit de tatăl lui: lăsa impresia că era mult prea conştient de prestanţa şi fascinaţia exercitate de rangul lui. Zîmbea la tot ce vedea şi tuturor: în fond doar lui însuşi.
Uneori, pe cînd eram anticar la Trieste, în prăvălia întunecoasă din strada Nicolò numărul 30, primeam agreabila vizită a Annei a Franţei, tînăra ducesă de Aosta. Spun agreabilă datorită persoanei ei; nu am în vedere clienta: achiziţiile sale nu erau niciodată însemnate. În schimb, ea era o încîntare. Poate nu era decît forma, dar şi forma, dusă pînă la asemenea culmi, are o valoare poetică şi umană. Mă emoţionau destinul ei şovăielnic (prevăzut de mine), nobleţea ţinutei şi a vestimentaţiei, precum şi mîinile desăvîrşite, mîini pentru care
a fost nevoie, pentru a fi plăsmuite,
de două mii de ani de istorie a Franţei.[1]
Ceea ce m-a izbit cel mai mult însă (poate nejustificat) a fost un gest al ei. Într-o zi, la plecare, doamna, ajunsă deja în dreptul uşii, mi-a adresat salutul fascist, pe atunci obligatoriu, deşi aproape deplasat, în cazul femeilor. Eu, care nu ştiam să salut în felul acela, am răspuns printr-o plecăciune. Atunci Anna a Franţei – sau pur şi simplu Anna, cum îi spuneau în popor – a venit înapoi şi, zîmbind, mi-a întins mîna. Probabil nu era decît urmarea unei intuiţii feminine, dar mie mi s-a părut (de altfel nici nu pot să exclud) ceva mai mult: un fel de consens discret faţă de sentimentele mele. I-am fost recunoscător; îi mai sînt şi acum (cititorul şi-o fi dat probabil seama).
Ultimul personaj regal cunoscut de mine aparţine, dacă nu altei lumi, cel puţin altei familii. În timpul ultimei catastrofe, un tînăr duce din familia domnitoare a Angliei se afla în serviciul armatei din ţara lui. Avea gradul de căpitan şi îşi ascundea de toţi originea sub un alt nume. Am avut ocazia să-i vorbesc în 1944 la Florenţa, iar în 1945 la Roma. Pe vremea aceea era greu, ca să nu spun imposibil, să poţi purta corespondenţă între aceste două oraşe, iar eu, ajuns, numai eu ştiu cum, la Roma, am vrut să-mi liniştesc soţia rămasă la Florenţa. În acest scop m-am adresat unui prieten englez din PWB rugîndu-l să-l însărcineze pe primul soldat trimis cu probleme de serviciu la Florenţa să-i ducă soţiei mele o scrisoare.
- Doamna dumneavoastră, mi-a spus ducele, după cîteva zile, în timpul unei mese, e o persoană deosebit de amabilă. Cînd i-am dus scrisoarea dumneavoastră, mi-a oferit imediat un pahar cu vin iar la plecare mi-a dat cincizeci de lire.
Drept scuză, trebuie să adaug că biata femeie nu vede bine, că locuinţa unde era găzduită este destul de întunecoasă şi (lăsînd deoparte anonimatul), în lunga ei viaţă, n-a învăţat să deosebească gradele militare. Pentru toate aceste motive îl confundase pe ilustrul purtător al scrisorii mele cu un simplu soldat aliat căruia – gîndea ea – ca tuturor soldaţilor din toate armatele lumii, nimic nu-i face mai multă plăcere decît să i se ofere o băutură răcoritoare şi un bacşiş.
Judecînd după tonul cu care ducele de Norfolk mi-a relatat episodul, aş zice că, în ceea ce-l privea, oferta îi făcuse o plăcere, dacă-i cu putinţă, şi mai mare. Sau, cel puţin, mai rară.
1. Versuri din poezia lui Umberto Saba dedicată anume Annei, ducesă de Aosta.
POVESTEA UNEI LIBRĂRII (1948)
Acum, la bătrîneţe, mi-ar plăcea să zugrăvesc cu senină inocenţă lumea minunată de altădată. Iar printre multe lucruri şi prăvălia întunecoasă din strada Nicolò, numărul 30 din Trieste, aceea pe care, pe cînd o iubeam şi-mi petreceam bucuros între pereţii ei multe ore de tihnă, prietenul meu Nello Stock o numea, nu fără temei, „prăvălia minunilor”.
Trecînd într-o dimineaţă din 1919 pe strada Nicolò am văzut sau am luat pentru prima oară seama la spelunca aceea întunecoasă. „Ce trist ar fi, dacă soarta ar face să-mi petrec viaţa acolo înăuntru” – mi-a trecut prin minte. Era – fără ca atunci să ştiu – un avertisment sau o presimţire. Într-adevăr, numai după cîteva zile am cumpărat-o de la vechiul ei proprietar, Giuseppe Mailender. Am cumpărat-o cu intenţia să arunc în Marea Adriatică toate cărţile vechi dinăuntru şi să o revînd la un preţ mai ridicat. Pe atunci, la Trieste, toţi căutau prăvălii. După cîteva zile însă, n-am mai avut curajul să-mi pun planul în aplicare; cărţile acelea vechi – din care nici una nu mă interesa prin conţinutul ei – mă încîntaseră. Îmi căutam un rost în viaţă. I-am scris soţiei, în vilegiatură la Portorose, ca să-i relatez totul şi să-i cer sfatul. „Nu vinde librăria” – mi-a telegrafiat. Mi-am adus aminte de zicala lui Sancio Panza: „Sfatul nevestei e un fleac, dar cine nu-l urmează e-un prostănac”. Şi i-am urmat sfatul.
Aşa s-a făcut că mi-am petrecut în spelunca aceea întunecoasă, aproape jumătate din viaţă. Am petrecut-o şi rău şi bine şi cum – probabil – s-ar fi întîmplat în orice alt loc. Dar prăvălia din strada Nicolò a avut marele merit de a-mi fi oferit în anii fascismului un refugiu destul de ferit de megafoane. Pentru un poet este o încercare aproape disperată să trăiască din literatură; şi mai disperată ca oricînd mi se părea în anii aceia. În plus, cărţile vechi, de a căror existenţă aflam numai atunci – nu mi se păreau o jignire, asemenea celor moderne, avînd, pentru mine, toate, sau aproape toate, chipul odios al timpurilor de atunci. În afară de asta, emanau parcă un sentiment de linişte; erau ca nişte nobili defuncți. N-aş putea spune dacă chiar le îndrăgeam; poate că da, dar într-un fel anume; aşa cum proxeneţii îndrăgesc femeile frumoase pentru a le vinde.
Am spus din capul locului că nu mă pricepeam la cărţile vechi. Abia de ştiam de existenţa incunabulelor şi că Aldo Manuzio fusese un mare tipăritor din secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, nu cred să fi făcut vreodată o achiziţie proastă şi nici să-l fi împins la aşa ceva pe vreun client de-al meu. De la primii paşi m-a condus un fel de instinct, nu ştiu dacă era un instinct nobil, oricum nu am de gînd să mă laud cu el. Am făcut primii paşi sub îndrumarea – mai bine spus sub steaua – lui Tammaro De Marinis. Fiind în vizită la prietenii mei din Florenţa, unul din ei, ce-şi avea biroul de avocat chiar în imobilul unde De Marinis avea magazinul, s-a oferit să mă prezinte acestuia, atrăgîndu-mi însă atenţia să nu cumpăr nimic de la omul acela teribil de şiret (altul a fost cuvîntul folosit). Banii erau puţini, iar teama de a rămîne fără ei, mare. Domnul De Marinis m-a întrebat între patru ochi dacă nu voiam să văd cărţile. I-am răspuns că mi-ar face plăcere. Dintr-o vitrină mare, minunată, renumitul anticar a scos un Ovidiu din secolul al XVI-lea cu xilografii frumoase. L-am întrebat de preţ; răspunsul a fost „o sută de lire”. Nu fără emoţie, l-am cumpărat. Atunci a luat din acelaşi dulap un Esop în ebraică, o ediţie foarte rară, tot din secolul al XVI-lea, tot cu xilografii. Am întrebat din nou cît costă: 1800 de lire. I-am declarat că e prea scump (în realitate nu ştiam cîtuşi de puţin dacă era scump sau ieftin). În faţa refuzului meu de a o cumpăra, De Marinis a mai adus şi alte cărţi: pe unele le luam, pe altele nu. În cele din urmă, după ce mi-a arătat un incunabul spunîndu-mi că făcea două mii de lire, iar eu îl refuzasem, m-a asigurat că valora cel puţin douăzeci de mii de lire (de pe vremea aceea) şi că zisese preţul acela cuprins de bănuiala că nu aveam nici cea mai vagă idee despre cărţile vechi. Mi-a spus-o cu multă eleganţă şi bună cuviinţă. Iar eu care, de pe atunci, îndrăgisem maxima lui Nietzsche: „Stau sub portic şi le zic trecătorilor: cine vrea, n-are decît să mă înşele; asta ca să nu mai trebuiască să mă apăr de pungaşi”, i-am mărturisit că lucrurile se prezentau întocmai. Intuisem bine că De Marinis era un domn şi n-ar fi abuzat în nici un caz de neştiinţa mea.
- Atunci, mi s-a adresat el, lăsaţi pe mine; aveţi toată încrederea. Dacă n-o să reuşiţi să vindeţi cărţile cumpărate de la mine, sînt gata să le iau înapoi; dacă vreţi, vă dau şi în scris.
Am acceptat şi am cumpărat cărţi de vreo zece mii de lire. Cînd l-am revăzut pe prietenul meu şi i-am relatat cum decurseseră lucrurile, m-a privit cu o milă nesfîrşită şi m-a întrebat cum puteam să-mi închipui că voi vinde în cîştig cărţile luate de la unul cu renumele (după el) de cel mai scump librar din Italia. (Nu era deloc aşa, chiar ţin să adaug – în scopuri didactice, pentru vreun eventual urmaş în profesie – că întotdeauna cele mai bune afaceri le-am făcut cu marii anticari). Nu fără cumplite emoţii, m-am întors la Trieste. Într-o lună am revîndut toate cărţile, cu un cîştig bun. M-am întors imediat la Florenţa, la acelaşi De Marinis, şi am cumpărat mai mult, cu mai mult curaj. Dar nu puteam trece dincolo de o anumită sumă. I-am mărturisit şi acest lucru; atunci el s-a oferit să-mi furnizeze tot ce doream: el avea să fixeze un preţ, eu avînd putinţa să-l ridic – a precizat – încă pe atît. Încrederea lui m-a emoţionat.
