Două proze de Umberto Saba: „Versiunea” şi „La război, în vis”

Publicăm ultimele două proze din ciclul Şapte nuvele (1912-1913) de Umberto Saba, în traducerea Doinei Condrea Derer.

Versiunea

Treceam într-o bună zi pe strada Barriera Vecchia din Trieste.
- Uite! îmi zise Lina, apucându-mă de braţ. Uită-te la femeia care vine pe trotuarul de vis-à-vis, aceea cu un sul de partituri în mână, ce aleargă ca o apucată! O vezi? Uită-te repede la ea, uită-te bine, dar să nu te observe!
Îmi îndreptai privirea în direcţia indicată; văzui o femeie micuţă, fără vârstă, îmbrăcată aproape ca o muncitoare, lipsită de cochetărie, sau ca o văduvă ce se neglijează. Mergea zorită, şchiopătând uşor, de parcă era aşteptată cu nerăbdare; arăta atât de aparte, de sus până jos, încât, întâlnind-o, câinele meu ar lătra fără îndoială la ea. Într-adevăr, ţinea în mână un sul, dar nu puteam să-mi dau seama dacă erau partituri sau altceva.
- Am văzut-o, şi?
Lina schiţă un zâmbet făcut parcă anume pentru a ascunde lacrimile, specific ființelor cu o sensibilitate bolnăvicioasă. Eu le zic „zâmbetele durerii din suflet”. Sunt sigur că la originea lor se află ceva atroce sau înduioşător de ridicol.
- Ştii, femeia asta studiază canto. Acum (era la amiază) dă fuga la maestrul ei.
- D-ai bătrână! exclamai.
- Încă nu. Are treizeci şi cinci de ani*, sau cam pe aproape.
- Şi mai studiază canto? O fi făcând-o ca să-i treacă timpul.
- Nici gând! Vrea să devină primadonă. De zece ani tot studiază. Dacă i-ai cunoaşte povestea!
- Doar n-o fi bogată!
- Ce bogată! E cusătoreasă. Munceşte zece-douăsprezece ore pe zi pentru una din femeile care vând lenjerie pe Via Nuova, una din alea – trăzni-le-ar Domnul! – ale căror lucrătoare ajung tuberculoase, iar ele își cumpără o casă cu trei etaje. Acum zece ani, una din astea, patroana ei, auzind-o întâmplător fredonând o canţonetă, i-a spus:
- Şi Adelina Patti era o biată fată, o muncitoare ca dumneata şi a găsit imediat pe cineva să-i dea lecţii pe nimica toată, ba, până la urmă, i-a suportat cheltuielile. Apoi, când a devenit marea Patti, i-a îmbogăţit pe maestru şi pe cei care-i lăudaseră pentru prima oară vocea.
- De ce-a făcut-o? Ca să-şi bată joc de ea?
- Poate că nu. Cine ştie, pe moment, i-o fi plăcut vocea ei. Cert e că din clipa aceea sărmana asta n-a mai avut nici o clipă de tihnă. A pornit imediat în căutarea unui maestru şi a început cu cei mai cunoscuţi din oraş. Dar costa mult prea mult pentru câştigul ei cu ziua. Şi-apoi, îl căuta pe unul deştept, pe unul în măsură să îşi dea seama de la primele note ce comoară avea ea în gât. N-ai să crezi, dragul meu, dar l-a găsit.
- Cum așa?
- Da, da, şi mult mai repede decât îţi poţi închipui. Nu un maestru, ci o maestră, o bătrână de şaptezeci de ani, cunoscătoare a vechii metode, metoda bună, care formase vocile de altă dată, din tinereţea ei, iar acum nu se mai aud nici măcar la Scala. A studiat vreo patru-cinci ani cu bătrâna; apoi, în sfârşit, într-o seară… dar nu pot, nu pot, mi-e imposibil, Doamne, Dumnezeule!
Ajunsă la acest punct, Lina se opri cu un râs şi mai dureros, apăsându-şi o mână pe piept. Lăsa impresia că nu mai putea să continue.
- Şi după? zisei eu, cuprins de neliniştea şi stânjeneala ei.
- Apoi, într-o seară, acum vreo patru sau cinci ani, a dat un concert în sala Liceo, dar, ştii, un concert adevărat, cu public, pe cheltuiala maestrei. Am fost şi eu, adăugă aproape în şoaptă.
- Ai fost? repetai, simțind un fior.
- Nu, nu pot, nu se cade să-ţi povestesc; mă doare prea tare. O rochie albă, croită şi cusută în casă, prea strâmtă, prea scurtă, pusă cu furca; ţi se strângea inima. Şi-apoi trebuia să o vezi cum a intrat în scenă, cum a înaintat şi ne-a salutat...
- Dar cum cânta?
- Nu-ţi dai seama? Vocea, şcoala, programul, totul era în ton cu rochia. Eu una n-am rezistat: după două-trei piese am fugit din sală.
- Şi lumea, aplauda?
- După fiecare piesă, lumea bătea din palme, de două-trei ori, sec; apoi se aşternea iar liniştea: o linişte glacială, ca de sală de aşteptare.
- Dar ea a priceput?
- Ce să priceapă? Adică, a înţeles că nu a făcut furori cum spera, dar a dat vina pe maestra ei. Prietena mea care m-a dus la concert şi mi-a relatat totul, a asistat la scena dintre maestră şi elevă. Aceasta din urmă o acuza pe cealaltă că a distrus-o; maestra, de ingratitudine şi rea credinţă. În cele din urmă s-au pornit amândouă pe bocit şi pe îmbrăţişări, ca două fetişcane. Bătrâna a admis că greşise, că nu mai era bună de nimic. I-a cerut scuze pentru cei cinci ani de zile pierduţi şi a sfătuit-o să se adreseze unui maestru mai tânăr, cu o metodă pe gustul publicului modern. Avea să o ajute şi ea ca să-l plătească. Eleva avea treizeci şi unu de ani.
- Tot mai studiază?
- Stai să termin. Într-adevăr, bătrâna a ajutat-o, dar puţin, pentru că nici ea nu putea mai mult. Aşa că, pentru a plăti maestrul care, pentru ea, desigur, mărise tariful, a fost nevoită ca după cele zece-douăsprezece ore de atelier să-şi ia de lucru şi acasă şi să muncească noaptea. Studia la prânz şi seara, de cum termina. Maestrul a avut inima să o primească la lecţii timp de câţiva ani, să o asculte şi să dea vina la unison cu ea, când pe o cauză exterioară, când pe alta. În cele din urmă, obosit şi el de toată comedia, i-a spus răspicat că se îndoieşte că va ajunge primadonă, dar cu timpul, dacă voia să exerseze şi să câştige un ban, o sfătuia să intre coristă la un teatru, deocamdată, de mâna a doua. Îi dădea el o recomandare pentru dirijorul corului, un bun prieten.
- Şi primadona?
- A acceptat. Nu ştiu cum, dar a acceptat. A renunţat pentru o vreme la serviciul de la atelier, a dus-o târâş-grăpiş cu munca la domiciliu şi cu venitul de coristă. Dar tu ştii cum se întâmplă; celelalte coriste se duceau să câştige trei-patru coroane pe seară, mândre că erau în cor şi să se producă la operă. Ea, în schimb… cu aerul de primadonă neînţeleasă şi cu mania de a fi ascultată când de o celebritate, când de alta, poate şi mai puţin abilă şi promptă decât celelalte, le-a devenit tuturor nesuferită; a fost concediată sau o fi renunţat singură.
- Sărmana!
- A continuat să studieze, dar cu alt maestru, pentru că precedentul nu a mai primit-o. I-a zis că-i o pisăloagă; o primiseră în cor din respect pentru el; frumoasă figură mai făcea acum din cauza ei! Se pare că a fost mojic; cel puţin, ea i-a spus prietenei mele că toţi bărbaţii sunt mojici, ca maestrul de canto, iar din acest motiv hotărâse în sinea ei să nu se căsătorească, să moară fată bătrână.
- Şi-acum?
- Acum nu ştiu cu cine studiază, dar continuă să ia lecţii, plină de speranţă. N-ai văzut-o cum alerga? Crezi că poate să existe o femeie mai nefericită decât ea, că există ceva mai sfâșietor?
- Nu, nu cred.
Pe moment nu mai vorbirăm despre ea.