Aproape din două în două luni îmi expedia la Trieste una-două lăzi încărcate cu cărţi ciudate, cu salturi de preţuri încă enigmatice pentru mine. Deşi pe vremea aceea încă nu alcătuiam cataloage, am reuşit să le vînd aproape pe toate; şi nu numai că el nu mă trăgea pe sfoară, dar ajunsesem să o fac eu cu el. Lucrurile se petreceau în felul următor: pe măsură ce vindeam cărţile, i le plăteam, minus cîte una (dintre cele mai scumpe). Cînd isprăveam o tranşă, îi spuneam că mai rămăseseră nevîndute cîteva cărţi (între care şi cele vîndute, încă neachitate); ca să nu i le reexpediez, îi ofeream în bloc pentru cele rămase jumătate din preţul global. Aproape de fiecare dată el accepta, ridicînd uşor preţul; bănuiesc chiar că măruntul adaos îl cerea pentru a nu mă încuraja prea tare pe calea începută. Adevărul e că pentru un De Martinis cărţile acelea nu aveau prea mare valoare – erau un balast şi probabil că nu-i părea prea rău să scape de ele. Încă de pe atunci se ocupa de bibliofilia înaltă; într-adevăr, după puţin, a închis magazinul, a descoperit Biblia d’Este şi s-a impus fără dificultate ca una din luminile bibliofiliei internaţionale. Nu cred că nutrea o simpatie personală pentru mine cum s-a întîmplat, în schimb, şi-mi face plăcere să o amintesc în acest cadru – cu „concurentul” lui, mult îndrăgitul meu prieten Armanni. Şi de la el am cumpărat mult, ani în şir, dar el nutrea un fel de afecţiune pentru poezia mea şi cred – mă ierte Domnul – că am exploatat niţeluş afecţiunea lui. Dar trebuie să şi trăieşti! Mai întîi De Marinis, apoi Armanni au fost multă vreme principalii furnizori ai micului meu anticariat. Amîndoi erau napolitani şi amîndoi „adecărați domni”, cum sînt, cînd sînt, meridionalii. Împreună, formau un tablou de toată frumuseţea.
Odată am luat parte la o discuţie de afaceri dintre ei. Se tratau cu mult respect şi se adresau unul celuilalt cu dumneavoastră: dialogul lor mi-a rămas întipărit în minte asemenea celui dintre stareţ şi unchiul conte din Logodnicii.
VERSILIA (1957)
Linuccia mea dragă, în mai multe rînduri mi-ai scris că ziarul pe care-l citeşti de obicei, «La Stampa», ar dori să publice o poezie de-a mea; inedită, e de la sine înţeles. Cunoscînd starea fizică şi sufletească actuală, că doar eşti fata mea, tu ştii prea bine că nu mai scriu de mult nici proză, nici poezie (cum, de altfel, aş avea dreptul la 74 de ani); aceasta pe care ţi-o trimit – valorînd prea puţin sau deloc din punct de vedere poetic – este ultima dintre cele nepublicate de care-mi mai aduc aminte. Am scris-o – cum arată data – aproape acum o jumătate de secol. Nu-i puțin.
Cunoşti bine toate aceste lucruri. S-ar putea ca pentru o clipă, cititorul să fie interesat aflînd unde, cum şi cu ce intenţii am scris-o.
S-a întîmplat pe cînd aveam puţin peste douăzeci de ani, în casa domnului în alb imaculat, adică a lui Gabriele d`Annunzio (vezi prima din cele Trei Amintiri din lumea minunată din ciclul Amintiri-Povestiri). Cred că un reflex vag, nu numai peisagistic, al vizitei de atunci persistă în poezie, reflex ce ar fi şi mai vizibil dacă n-aş fi scos cîteva versuri, între un sfert şi o cincime din strofa a treia, tocmai cele, după spusele sale, ce-i plăceau glorioasei mele gazde – şi din care azi nu reuşesc să-mi amintesc nici măcar unul.
Cum spuneam în acea amintire-povestire, era greu să-l vezi pe d’Annunzio în afara orelor de masă cînd, abia de se atingea de mîncare, făcînd-o parcă mai mult din curtoazie faţă de musafiri (lăsa el impresia), nu pentru el însuşi. Dar întîmplarea a făcut ca exact în ziua cînd am compus această nefericită poezie, el să intre în camera unde-o aşterneam la o masă, pe o foaie de hîrtie, fără intenţia de a i-o citi sau de a i-o da.
- Văd, mi se adresă scriitorul, că aveţi o poezie. Pot s-o citesc?
Am scris pe fugă ultimele două versuri, încă neaşternute la prima redactare, şi i-am întins-o. A lăudat-o (din principiu lăuda totul şi pe toţi; ca să scape de „pisălogi ”, îmi declarase într-o zi – sper că nu la mine făcea aluzie – „eu îi îndepărtez prin exces de amabilitate”); punînd-o la loc, pe masă, adăugase:
- Cel mai mult îmi plac versurile acestea.
Pusese arătătorul exact peste cele ce, de pe atunci, nu mă convingeau, dovadă că ulterior mi le-am scos pînă şi din amintire. Cu deferenţa cuvenită (pe vremea aceea respectul arătat vîrstnicilor, chiar dacă nu erau Gabriele d`Annunzio în culmea gloriei, era considerat o calitate a tinerilor), l-am întrebat care era motivul predilecţiei sale.
- Cînd e vorba de poezie, îmi răspunse, îmi place tot ceea ce dă glas unui sentiment energic.
Nu eram… un erou şi n-am avut curajul să-i spun autorului Laudelor că tocmai versurile cu pricina îmi provocau îndoieli. De fapt (cel puţin de asta mi-aduc aminte), nu erau versuri cu adevărat energice: aveau – cum să zic? – o energie simulată. Sugestionat de gazda mea, de euforia reală sau aparentă, aşa cum insinua zîmbetul lui, aş fi vrut să devin ca el: etern euforic. Dar – vai! – în asemenea situaţii, din păcate, voinţa nu ajunge; natura mea era de cu totul altă factură, iar poezia pe care ţi-o trimit – şi fără versurile fals-euforice – păstrează (sau îmi fac iluzii?) urme din încercarea mea de pe vremea cînd, încă foarte tînăr, mă gîndisem, mai puţin de o săptămînă sau de o lună, să scriu o poezie diferită de ceea ce, mult mai profund şi mai dureros, simţeam eu.
Adaug că după cincisprezece ani, acest - să-i zicem – „incident” a avut o scurtă urmare pe cîmpul de aviaţie de la Taliedo. Unul din băieţii poetului era – cum am scris în alt loc – locotenent. Cînd tatăl lui a venit să viziteze locul, m-a invitat să mergem împreună să-l salutăm. M-am eschivat cu scuze neconvingătoare pentru superiorul meu ierarhic; altfel spus, el a înţeles că acestea ascundeau sau încercau să ascundă o judecată negativă. Mi-a repetat atunci – în chip de reproş – cuvintele care-mi fuseseră spuse la Versilia de Gabriele d’Annunzio, fără ca el să fi fost de faţă:
- „În poezie, tatei îi place tot (în realitate a spus doar) ceea ce dă glas etc., etc.”
Am luat atunci o coală-tip, am făcut pe ea conturul unui planor (aşa se chemau pe atunci avioanele) şi, sub el, agăţat cu o sfoară, un fel de ataş la bordul căreia am scris: Duce 100.000 de oameni. Totul într-o clipită; apoi i-am întins locotenentului de aviaţie, inginerul Mario d’Annunzio, schiţa mea, spunîndu-i:
- Domnule locotenent, vă place noul planor inventat de mine?
El aruncă o privire şi-mi spuse:
- Dar nu-i un planor.
- Tot aşa este astăzi pentru mine – eram cît pe ce să-i răspund – nu acţiunea, ci poezia tatălui dumneavoastră: pare „energică”, dar în realitate...
Din fericire în clipa aceea interlocutorul meu a fost chemat în altă parte (nu ştiu dacă de tatăl lui sau de altcineva), iar la întoarcere nu şi-a mai adus aminte de desenul meu, pe care de altfel îl rupsesem; uite aşa s-a sfîrşit povestea, fata mea, cum mai devreme sau mai tîrziu sfîrşesc toate lucrurile, adevărate şi false, sau presupuse astfel ori devenite cu timpul false. Şi, apoi, cine ştie dacă aveam dreptate? E atît de uşor pentru bieţii oameni să greşească în judecăţile lor.
Versilia
Scîntei vii, risipite
pe mare,
argint tremurător,
de parcă, sub clar de lună,
o-nfioară
blînda boare:
se vor stinge-n amurgul
ce dezvăluie
miezul lucrurilor,
o spumă de roze
tivind ţărmul mării;
aur fluid trecînd
peste creasta valului.
Amurgul-ţi preface
părul în iris, binele-n
extaz, chinul remuşcării
în spasm; de-n inimă
le faci loc
deşartelor tristeţi,
o străfulgerare pală
se-arată în păduri.
Păduri cu urme pierdute
de trecători. Ace de pin
închid drumul şerpuitor;
pe jos, în pete, văpăi
de soare. În umbră-şi
ţese păianjenul fuiorul;
peste ace, frunze,
şi cuiburi, trece o mierlă.
DESPRE BIBLIOTECA ORĂŞENESCĂ SAU DESPRE GLORIE (1957)
Linuccia mea dragă, născut fiind în secolul durerii (că aşa a fost secolul al XIX-lea), trăind, chiar supravieţuind celui ce a adăugat durerii angoasa, îmi e deosebit de greu să-mi amintesc, în pragul nopţii, de trecut. Dar ţin şi trebuie să răspund la o întrebare pusă de tine: ce cărţi citeam la şaptesprezece ani cînd am început să scriu, avînd deplina conştiinţă că scriu. Trebuie să mai adaug un fapt: secolul al XIX-lea, cum remarca Ferrero într-o zi, aşijderea multor altele – a început cu paisprezece ani mai tîrziu decît calendarul: agonia lui a început abia cu focurile de revolver ale Prin…
*
După nesfîrşitele lecturi din copilărie (între care, în amintire, primează O mie şi una de nopţi,în versiunea sau falsificarea lui Galland, oricum, o fuziune încîntătoare între străvechiul Orient şi secolul al XVII-lea francez), cărţile ce-mi aparţineau în exclusivitate erau puţine, foarte puţine. Erau primele două volume ale lui Leopardi, în ediţia lui Vieusseux, poezii de Parini, un Foscolo, un Petrarca, acesta comentat (pentru gentilele doamne) de Leopardi, un Manzoni (pe care însă nu-l mai deschideam: îl citisem şi recitisem de copil încît îl ştiam pe de rost), Poemul parazidiac [1] şi un alt volumaş ciudat cumpărat probabil cu cîţiva bani de pe o tarabă în partea veche a oraşului sau apărută cine ştie cum şi de unde. Erau sonetele lui Shakespeare transpuse în italiană – nu ştiu de cine – în proză. Era o cărticică din colecţia Biblioteca Universală Sonzogno, cu o copertă galbenă, reprezentînd o femeie (foarte asemănătoare celei admirate pe bancnote), aşezată pe un teanc de cărţi, ce cînta la trompetă, simbolul, neîndoielnic, al Gloriei. Cît am mai căutat mai tîrziu cărţulia aceea, dar de fiecare dată în zadar! Traducerea trebuie să fi fost minunată: şi acum îmi aduc aminte începutul sonetelor, cu tîlcul lor aducînd a absolvire. Cum am spus, era o traducere în proză simplă: dar să vrei să traduci sonetele acestea în versuri italiene este ca şi cum ai spera să rezolvi cvadratura cercului. Nu, nu din „vina“ traducătorului (ce poate fi, în ceea ce-l priveşte, un mare poet), ci pentru că din mai multe raţiuni, în această privinţă nu se poate face nimic. Însă cărticica aceea n-a exercitat atunci decît o slabă influenţă asupra mea: numai după multă vreme, amintindu-mi de ea, am pătruns sensul, semnificaţia sonetelor. Din cărţile pe care le aveam, cel mai mult îl citeam pe Leopardi, Cînturile, Micile opere morale, cîteva însemnări şi scrisori. Un prieten de vîrsta mea mi-a spus însă că exista, mai era încă în viaţă, un poet mult mai mare decît Leopardi, pe care el îl considera total depăşit. Poetul se numea G. C. [2] L-am rugat să-mi împrumute volumul, dar nu-l mai avea nici el. M-a sfătuit să-l citesc la B.C. [3], unde îl aveau cu siguranţă.
B.C. nu era în 1900-1901 ceea ce este astăzi: era doar o sală prăfuită, deschisă rarilor frecventatori, precedată de o anticameră pe ai cărei pereţi atîrnau portrete (semănînd unele cu altele) reprezentînd personaje cu perucă albă, pudrate. În încăperea aceea trebuia să completezi o fişă, să o semnezi şi să i-o prezinţi unui slujbaş ciudat, ce aştepta în picioare în faţa unei ferestre, de unde în cele din urmă s-a aruncat. Avea o figură cruntă; aproape că te îngheţa: cred că avea ce avea mai ales cu şcolarii bănuiţi, nu pe nedrept, că frecventau biblioteca şi ca atare îl întrerupeau din tăcuta-i meditaţie, din gîndurile lui triste, numai ca să-şi copieze traducerile dificile din greacă şi latină. După aproape o jumătate de oră de aşteptare, mi-a adus opera în versuri a lui C. [aici se întrerupe manuscrisul].
1. Al lui d'Annunzio.
2. Este vorba de Giosuè Carducci (1835-1907), poetul retoric al Italiei unite, autorul volumelor de versuri Juvenilia, 1871, Levia Gravia, 1871, Iambi şi epode, 1879, Rime noi 1887, Ode barbare, 1889 şi al unor studii şi comentarii literare de valoare.
3. Biblioteca Centrală (a oraşului).
PORTRETUL ADELEI (1957)
Linuccia mea dragă, cînd mama ta era încă o copilă, a locuit pentru o vreme, împreună cu ai ei, la Spalato. Spalato era un orăşel încîntător: eu l-am văzut pe la nouăsprezece ani. Azi se cheamă Split; ajunşi aici, îngăduie-mi o scurtă paranteză. Ştii că tatăl tău iubeşte prea mult Italia pentru a nu fi – cum se spune – un „naţionalist”; se mulţumeşte să fie numai naţional. Dar numele acesta, Split, purtat de mai-sus lăudatul orăşel, nu poate să nu-mi amintească de trei versuri dintr-o poezie de Gabriele d`Annunzio (Pentru marinarii morţi în China). Spun versurile:
La Sebenic, la Spalato, La Gravosa,
pe ţărmul latin,
unde Sîn Marcu şi-a legat galera.
Iartă-mă, dacă, nejustificat sau pe drept (faptul nu mai are decît o importanţă „literară”), numele de Spalato mă mişcă şi-mi spune mult mai mult decît Split.
Ca să revin la mama ta şi să încep pomenind-o mai întîi pe ea (femeia asta continuă să-mi facă daruri şi după moarte) pentru a trece apoi la portretul Adelei, mătuşa ta, am să-ţi spun că nu exista bucurie mai mare, pe care ai ei i-o puteau face, decît să-i dea voie să o ducă la plimbare pe surioara de doi-trei anişori, recomandîndu-i (deşi era de prisos) să o ţină strîns de mînă. O conducea sau se lăsa condusă de micuţă unde voia aceasta. Oriunde, cu excepţia locului preferat de micuţa Adele: o cofetărie; nu avea cei cîţiva bănuţi necesari pentru o prăjitură. Poate că şi ea, încă o copilă – cum am spus – ar fi vrut una; dar ar fi fost arhimulţumită şi cu una ca să o facă fericită pe surioara dusă de mînă... Cum (cu cîtă dragoste) o ducea! Din nefericire, pentru Spalato din vremurile acelea, mama ta avea două defecte: arăta mai dezvoltată decît îi era vîrsta şi, deşi, de cînd am cunoscut-o, „a ocupat puţin loc pe lumea asta”, în pragul adolescenţei, era cam „plinuţă”. Se pare că această din urmă calitate îi atrăgea pe locuitorii din Dalmaţia – cîtuşi de puţin doriţi – ce o urmăreau trecînd pe drum. (Trebuie ştiut că în vremurile îndepărtate la care mă refer, dacă i se întîmpla să vorbească de nevasta lui, un locuitor din Dalmaţia zicea mai întîi „să-mi fie cu iertare” uneori chiar scuipînd pe jos, chiar şi cînd aceasta era în urma lui, la distanţa obligatorie de şase paşi). În sfîrşit, într-o zi, unul (nu-mi amintesc bine, dar cred că era papetar) s-a apropiat de fete cu o păpuşă enormă, foarte elegant îmbrăcată. Şi-a scos respectuos, poate excesiv, pălăria şi i-a cerut mamei tale permisiunea să-i ofere păpuşa fetiţei, despre care spunea – poate pe drept cuvînt – că nu mai văzuse una la fel de frumoasă. Îţi poţi închipui reacţia mătuşii tale Adele cînd, cu ochii larg deschişi, de parcă văzuse raiul pe pămînt, întindea mînuţa, să apuce neaşteptata minune; în schimb, a văzut-o pe mama ta îndepărtînd-o de dar şi de donator, pentru că înţelesese prea bine semnificaţia gestului: o viaţă (a ei) pentru o păpuşă. Urletele, plînsetele, strigătele, opintelile, întorsul capului clipă de clipă, cu speranţa slabă că donatorul avea să revină, pumnii căraţi cu mîna rămasă liberă în sora ei mai mare (ce trebuie să-i fi părut în clipa aceea un tiran nedrept şi crud: un monstru de neînţeles) n-au servit la nimic. Scurtînd plimbarea, în urletele tot mai ascuţite, mama ta şi-a dus surioara acasă, unde toţi i-au dat dreptate. În schimb, micuţa Adele, abia de s-a atins de mîncare; a cerut să fie dusă în pat unde, de altfel, deşi plîngea, a adormit imediat. Cine ştie, cine va şti vreodată efectul avut, pe care a putut să-l aibă, pentru tot restul vieţii darul acela căzut din cer şi refuzat dorinţei ei copilăreşti din raţiuni neînţelese? Iar dacă în noaptea aceea a visat, oare ce vise să fi avut Adele la cei trei anişori ai ei ?
A doua zi lăsa impresia că uitase de păpuşă şi de rest; ceea ce înseamnă – cel puţin pentru mine – nu că totul fusese uitat (nu se uită nimic niciodată), ci că pur şi simplu alunecase în insondabilul (sau aproape insondabilul) abis al subconştientului.
Prima oară cînd am văzut-o pe Adele (episodul cu păpuşa mi-a fost relatat de mama ta mulţi ani după ce avusese loc) era la cină, la ea acasă. A intrat în încăpere iritată, ceva mai tîrziu; nu mi-a acordat nici cea mai mică atenţie, deşi ştia că intenţionam să mă căsătoresc cu sora ei; n-a dat atenţie – bănuiesc – nici numelui meu; s-a aşezat imediat la masă, unde o aştepta mîncarea: salată iar într-o farfurie – ţinută la cald – tocăniţă. A vrut să înceapă cu salata, dar după prima înghiţitură a împins farfuria, aruncînd scîntei de mînie din priviri: „sta salata xe marza” (salata asta-i putredă). Toţi (bunica ta, mai ales) au contrazis-o, dar ea nu i-a luat în seamă. A mîncat grăbită tocăniţa fără să observe că, în onoarea mea, era de iepure şi s-a retras în camera ei, fără să se uite sau să salute pe nimeni. (În casa bunicii tale toţi erau violenţi şi – lăsînd la o parte sărăcia şi uneori forma – aristocraţi). Aceasta a fost prima mea întîlnire cu ea.
La a doua, am văzut-o goală. Fără să vreau, am deschis uşa încăperii unde tînăra – considerată pe bună dreptate „cea mai frumoasă fată din Trieste” – îşi făcea baia zilnică într-un hîrdău. Am văzut-o nu pe Venus cu privirea uşor piezişă, ci pe Diana, cea iubită de Ipolit sau, mai bine zis, pe Minerva. Rareori am văzut în viaţa mea ceva mai perfect, mai cast, mai pur. Dar era o frumuseţe care, dacă e vorba de dragoste, mă lăsa rece. [aici se opreşte manuscrisul.]
TRIESTUL CUM L-A VĂZUT CÎNDVA SABA (1957)
Linuccia mea dragă, nu ştiu cum de te lasă inima – cunoscînd mai bine decît oricine altcineva starea fizică şi psihică în care mă aflu – să-mi ceri să mai scriu. În afară de asta, ţi-am spus că de cîţiva ani (şi am bătut pe muchie, acum cîteva zile, şaptezeci şi patru) s-a rupt în mine „forma”; s-a rupt prin extensie. Adaug că toţi cei ce au dat, într-un fel sau altul, faliment – inclusiv Napoleon – au făcut-o exact din pricina extensiei; niciodată sau aproape niciodată din motive contrare. Ai şi uitat, fata mea?
În plus, îmi ceri (ceea ce este o circumstanţă agravantă) să scriu – de parcă n-aş fi făcut-o – ceva despre Trieste. Or, printre nenumăratele echivocuri ziaristice care m-au urmărit toată viaţa, a fost şi acela de a face din mine „poetul Triestului”; tu ştii însă bine că am fost cu totul altceva. Mi-o ceri în numele unui ziar, fără să-mi indici titlul şi culoarea (dar, de acum, pentru mine faptul are prea puţină sau chiar nici o importanţă), şi a unui Berto, trecîndu-i sub tăcere numele. Sînt mulţi „Berto” pe lumea asta: l-am cunoscut pe unul strigat aşa de doica lui, cînd, în primii ani ai copilăriei mele, stăteam la ea, pe minunata stradă Del Monte, la Trieste. Nu cred că este vorba despre aceeaşi persoană; în caz contrar, ar trebui să aibă vîrsta mea şi să sufere – ferească-l sfîntul! – de aceleaşi beteșuguri din pricina cărora se chinuie astăzi părintele tău. Oricum, voi încerca – cum m-oi pricepe şi voi putea – să te mulţumesc pe tine şi pe el. În ceea ce-l priveşte pe cititor… e cu totul altă poveste.
Într-un scurt discurs ţinut acum patru ani la Trieste, la Cenaclul pentru cultură şi artă, discurs introductiv la cel prin care Guido Piovene a ţinut să mă onoreze (într-adevăr m-a onorat), printre altele, am afirmat: „Înainte de a vă citi cîteva poezii despre Trieste (puţine, ca să nu vă obosesc şi să nu mă obosesc), ţin să precizez că eu nu am fost un poet triestin, ci un poet şi un scriitor italian, născut în 1883, în acest oraş mare, Trieste. Nici nu ştiu dacă din punct de vedere al sănătăţii sufleteşti a fost un bine pentru mine să mă nasc cu un temperament clasic într-un oraş romantic şi (asemenea tuturor oamenilor slabi) cu înclinaţie spre idilic într-un oraş dramatic. A fost (cred) un bine pentru poezia mea, ce s-a hrănit şi din acest contrast şi un rău, ca să zic aşa, din punctul de vedere al bucuriei mele de a trăi… Oricum, eu am privit lumea din Trieste. Peisajul său material şi spiritual este prezent în multe din poeziile şi paginile mele de proză, chiar şi în acelea – şi sînt majoritatea – ce vorbesc de cu totul altceva, fără ca măcar să-i pomenească numele. În poezia aproape infantilă, intitulată Îndemn, ce deschide Canţonierul, chiar la început, poate fi citită această scurtă strofă:
Ce faci, tu nor
încondeiat cu roş’
de foc, de zorii zilei
dezmierdat, pe cer senin?
Ceruri senine şi nouraşi roşiatici în zori se văd şi în alte oraşe şi sate din lume; cu toate acestea, se „simte” că este vorba de cerul aparte al Triestului şi că este cerul ce bolteşte toate poeziile mele.
Azur, ca al celui primordial, e cerul,
de Domnul arcuit
peste pămîntul nou creat
iar marea, binecuvîntată-i,
oglinda netedă
a-ntreg azurului din cer.
Sau, pentru a ne opri asupra unei imagini contrare (iarna, cînd bate bora) :
E noapte, iarnă cumplită. Tragi
uşor perdeaua şi priveşti. Vibrează
părul tău sălbatic, bucuria neaşteptată
îţi dilată ochii negri,
tot ceea ce-ai văzut - priveliştea
era de sfîrşit de lume - îţi moaie
inima, o încălzeşte, o face să se reverse.
Pe oglinda gheţii, sub felinarul strîmb,
un bărbat îşi croieşte drum.
Să ne gîndim o clipă la orășelul Recanati şi la Leopardi. Lăsînd la o parte faptul că Leopardi nu-l iubea – cel puţin aşa declara – iar eu am iubit Triestul, întreg peisajul şi, probabil, întreg universul material al lui Leopardi era, fără ca asta să aducă vreun prejudiciu universalităţii sale, legat de acel loc. De altfel, eu unul nu cred nici în vorbele, nici în faptele oamenilor ce nu-şi au rădăcinile bine înfipte în propriul pămînt; în acest ultim caz e vorba de fiecare dată de opere şi de cuvinte ce „plutesc în aer”.
Dar Triestul despre care am vorbit şi pe care l-am cîntat nu era cel de azi şi nici măcar cel de ieri. Viaţa este – o ştii prea bine – mişcare: dar pe lîngă războaie, revoluţii, persecuţii şi alte orori de nepronunţat (lucruri întîmplate în toate timpurile şi în toate ţările), secolul nostru a adăugat de la sine viteza, o viteză înspăimîntătoare, pentru care omul nu era cîtuşi de puţin pregătit. Aceasta a fost poate cea mai mare nenorocire cu care ne-a delectat. Abia scapi de un val de rele şi vine un altul, mai înalt, mai ameninţător decît precedentele. Într-atît încît i-am invidiat întotdeauna pe poeţii, pe scriitorii, pe artiştii (în general, pe oamenii) ce au putut să închidă ochii într-un oraş schimbat, desigur, dar nu prea mult faţă de cel de pe vremea copilăriei lor. De cînd m-am născut pînă la izbucnirea primului război mondial (chiar şi mai tîrziu), Triestul a fost tot timpul cel privit, cunoscut în copilărie şi descoperit ulterior:
un oraş
frumos între munţii
stîncoşi şi marea luminoasă.
Al meu, mai mult decît al altora,
că-n el m-am născut şi-l descopeream
de copil, ca apoi,
prin cîntul meu, să-l leg în veci de Italia.
Munţii stîncoşi, marea luminoasă au rămas; restul... Dezastrul a început poate cu demolarea (fără să fi fost imperios necesară) oraşului vechi, partea cea mai incontestabil italiană a urbei, împreună cu alte lucruri venerabile (incluzîndu-i aici şi pe sărmanii beţivani pe care-i vedeai sîmbăta seara – zi de salariu pentru muncitori - clătinîndu-se cu „liberul lor arbitru” cu tot, de la un capăt la celălalt al străduţelor şi gangurilor: spectacol ce te amuza cînd erai mică, pentru care mai păstrezi – după cîte îmi spui – un fel de nostalgie). Cînd m-am căsătorit cu mama ta, Triestul era în mare cel ce fusese întotdeauna pentru mine şi mai este încă, dar numai în visele cu ochii deschişi pe care caut, pe cît pot, să le evit, de teamă să nu se transforme (aşa cum se întîmplă aproape mereu) în coşmaruri. Îmi aduc aminte de plimbările zilnice făcute cu mama ta - Lina „mare”. Coboram dealul de la Montebello unde locuiam (tu nu te născuseşi încă) şi străbăteam aproape tot orașul. Marele său farmec consta în varietate. Să dai colţul străzii era ca şi cum ai fi schimbat continentul. Era Italia şi dorul de ea, era Austria (nu chiar atît de rea pe cît se credea), era Orientul, Levantul cu negustorii lui cu fes roşu şi multe alte lucruri. Înainte de a ne întoarce acasă nimeream aproape de fiecare dată într-o cofetărie minusculă, evreiască din oraşul vechi, o cofetărie mai mult de modă veche decît veche, unde se pregăteau cele mai bune prăjituri gustate vreodată, ce mă făcuseră să suspin în zadar în de acum îndepărtata mea copilărie. (Mi-am luat revanşa, n-avea grijă, mai tîrziu). Acolo, alături, era casa unde locuia mama; mai erau dughenele cu mobilă veche sau nouă, cu haine gata confecţionate, unde marfa era expusă (mă refer la acestea din urmă) agăţată afară, aşa încît patronii şi vînzătorii erau tot timpul în alertă, nu atît din pricina hoţilor, cît a cîinilor care, nebănuind pericolul, în ciuda „liberului arbitru” aveau nefericita pornire să adulmece ca apoi să-şi ridice victorioşi piciorul în dreptul cupoanelor de textile expuse pentru trecători. În acelaşi timp, drept compensaţie pentru mai-sus lăudaţii cîini luaţi în şuturi fără ca ei să fi înţeles motivul (dar lumea şi legile ce o guvernează le apar la fel de neînţelese tuturor, fie ei oameni sau cîini) sau pentru că pe atunci exista credinţa că aceştia din urmă fac hidrofobie din cauza setei, ţineau afară, lîngă uşă, un vas plin cu apă schimbată vara de două ori pe zi. Automobile nu erau (sau erau foarte rare); oamenii obişnuiţi mergeau pe jos; bogătaşii (dar nu mereu), în birja trasă de unul-doi cai, unele cu o stemă pictată pe ele şi un servitor în livrea pe capră. Doamne, Dumnezeule, Linuccia, ce frumoasă era pe atunci mama ta! Şi ce frumos era pe atunci oraşul meu!
Lumea de care-ţi vorbesc s-a dus; acum cîteva luni, la aproape optzeci de ani, şi mama ta. Dar chiar s-a dus? Nu ştiu; şi nimeni – mă tem – nu ştie sigur. Într-un articol din pagina culturală, apărut în «Corriere d`Informazioni», pentru care îi mulţumesc încă o dată, Montale vorbeşte de plecarea ei ca despre o „simplă aparenţă fenomenică”. Tare aş vrea să am certitudinea că aşa este, dar… Între timp, aşteptînd să ajung la ea (de este cumva cu putinţă), uneori, o văd. Întins pe patul de spital, găsesc că sînt singurele clipe suportabile; sau, cel puţin, cele ce mă ajută să-i supravieţuiesc şi să-mi supravieţuiesc. De fiecare dată o văd la fel. E îmbrăcată într-o tunică (un halat) alb, ca de călugăriţă, dar mai larg. Imaginea ei e un fel de sinteză a momentelor cînd, încă tînără, se plimba cu mine, apoi cu tine, pe frumoasele străzi ale Triestului şi a celor din penultimele (nu ultimele) răstimpuri din existenţa ei pămînteană. Are pe chip un zîmbet mîhnit şi inefabil (cum nu i-am văzut niciodată cînd era în viaţă), ţine capul sprijinit cu încredere în poala Celui ce nu poate fi cunoscut, iar mîinile ei, ce au lucrat atîta, cu atîta dragoste, împreunate ca şi cum s-ar ruga, Linuccia, pentru tine şi pentru mine. Şi poate pentru toţi… Să fie oare o iluzie izvorîtă dintr-o durere, dintr-o sfîşiere prea crudă? O realitate ce-mi apare (pentru că n-ar avea altfel cum) într-o formă larvară? Deie Domnul ca această ultimă „versiune” să fie cea adevărată!
O prietenă îmi atrage atenţia că am greşit în ceea ce-l priveşte pe „Berto”. Berto nu ar fi prenumele (sau abrevierea lui), ci cel de familie al lui Giuseppe Berto, adică al autorului romanelor Cerul e roşu, Haiducul, Războiul în uniformă de fascist şi al unui al patrulea, al cărui titlu nu mi-l amintesc. Probabil aşa este. Dar aceste cîteva (sau prea multe) rînduri m-au costat un asemenea efort încît în nici un caz nu aş găsi energia să le refac, nici să le retuşez. Berto sau Giuseppe Berto mă va ierta – sper – pentru echivocul a cărui victimă eventual am fost şi va accepta această rectificare în josul paginii. În felul acesta va înţelege că nu aş fi putut aşterne aceste pagini decît sub forma unei scrisori adresate ţie, Linuccia, care mi le-ai cerut (te ierte Domnul).
CHIFTELE CU ROŞII (1957)
Linuccia mea dragă, lipseşti de atîta vreme de acasă, încît ai ajuns să mă întrebi din ce constau, materialiceşte vorbind, faimoasele chiftele cu roşii făcute de mama ta. Dacă ţi-aş răspunde: din iubire pentru tine, nu ar fi o noutate. Ca să fiu drept, n-aş putea să adaug altceva.
Întrebarea ta însă îmi aduce aminte de două episoade, de două invitaţii: prima legată de chiftelele cu roşii, a doua – cum vei vedea – mai puţin obişnuită. Mama ta, ce nu era o literată şi îşi petrecuse două treimi din viaţă în bucătărie ca să pregătească pentru cei dragi mîncăruri nu foarte variate, dar din care emana, ca dintr-un centru afectiv constant, o egală căldură iradiantă (amprenta de neconfundat a unui fel de a exista şi, ca atare, a unui stil), s-a calat – ca să zic aşa – pe chiftele; asta s-a întîmplat după plecarea ta, ce-ţi urmai destinul, cînd în casă au rămas doar doi bieţi bătrîni, ce încercau să-şi ascundă reciproc dorinţa egoistă de a fi primul care să moară, ca să nu rămînă singur pe pămînt. N-am mai făcut invitaţii cu excepţia celor două evocate în această scrisoare pe care o vei putea numi, dacă-ţi face plăcere, o nouă – şi – vai! tîrzie Amintire-Povestire.
Chiftelele cu roşii, ce nu vor mai fi gustate pe lumea asta nici de tine nici de mine, erau, nu pregătite, ci servite în două feluri diferite. Biata ta mamă le prefera calde, fără sos; eu, reci, în farfuria plină ochi cu roşii. Aşa că de cum le gătea, punea şase-şapte deoparte, turna sosul deasupra şi le ducea la răcit în sufragerie. S-a întîmplat să-mi facă o vizită amica Noretta, care – sunt cuvintele tale – dacă s-ar fi născut pasăre, ar fi fost şoimiţă. Să fi fost – cred – ora unsprezece. Ochind din prima clipă farfuria, n-a rezistat tentaţiei: a tras sertarul unde-şi imagina că se află (şi se aflau) tacîmurile, şi-a scos o furculiţă şi apucînd o chiftea cu sos a dus-o de îndată la gură. Ah, să fi văzut privirea aruncată de bătrîna Lina! Observînd-o, Noretta s-a gîndit că fusese privită în felul acela de teamă că n-aveau să-mi rămînă destule. Dar mama ta ştia prea bine că nu mîncam decît una, cel mult două: n-am idee unde, cum dispăreau celelalte. Pricina privirii aceleia era alta: „buna, minunata, pămînteasca” Lina i-ar fi dat oricui, bucuroasă – cum se spune – pînă şi sufletul, dar nu suporta ca între hotarele regatului ei, alţii (femeile, mai ales) să ia ceva de-al său sau considerat astfel, dacă oferta nu pornea de la ea… Puţin după aceea, mama ta şi Noretta s-au împrietenit mai tare şi aceasta a fost invitată „oficial” la un prînz constînd exclusiv din chiftele stropite cu două sau mai multe pahare de Chianti (Noretta e o bună băutoare). Întîmplarea a făcut ca în toiul mesei să comit imprudenţa să o întrerup pe Lina din vorbă; nu-mi aduc aminte dacă voiam să corectez o părere sau numai să adaug ceva. „Tasi, ti, tocco de muss ” (taci, catîr ce eşti) a fost reacţia neaşteptată a mamei tale. Uşor încurcat, m-am uitat la Noretta; spre marea, plăcuta mea mirare, i-am văzut ochii reci de răpitoare umplîndu-i-se de lacrimi; şi nici măcar nu încerca să le ascundă. Înţelesese! înţelesese – zic - cîtă afecţiune, cîtă intimitate, ce simbioză se ascundea în spatele acelor cîteva cuvinte spuse în dialect. Iar, cînd, cu cîteva zile înainte de a muri, biata ta mamă m-a încredinţat acesteia, cu o privire de neuitat, Noretta mi-a atras atenţia:
- Dacă ai pune pe un talger al balanţei Canţonierul şi tot ce ai scris, iar pe celălalt iubirea, afecţiunea, înţelegerea, îndurarea, toleranţa, mila avute de Lina timp de cincizeci de ani pentru tine (ce n-ai fost probabil nici la tinereţe, nici la bătrîneţe un om comod), talgerele ar rămîne – ia seama – într-un echilibru perfect.
A doua invitaţie (de data aceasta nu la prînz, ci la cină) a fost – cum ţi-am spus – mai puţin obişnuită. În afara Norettei (devenite între timp de-a casei), invitatul era contele Giacomo Leopardi. Nu-ţi mai povestesc cum am reuşit să ajungem la el şi să-i transmit invitaţia. A fost aievea? A fost vis? Vei judeca tu singură la sfîrşit. Îţi repet numai că mama ta, deşi găsise pentru a se exprima alte căi decît literatura, iubea cu patimă, din prima ei tinereţe, poezia lui Leopardi. Cina a fost fixată pentru cinci iunie 1952, la şase după-amiaza (era programul contelui). Dificultăţile s-au ivit cînd a trebuit să stabilim meniul. Ştiam cu toţii că pe lîngă alte neajunsuri şi suferinţe, poetul avea stomacul şi intestinele foarte delicate. După lungi, interminabile consultări între mama ta, Noretta şi mine, procedînd prin excludere (chiftelele, cu sau fără sos, e de la sine înţeles că au căzut cele dintîi), meniul a rămas acesta: o supă hrănitoare (dar nu în exces), bine degresată, peşte, dacă găseam ceva deosebit, şi un desert uşor, cu îngheţată. Orezul urma să fie servit separat, pentru ca oaspetele să poată, după plac, să bea consommé-ul sau să adauge cîteva linguri de orez. Pe bună dreptate, mama ta s-a gîndit că nu era obligatoriu ca oaspetelui să-i placă peştele cum ne plăcea nouă; pentru orice eventualitate, trebuia să aibă deoparte un copan sau o aripă de pui. Nimeni nu ştia sau nu-şi amintea dacă medicii îi îngăduiau pacientului lor de excepţie să bea cafea; dar nu era greu, în caz afirmativ, să fie pregătită în ultima clipă. Cît priveşte îngheţata, Noretta s-a oferit să o comande la cea mai bună, sau, cel puţin, la cea mai renumită cofetărie din Trieste. Rămînea problema servitului la masă. Biata ta mamă şi cu mine nu aveam o femeie de serviciu permanentă, ci doar una cu ora, foarte puţin prezentabilă. Mi-a venit atunci o idee. Am chemat-o la telefon pe vara ta, buna, blînda, materna, afectuoasa Pauletta; am informat-o pe scurt despre cele întîmplate şi am întrebat-o dacă accepta, pentru ocazia neobişnuită, să facă pe camerista. A acceptat. În dimineaţa zilei de 5 iunie 1952, Noretta m-a dus cu maşina ei în Piaţa Mare de peşte. Am avut şi eu o dată noroc. De cum am intrat, am văzut pe una din tarabele din faţă, rîndunici-de-mare (destul de rare prin părţile noastre) proaspete şi mari, o minunăţie. Am cerut să mi se cîntărească cinci peşti aleşi tot unul şi unul. Nu-i vorbă, m-au costat enorm, dar într-o asemenea ocazie şi pentru aşa un musafir… Mama ta i-a fript la grătar, turnînd deasupra, la sfîrşit, puţin ulei de măsline curat. Îngheţata aşteptată cu atîta nerăbdare şi pusă imediat în răcitor a sosit spre patru şi jumătate, odată cu Paoletta numai zîmbete, oarecum încîntată de neobişnuita ei ţinută de cameristă (ne-a spus că o împrumutase de la femeia ei, dar tare mă tem că recursese la o croitoreasă de lux). După pupăturile şi îmbrăţişările mai grăbite decît de obicei, s-a hazardat cu o întrebare:
- Cum aşa, unchiule?
Am rugat-o şi pe ea să tacă, promiţîndu-i că aveam să-i povestesc totul la sfîrşit. Adevărul e că neliniştea mea, a noastră creştea cu fiecare minut. Avea sau nu avea să vină oaspetele atît de mult aşteptat, de dorit? Dar punctualitatea e forma de curtoazie a regilor: la şase punct, aşezaţi la geam, am văzut oprindu-se în faţa intrării un echipaj ciudat: un cupeu cu stemă, tras de doi cai, cu un servitor pudrat, aşezat pe capră şi un altul în spate. L-am recunoscut imediat: era al doamnei-mame, marchiza Antici, ce o folosea ca să se ducă de la palatul Leopardi la bisericuţa situată la cîţiva paşi, aflată atunci (se mai află şi acum) în aceeaşi „pieţişoară”. După cîteva minute, salutat ceremonios de Paoletta, a intrat invitatul. Văzîndu-l, am rămas oarecum surprinşi. Deformitatea, ce l-a făcut să sufere atîta, aproape că dispăruse cu totul; abia de mai rămînea o urmă şi aceea abia vizibilă. Purta un costum gri, de promenadă, cu o croială aproape sportivă. Chipul îi era cel dintotdeauna. Un zîmbet mîhnit şi blînd îi flutura pe buze; ochii trădau o mare bunătate şi în acelaşi timp o oboseală greu de suportat, de om prea puternic ca să moară şi prea slab ca să îndure. De cum s-a aşezat pe locul indicat de mama ta, Paoletta i-a turnat un polonic cu supă; poetul i-a făcut semn cu mîna (o mînă foarte frumoasă) că era de ajuns. Voia, în schimb, puţin orez (prevederea mamei tale!) Cînd a venit rîndul peştelui, Paoletta a fost prima ce şi-a amintit că poetul avea deficienţe de vedere şi s-a oferit să i-l cureţe ea: a făcut-o cu obişnuita-i îndemînare, la iuţeală. (Zîmbetul cu care autorul Silviei i-a mulţumit, privirea rezervată de conte cameristei au reprezentat într-un fel punctul culminant al mesei). Dar cu toţii ne simţeam intimidaţi; aproape că nimeni nu îndrăznea să i se adreseze. Ca de fiecare dată în asemenea împrejurări, discuţia a ajuns inevitabil la starea vremii, la dezavantajele şi plăcerile (la auzul cuvîntului „plăceri”, chipul oaspetelui se întunecase devenind pentru o clipă aproape ostil) inerente fiecărui anotimp. S-a înviorat puţin la desertul cu îngheţată. Paoletta (avertizată din timp de mine) i-a servit o porţie abundentă; cu toate acestea, poetul a mai cerut (chiar a implorat) o a doua. Mai rămînea cafeaua. Fără să facă aluzie nici la boli, nici la medici, mama ta l-a întrebat dacă nu cumva vrea o cafea. La răspunsul lui afirmativ, a ţinut să o pregătească ea însăşi şi s-a dus să o facă. Muream de nerăbdare să-i citesc în răstimpul acela prima din idilele lui, cu speranţa că mă va lăuda pentru maniera de interpretare. Dar nu era greu de înţeles că nu era cazul. Aş fi vrut să elucidez cel puţin un dubiu. Spunînd „trandafiri şi violete”, pentru a desemna florile purtate la întoarcerea de la cîmp de fetişcană, mie şi altora ni se păruse preţios şi cam generic: un cusur mic într-o poezie cerească. Dar… dacă într-adevăr fetişcana culesese florile acelea şi poetul le văzuse în mîna ei? I-am expus, cu grija cuvenită, dubiul meu autorului poeziei Sîmbăta în sat, adăugînd că întrebasem mai mulţi floricultori, ca să aflu dacă trandafirii şi violetele puteau (fără a fi importate sau cultivate în seră) să înflorească în acelaşi timp prin părţile noastre. Nici unul - i-am comunicat – nu putuse să-mi dea un răspuns precis; un diletant căruia îi expusesem motivele investigaţiilor mele mi-a atras atenţia:
- Aici, la noi, nu; încercaţi eventual la Recanati...
În clipa aceea se întorcea mama ta ţinînd tava şi ibricul cu cafea. Dar la fel de miraculos precum venise, poetul a şi dispărut. Ne-am repezit cu toţii pe palier: nimeni, în afara locatarilor. Dincolo de fereastră, la fel: ca de obicei, băieţi ce băteau mingea, automobile, camioane cît casa, motociclete, motorete ce nu se mărgineau să facă doar un „zgomot uşor”: în schimb, nici urmă de poet şi nici de ciudatul lui echipaj. Pusă la repezeală la curent cu întrebarea adresată poetului, mama ta era gata să mă acuze pentru dispariţia lui; i-am replicat că aşa cum intrase, trebuia să şi iasă. Nu era momentul să „împărţim culpele”, ca într-un banal accident de circulaţie. După o tăcere prelungită, chinuitoare, Noretta, cea mai calmă dintre noi toţi (cel puţin în aparenţă), a pronunţat singurele cuvinte potrivite într-o asemenea clipă. Franţuzoaică după mamă, crescută în spiritul culturii franceze, a enunțat morala fabulei (rod al colaborării pline de afecţiune a mamei tale, a ei şi a mea) lovidu-şi uşor palmele una de alta, citînd un vers franţuzesc, pe care mă tem că nu l-am auzit bine şi prin urmare îl reproduc imperfect:
- Tout s’est evanoui comme un réve qu`on a ...
Tatăl tău
DE-ALE UNUI BĂTRÎN CARE VISEAZĂ (1957)
Draga mea Linuccia, erau odată ca niciodată un oraş de basm, aflat sub dominaţia austriacă, numit Trieste, guvernatorul oraşului, Hohenlohe (între altele, prinţ de viţă veche) şi Lina, o tînără (de profesie croitoreasă), logodnica unui bărbat (pe care-l iubea din copilărie). S-a întîmplat ca logodnicul să-şi exprime public, în gura mare, regretul (deşi trecuseră mulţi ani de atunci) că atentatul de la Oberdan eşuase. Exilat pe viaţă de Austria, s-a dus la Fiume, pe atunci sub dominaţia Ungariei, unde erau în vigoare alte legi.
Dar, în imposibilitatea de a se muta la Fiume, din motive familiale, tînăra Lina, nu putea să se resemneze – cum se spune – şi nici să renunţe la dragul ei exilat. A reuşit (ea care, asemenea tuturor tovarăşelor de muncă, nu purta pălăria „domnişoarelor”, ci „şalul fetelor din popor”) să obţină o audienţă la prinţul Hohenlone. Acest domn de secol al XIX-lea, pentru care era tot atît de simplu şi firesc să guverneze un oraş dificil sau o regiune imposibilă pe cît îi este unui funcţionar oarecare să rezolve o treabă de copist, a primit-o pe petiţionară, nu ca pe o ucenică de croitorie, ci ca pe o arhiducesă. Văzînd-o apropiindu-se, s-a ridicat în picioare, a aruncat trabucul Virginia abia început şi nu s-a aşezat înainte ca tînăra femeie să fi luat loc unde i se arătase. Dar graţierea cerută de tînără – pe cît de tenace pe atît de neştiutoare – (graţierea pentru o infracţiune politică!) era, în Austria de atunci, lucrul cel mai greu de obţinut din lume. Din acest motiv prima audienţă nu a fost şi ultima: dimpotrivă! Ele s-au repetat timp de mai mulţi ani, din trei în trei luni, fără ca în acest răstimp prinţul să lase să transpară nici cel mai mic semn de nerăbdare, nici să se abată o clipă de la eticheta unui gentilom desăvîrşit. O singură dată a făcut aluzie la altceva, în afara „subiectului”. Sub ferestrele Palatului guvernamental era o demonstraţie în sprijinul studenţilor ce manifestau pentru înfiinţarea unei Universităţi italiene în Trieste, promisă de mii de ori şi niciodată aprobată.
- Dacă-şi închipuie, i-a spus Linei prinţul, abia încruntînd din sprîncene, că mi-au făcut o favoare numindu-mă în funcţia aceasta, se înşeală. Vreau să cred că nu-s lipsit de inimă, nici un prost. Eu ştiu tot atît de bine cît şi băieţii de afară – îi auziţi, domnişoară? auziţi ce strigă contra mea? – că au dreptul la o universitate în limba lor nu numai italienii din Trieste şi că dîndu-li-se, chiar imediat, ar fi în interesul Austriei. Dar ce pot să fac? Atîta timp cît rămîn pe acest „tron” blestemat (zîmbise pentru o clipă bătînd uşor cu mîna în speteaza micului fotoliu ce ţinea locul blestematului tron), nu pot să fac altceva decît să mă supun ordinelor trimise de Curtea din Viena. Aş putea – e adevărat – să-mi dau demisia, dar...
După care s-a ridicat, dînd de înţeles că audienţa luase sfîrşit. A fost penultima. La ultima, la care petiţionara s-a dus fără nici cea mai slabă speranţă, prinţul n-a mai aşteptat-o în birou, ci a întîmpinat-o pe palierul scării mari, fluturînd o hîrtie ca pe un drapel.
- Domnişoară, îi spuse, domnişoară, în sfîrşit, a venit mult aşteptata graţiere pentru logodnicul dumneavoastră. Uitaţi: e semnată chiar de mîna majestăţii sale imperiale şi contrasemnată de excelenţa sa Ministrul Graţierii şi justiţiei. Dacă doreşte, logodnicul dumneavoastră poate să se întoarcă începînd chiar de azi în Trieste, nimeni nu-i mai poate face nimic.
Apoi i-a strîns mîna şi pentru prima oară i-a sărutat-o; urîndu-i noroc în viaţă, a pornit (cel puţin aşa i s-a părut Linei) deja puţin adus de spate spre „tronul lui blestemat”. Numai că logodnicul nu s-a întos la Trieste nici în ziua aceea şi nici mai tîrziu. În cursul lungilor ani de exil îşi găsise o altă femeie, care avea motive întemeiate să-l ţină-n puterea ei şi nu intenţiona să lase să-i scape prada. Cînd a aflat, Lina a căzut jos ca fulgerată. Și nici nu mai reuşea să-şi revină. Nu mai mînca, nu mai dormea, nu mai ieşea din casă. A ieşit o singură dată să-şi însoţească o soră (cu doisprezece ani mai mică) la un bal, unde părinţii nu ar fi lăsat-o singură. A asistat fără să danseze; foarte frumoasă, cum era, a stat deoparte, lîngă însoţitoarele în vîrstă, pînă noaptea tîrziu, cît a ţinut balul. Cînd s-a întors acasă – spuneau toţi – n-avea pic de culoare în obraji.
Era odată un tînăr (nici pe departe ca în basme, doar uşor cam neliniştit, doar uşor „bolnav de nervi”) pe nume Umberto… Se născuse la Trieste, dar cum prin naştere era italian, îşi făcea serviciul militar într-un oraş din Regat [1]. Aştepta o lungă „permisie de convalescenţă”. Nu o cunoştea, nu o văzuse niciodată pe Lina. Primul om ce i-a vorbit despre ea a fost un curtezan al surorii mai mici. Acesta i-a spus toată povestea scoţînd în evidenţă balul şi alte cîteva episoade asemănătoare. Atunci o voce interioară i-a şoptit lui Umbero: tu trebuie să o vindeci pe fata aceea şi pe urmă... La orice se gîndea pe atunci – a trecut de atunci atîta amar de ani – numai la însurătoare, nu. Cu toate acestea a urmat îndemnul vocii aceleia: simţea că trebuia să o urmeze. Cînd a obţinut permisia, s-a întors la Trieste, unde a pornit îndată în căutarea Linei. Ştia că locuia pe strada Domenico Rossetti, dar nu ştia (să-l fi şi uitat?) numărul casei. Mergea înainte – ca să zic aşa – orbeşte, cînd, ridicînd ochii spre ferestrele unei case, a văzut la parter o femeie brunetă, cu părul negru, negru căzîndu-i în bucle pînă pe umeri, ce uda muşcatele din ghivece, puse la lumină. A priceput – a simţit – imediat că aceea, şi nu alta, era aleasa lui. A privit-o insistent, după care i s-a dresat.
- Iertaţi-mă, domnişoară, dumneavoastră sînteţi Lina?
- Ea e, răspunse zîmbind Lina, sînteţi Umberto…
Cum de-l ştia? Îl remarcase – i-a spus mai tîrziu – cînd, la vîrsta încă ingrată, hoinărea pe străzile din Trieste. Întrebase cine era, oare cine putea să fie băiatul acela ciudat, mult prea ciudat… Şi – Doamne Dumnezeule! – cum era îmbrăcat!
Din privirea aceea aruncată în sus şi din zîmbetul din fereastra plină de flori, cîţiva ani mai tîrziu, te-ai născut tu, Linuccia, fata mea. Iar eu… m-am însurat cu cea mai nedreaptă, mai crudă (de fiecare dată faţă de alte femei, dar niciodată din „gelozie”), cea mai feroce fiinţă ce mi-a fost dat să cunosc pe lume. Şi, totodată, cea mai aproape, cea mai cu chemare spre o formă aparte de sfinţenie [2]. Îmi vin în minte unele porniri ale ei frizînd parcă omuciderea… După cinci minute, poate mai puţin, tonul, un cuvînt, un zîmbet, bunătatea, adînca omenie şi, mai ales, acea „lumină interioară” greu de definit, emanată de fiinţa ei, ştergea urma oricărei „culpe” ce i s-ar fi putut atribui. Totul pînă aproape de ultimii ani ai vieţii ei. Omului jignit pe nedrept nu-i rămînea decît să ceară el mai întîi iertare. Iar dacă – aşa cum se spune – după moarte unii ajung sfinţi şi sfinte, mama ta face parte fără îndoială din rîndurile lor. E aproape, mult mai aproape de Tatăl ceresc decît putem spera că vom fi cîndva tu, Linuccia, şi eu.
P.S. Nu vreau să mă împăunez cu ceva frumos ce nu-mi aparţine. Titlul acestei noi Amintiri-Povestiri este luat dintr-un studiu al lui Giuseppe De Robertis, unde se vorbeşte despre alte amintiri ale mele, anterioare.
1. Regatul Italiei.
2. v. şi poezia „Pătimaşa”din Canţonierul autorului.
VISUL UNUI RECRUT (1957)
Linuccia mea dragă, Noretta, cea care – cum ştii – a şterpelit o chiftea cu roşii (faptul e de acum istoric, s-a scris pînă şi în ziarul «La Stampa») a venit să mă vadă aici, la spital, în singurătatea mea iremediabilă. Mi-a adus în dar două felii de şuncă de mistreţ (din care n-am reuşit să mănînc nici măcar una) şi, în dublu exemplar, numărul unei reviste cu un studiu critic privind poeziile mele din tinereţe. Tot ceea ce ştiu despre Autorul acestuia (am priceput asta de la primele rînduri) este că nu face parte din categoria cenzorilor obişnuiţi, ci a criticilor despre care De Robertis ar spune „e din cei serioşi”; iar aceştia sînt – adaug eu – rari, foarte rari… Cu toate acestea, interpretarea lui privind îndepărtatele mele Versuri militare şi a altora m-a „iritat” întrucîtva. Atunci, Noretta cu pricina a scos, de data aceasta nu din geantă, un al treilea dar:
- Poeţii, mi-a zis, cînd sînt cu adevărat poeţi, nu pot fi confruntaţi decît cu ei înşişi.
Şi-a apropiat scaunul de patul meu şi a continuat pe un ton imperativ şi matern:
- Resemnează-te, ştiu prea bine şi o ştii şi tu că dragele tale Versuri militare sînt o operă de tinereţe, că între ele nu figurează Silviei [1] (după ce a scris-o, unui poet nu-i rămîne altceva de făcut decît să pornească pe panta declinului), iar dacă nu au – cum zice criticul tău – meritele sintezei, e pentru că nu aveau cum să le aibă, fiind vorba de o frescă – dacă pot să zic aşa – pe pereţii goi ai unui dormitor de cazarmă. Dacă, după aceea, ai scris mai mult sau mai bine, vina nu este a criticului, ci, eventual, a ta.
După ce mi-a spus aceste cuvinte de consolare (şi altele pe care, din cauza spaţiului, le omit), m-a înconjurat cu grijă feminină: m-a ajutat (ceea ce n-a fost deloc uşor) să-mi schimb lenjeria; mi-a cusut (lăsîndu-mă, impasibilă, să pufăi de nerăbdare) un nasture lipsă; mi-a turnat picăturile doctoriei prescrise (nici una în plus sau in minus) şi alte mărunţişuri pe care numai o femeie încă tînără şi frumoasă, cu patru copii de crescut le poate face, cu o milă afectuoasă pentru un bătrîn rămas singur sau aproape singur pe lume.
Dar şi după ce am îmbrăcat cămaşa curată, „iritarea” mea nu dădea semne de domolire; dimpotrivă… Nu mai eram supărat pe tînărul Roberto Pagan (criticul), ci pe mine. Am rugat-o atunci pe Noretta să-mi dea Canţonierul; de cum l-am avut în mînă, am pus-o volens nolens să asculte toate cele douăzeci şi şapte de sonete ale frescei ameninţînd-o – să vezi cîtă ingratitudine! – că aveam să o „arunc” pe uşă afară, pe ea şi felia de şuncă rămasă, dacă avea, fie şi cu o vorbă, să mă întrerupă. Am citit şi dacă, pe de o parte, „iritarea” mea s-a domolit, pe de alta, s-a înăsprit. Pentru că lectura aceea blestemată m-a cufundat din nou, pentru un scurt răstimp, în „viaţa caldă” [2], lucru periculos pentru un om la vîrsta şi în condiţiile mele. Amintirile mele au dat năvală buluc peste mine: mai ales una (definitorie în acest sens), din care ţin să fac astăzi o Amintire-Povestire.
Cînd, în primii ani ai secolului, m-am prezentat pentru serviciul militar la poarta cazărmii Umberto I din Salerno, santinela m-a oprit, întrebîndu-mă – aşa cum era şi cazul – cine eram şi ce voiam. Nu părea prea convins de explicaţiile mele şi a chemat sergentul de gardă. Cînd i-am arătat „foaia de transfer” cu repartizarea etc., acesta a citit şi a răscitit actul; după ce m-a măsurat şi el cu vădită suspiciune, m-a condus într-un dormitor imens, gol la ora aceea a dimineţii. Mi-a indicat un pat de campanie (nu pe cel dorit, în capăt, aproape izolat) şi apoi mi-a spus :
- Azi rămîi aici: eşti liber să faci ce-ţi pofteşte inima. Mîine, după ce sună deșteptarea, faci vizita medicală; dacă te găsesc apt, o să primeşti uniforma. Ai însă grijă – o spun spre binele tău – să nu inventezi boli inexistente. (Spunîndu-mi asta, mă măsura din cap pînă-n picioare).
Dar mie nici prin gînd nu-mi trecrea să-mi inventez boli; aveam una singură, gravă: poezia, cu toate consecinţele ei, dar nu era confesabilă; oricum, nu mi-ar fi fost de nici un folos.
- Dacă eşti obosit de drum, adăugase, poţi să te trînteşti pe pat, dar scoate-ţi cel puţin cizmele. Tovarăşii tăi se întorc la unsprezece; o să primeşti şi tu raţia, deşi nu ştiu dacă azi ai sau nu dreptul. Nu ţi-au dat gamela la district ?
I-am spus că da, o aveam în geamantan. Atunci s-a îndepărtat; ajuns aproape la jumătatea dormitorului, s-a întors, mînat parcă de un gînd. După o clipă a venit îndărăt ca să-mi atragă atenţia :
- Tu ce soi de om eşti? Ai grijă că sîntem militari şi cu disciplina nu-i de glumit. Cu sau fără uniformă, la prima abatere, te „arunc” în carceră (după şase luni, într-adevăr m-a „aruncat” cu o „motivare” prin care, involuntar, sărmanul de el se dovedea un prostănac). Ai priceput?
Văzînd că pricepusem (de fapt, nu era greu) a primit bucuros o ţigară oferită de mine din toată inima. Cel puţin în ziua aceea nu l-am mai văzut.
În jurul orei unsprezece, asudaţi şi gîfîind, s-au întors noii mei tovarăşi, cu fanfara în frunte. După ce au rupt rîndurile, s-au grăbit, fiecare cu gamela în mînă, să primească şi să devoreze raţia. Numai după-amiaza, în orele libere, au dat semne că remarcaseră prezenţa mea. Atunci au început cu întrebările: ceea ce nu puteau să priceapă era cum de eu, născut la Trieste (atunci sub Austria), venisem să fac serviciul militar în Italia. Nu fără o umbră de dispreţ, mă luau drept un voluntar (ceea ce nu eram deloc), drept unul din cei ce-şi „pun semnătura” la sfîrşitul serviciului militar. Cu toate acestea, de cum s-a sunat „învoirea”, cei de lîngă patul meu m-au întrebat dacă nu voiam să merg la cinema cu ei. Le-am răspuns afirmativ. După două-trei galopuri, ca să evităm întîlnirea cu unii ofiţeri superiori, galop repetat la fiecare ieşire în comun al cărui mobil n-am reuşit niciodată să-l pricep ca lumea, ajunşi la destinaţie, casiera, ce broda la ghişeu, a rupt pentru toţi bilete de jumătate de preţ (“Copiii sub doisprezece ani şi militarii pînă la gradul de sergent, plătesc jumătate”), în schimb, pentru mine, îmbrăcat civil, a rupt unul cu preţul întreg. Eram gata să plătesc, dar tovarăşii mei s-au împotrivit. Unul din ei m-a oprit cu un gest al braţului:
- N-a primit încă uniforma, i-a zis casierei, dar e unul ca noi.
De-ai ştii, Linuccia, a fost una din clipele luminoase ale chinuitei mele vieţi. Am simţit că mă topesc de iubire. Nu mai eram, nu mă mai simţeam singur, cu prieteni la fel de ciudaţi sau şi mai şi decît mine. Făceam parte dintr-o comunitate de oameni care, la o adică, aveau să mă apere şi pentru care şi eu aş fi făcut la fel. Ştiam că viaţa militară, în general, că disciplina erau severe, dar că nu avea nimic umilitor în ea. Nimeni – e de la sine înţeles – nu a avut nici cea mai mică bănuială de ceea ce se întîmpla în clipa aceea în sufletul meu. Dar cred că Versurile militare (frumoase, urîte, cum or fi) au fost zămislite toate atunci, în uşa cinematografului de la capătul unei pante abrupte din Salerno. Cuvintele simple ale unui ţăran din Friuli au fost ca un vîrf încins ce mi-a pătruns uşor în inimă. Iar asta se întîmpla în Italia mea dulce, dragă, omenoasă, plină de lumină, familiară. Nu numai Versurile militare au rezultat din vîrful acela încins, ci, mai ales, dorinţa de a face din mine însumi acel Portret al unui necunoscut, pe care nu am fost niciodată în stare să-l realizez şi, ca atare, să-l zugrăvesc. Cu cîtă sfîşiere, o ştii tu, fiica mea, tu şi, mai bine decît tine, biata ta mamă care acum – aşa cum îmi scrii – „ne duce pe amîndoi de mînă”.
Tatăl tău
1. Titlul unei poezii celebre a lui Giacomo Leopardi.
2. Cuvinte dintr-un vers din poezia Tîrgşorul.
PORTRETUL LUI MALAPARTE [1] (1957)
Linuccia mea dragă, înainte de a-ţi vorbi despre un personaj aparte (dar, oricum, reprezentativ pentru timpurile noastre), pe care nu ştiu dacă l-ai cunoscut, aşadar, înainte de a-ţi relata unele întîmplări legate de „omul Malaparte”, datorită cărora m-am apropiat pentru prima oară de el, întîmplări triste datorate nebuniei oamenilor, vreau să-ţi relatez o anecdotă, deşi nu pot să garantez pentru autenticitatea ei. Se spune că, întîlnindu-l pe coridoarele unui minister, Mussolini, pe cînd mai purta ghetre albe, l-a întrebat:
- Von Suckert, de ce vă ziceţi Malaparte?
- Pentru că, a răspuns prompt cel interpelat, o să pierd la Austerlitz şi am să cîştig la Waterloo.
Într-o perioadă „ruşinoasă” pentru istoria noastră naţională (Montale) mă aflam într-o situaţie nu numai cumplită, ci şi jenantă. După trista experienţă pariziană, m-am hotărît să mă întorc coute que coute în Italia, în fond, dar şi formal, ţara mea. Abia ajuns în „materna” Romă, l-am căutat pe prietenul Falqui. Cum, din punct de rasial, eram o amestecătură, nu aveam nici legitimaţie, nici vreo însuşire ce ar fi putut să atîrne în favoarea mea şi nici măcar banii pentru „plic.” Falqui s-a arătat bucuros să mă vadă şi m-a informat că Malaparte era omul în măsură să mă ajute în situaţia dată. I-am atras atenţia că nu-l cunoşteam. Imediat Falqui s-a repezit la telefon şi l-a sunat pe amicul lui ca să-i prezinte pe scurt, atît cît se putea atunci la telefon, „cazul”. Întîlnirea a fost fixată pentru a doua zi dimineaţa. M-a primit un bărbat fără îndoială foarte tînăr, dar arăta de-a dreptul ca un băieţandru. În plus, era frumos: numai forma frunţii îmi provoca perplexităţi. Mi-aduc aminte că la picioarele lui stătea tolănit un cîine-lup nisipiu, o splendoare, ce-l însoţise în timpul domiciliului forţat şi pe care stăpînul îl mîngîia din cînd în cînd. Pus deja la curent cu situaţia, mi-a spus că lucrurile se puteau aranja dacă mă botezam (pe atunci erau mulţi preoţi care, pentru o modestă donaţie în favoarea săracilor sau numai din milă creştinească, botezau retrodatînd). I-am răspuns deschis că nu puteam să fac asta, nu din fidelitate faţă de iudaismul mamei, ci pentru că mi se părea un adevărat sacrilegiu să accept un act religios impus cu violenţă de ceva venit din afara mea.
La început, Curzio m-a privit aşa cum face un adult cu un copil neştiutor în ale vieţii: apoi m-a urmărit cu o seriozitate care, atunci, mi s-a părut exagerată. După aceea am vorbit despre tot soiul de lucruri. Mi-a arătat nişte fotografii din timpul domiciliului său forţat, cînd făcea băi de soare şi în mare, iar carabinierii „supraveghetori” păreau mai degrabă slujitorii lui în poziţie de drepţi. În timpul discuţiei cu el, i-am admirat nu numai inteligenţa ci şi uimitoarea memorie privind oameni, lucruri, evenimente. M-a asigurat că era rodul educaţiei primite la Colegiul Cicognini din Prato. De unde am dedus pe loc două lucruri: primul, că Malaparte se lăuda cu educaţia primită în respectivul colegiu numai pentru că tot acolo fusese educat („supravegheat de tristul pedagog”) şi Gabriele d`Annunzio iar el, cam prea fanatic cînd era vorba de succes, de cel mai mare, cel mai la îndemînă şi cel mai extins succes cu putinţă (of, succesul!) găsea coincidenţa de bun augur pentru cariera lui scriitoricească; al doilea: mai important şi de interes general. O memorie bună nu este cîtuşi de puţin rodul educaţiei, ci al curajului. Într-adevăr, e nevoie de mult curaj (iar Curzio avea de putea să şi vîndă) ca să-ţi aminteşti – după ce ai trecut de prima tinereţe – trecutul. Numai că el nu a fost de acord cu interpretarea mea, declarînd-o (fără să fi fost) freudiană. După aceea, mi-a vorbit despre motivele pentru care, el, pe jumătate neamţ, s-a înrolat voluntar la cincisprezece (or fi fost poate şaisprezece) ani, în primul război mondial şi despre tatăl lui care l-a condus pînă la gară, cărîndu-i puşca...
Am purtat apoi o scurtă corespondenţă. El scotea o frumoasă şi, pentru vremurile de atunci, o curajoasă revistă, cu titlul „Prospettive”. M-a invitat să colaborez cu nume – e de la sine înţeles – şi prenume. I-am trimis cîteva poezii (puţine şi pentru că puţine compuneam) iar Curzio Malapate mi le-a publicat cu regularitate şi tot cu regularitate mi le-a şi plătit. L-am revăzut ulterior la Napoli, în casa unui prieten comun, unde nu mă aşteptam cîtuşi de puţin să-l întîlnesc. A lăsat să se înţeleagă că mă revedea cu plăcere. Ceea ce m-a surprins era că şi-a pierdut toată după-amiaza ca să-şi „moralizeze” amicul foarte larg – după cîte se părea – cînd era vorba de alţii, dar (cum se întîmplă mereu în asemenea situaţii ) cam „strîns” cu soţia. După aceea ne-a invitat la cină într-o bodegă micuţă, modestă.
Acolo a schimbat vorba şi a spus despre regimul de atunci lucruri înfiorătoare, cum nu mi-a fost dat să aud nici din gura celui mai furibund antifascist. Rea-credinţă? N-aş ştii ce să spun. Admiţînd totuşi că despre aşa ceva era vorba, oricum, am făcut o altă mică „descoperire”. Aşa-zisa rea-credinţă nu e – cum s-ar crede – ceva comun: dimpotrivă. E foarte adevărat că bieţii oameni mint, dar numai din cînd în cînd, constrînşi (pe moment) de „dura necesitate” (Homer), prin „forţa împrejurărilor” (Napoleon) sau în legitimă apărare. Dar ca să laşi să treacă o viaţă – zic o viaţă de om – una gîndind şi alta scriind (rămînînd mereu „la suprafaţă”) e nevoie nu numai de o inteligenţă cu totul neobişnuită (aproape uimitoare), de coerenţă, de un autocontrol permanent, ci şi de un curaj tot atît (dacă nu şi mai) neobişnuit. (Aş îndrăzni să spun şi de o „seriozitate morală”, chiar dacă îndreptată numai în direcţia propriilor interese). În asta să fi constat, fie şi doar în parte, „geniul”, „asul norocos” al lui Curzio Malaparte? Repet: nu ştiu; nu-mi stă în fire „să-i judec pe alţii”.
Instalat pentru cîteva zile în cel mai luxos hotel din Trieste (unde închiriase un apartament întreg, deşi – cum o să arăt la sfîrşit – în adîncul lui era umil şi milos), într-o bună zi, ne-a făcut o vizită. Dar ambianţa sărmanei mele case era tristă, cenuşie; în plus, mă neliniştea întrucîtva insistenţa lui în a-mi cere să scriu pentru „Prospettive” un articol împotriva păturii mercantile din Trieste, ce-l dezgustase rău (nu ştiu bine din ce pricină). (Frumoasă perspectivă [2] ar fi fost pentru mine un asemenea articol pe care nu mă simţeam deloc în stare să-l scriu!) Şi iată că, pe neaşteptate, uitîndu-se la mama ta, ce nu mai era tînără şi ne asculta cufundată vizibil în gînduri triste, Curzio Malapate a întrerupt discuţia şi s-a apropiat de ea ca un cavaler de o doamnă, punînd-o volens-nolens să facă un scurt tur de dans cu el în jurul mesei. („Dansul lui Malaparte” ar fi trebuit să fie titlul acestei Amintiri-Povestiri, dacă în ultimul moment nu aş fi găsit că era aproape ireverenţios fiind vorba de un defunct). Biata ta mamă, deşi trudită, obosită, i-a mulţumit zîmbindu-i emoţionată; l-a invitat – cum făcea ea cu plăcere – pe „cavalerul” ei la cină. El a acceptat, numai că mai întîi avea de făcut un drum şi ne-a spus că avea să revină peste aproximativ o oră, două.
Mama ta şi cu mine l-am aşteptat una, două, trei ore; în cele din urmă, văzînd că nu mai vine, am mîncat singuri şi neconsolaţi puţinele feluri, care între timp se răciseră.
Mulţi ani mai tîrziu, fiind eu internat într-o clinică din Roma, l-am rugat să-mi facă o vizită. În fond, îmi era drag; şi-apoi n-am fost niciodată un ingrat. Voiam şi să-i spun ceva ce îmi stătea la inimă şi-l privea direct; ţineam să i-o spun. A venit împreună cu Falqui.
- Uite ce e, Curzio, i-am zis. Tu ştii să scrii şi scrii bine.
El a încercat să mă întrerupă, pomenind – iar! – de colegiul Cicognini din Prato, dar nu l-am lăsat să continue. În schimb, am făcut eu „pe moralistul”.
- Cărţite tale, am continuat, sînt frumoase. Ceea ce le dăunează întrucîtva este faptul că se simte că sînt scrise (nu întotdeauna, dar adesea) ca să „uimească” cititorul, pentru a obţine în felul acesta un efect şi mai mare. În acest sens ai fost grozav, mai mult decît grozav. Dar în tine, Curzio, – eu ştiu asta – este o venă ascunsă de umilinţă, ba chiar şi de bunătate. Aş vrea ca la bătrîneţe, cînd vei fi obosit şi scîrbit de „succes”, Dumnezeu să te inspire să scrii cu meşteşugul dat de El o carte de publicat numai după moartea ta (aşadar, nici un fel de „succes“ pentru tine pe lumea asta) o carte adevărată, unde să spui adevărul, tot adevărul, cel puţin aşa cum ţi-a apărut ţie înaintea ochilor, despre oameni, întîmplări, evenimente la care ai luat parte ca actor sau spectator în aventuroasa ta existenţă. Ar putea rezulta – poţi să mă crezi – o carte mare.
M-a ascultat cu răbdare, aproape o oră. Apoi mi-a spus că jos, în maşina lui, îl aştepta cineva şi nu voia să-l lase să mai aştepte. Ne-a invitat, pe Falqui şi pe mine, să bem împreună cu acel cineva o cafea, la bar. M-am îmbrăcat în grabă, aşteptîndu-mă să găsesc cel puţin o prinţesă. În poarta clinicii am văzut o maşină de o excepţională eleganţă şi lungime, dar, într-un colţ al ei stătea ghemuită o biată „copilă“ acoperită – ca să zic aşa – cu o zdreanţă pe care Curzio Malaparte a copleşit-o pe dată cu vorbe frumoase şi amabilităţi, iar în bar ea a acceptat, roşind ca o şcolăriţă, modestul cornet cu bomboane oferit de mine. Ştiam că şi în prietenii Curzio avea această venă de umilinţă, despre care am vorbit deja, unită cu nevoia intimă, nemărturisită, de a lepăda suprastructurile, toate suprastructurile cu care se blindase, poate pentru a reacţiona în faţa singurei forme de teamă ce l-ar fi putut cuprinde. Iar „copila“, dacă nu era o prinţesă travestită, mi-a confirmat mai mult decît orice diagnosticul pus de mine…
Mai adaug că – fiind tu departe, absentă, îndepărtată, pe cît madame de Sagan de madame de Sévigné – verdictul Norettei, căreia i-am citit mai întîi aceasta Amintire-Povestire,a fost:
- Naiv te-ai născut, naiv ai să mori.
Aşa o fi... Oricum, deşi nu sînt ceea ce îndeobşte se cheamă un credincios, am rugat un Părinte iezuit de aici să facă o slujbă pentru liniştea sufletească a prietenului meu Curzio Malaparte care, deşi era opusul meu, la nenorocire, a încercat să mă ajute.
1. Curzio Malaparte (pe adevăratul nume Curzio Suckert, Prato, 1898-1957), ziarist şi scriitor italian, a aderat la partidul fascist, dar ulterior a fost exclus. Kaputt (1945), Pielea (1949) şi Blestemaţii sînt cele mai cunoscute cărţi ale lui.
2. Joc de cuvinte, titlul revistei fiind «Perspective».
Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 9, septembrie 2013, anul III)
| |