Reluai eu discuţia, după câţiva ani şi după multe întâmplări. Într-o seară, după cină, o întrebai pe Lina dacă își mai amintea de cusătoreasă, viitoarea primadonă, a cărei poveste mi-o spusese cândva pe strada Barriera Vecchia din Trieste.
- Atunci, îi spusei, ţi-am dat dreptate când voiai să ştii dacă poate să existe pe lume ceva mai jalnic. Acum, în schimb, după toată experienţa acumulată, găsesc că am greşit amândoi sau, mă rog, dau o altă interpretare cazului.
- Cum altă interpretare?
- Alta: nu că am putea să o considerăm o femeie norocoasă; asta, poate, nu, dar nici mai nefericită decât celelalte care s-au realizat, decât Adelina Patti, de pildă, ori decât femeile adorate de soţ sau de vreun iubit.
- Nu înţeleg.
- Pentru că tu iei în considerare numai impresia pe care ţi-o face ţie, nu şi viaţa pe care o duce; te situezi pe poziţia privitorului, nu a pacientului. Dar ia gândeşte-te, cum şi-ar fi dus zilele fără această orbire ce i-a sădit în inimă o speranţă atât de mare, dându-i ei, o femeie sărmană şi urâtă, fervoarea marilor pasiuni în calea căreia se ridică tot timpul obstacole? Aşa, e aproape o martiră şi nu o fată bătrână oarecare, pentru că e urâtă, fără un ban, lipsită de artificiile graţie cărora ajung să se mărite până şi femeile sărace şi şchioape. Ce-a fost viaţa ei înainte ca patroana atelierului să-i trezească speranţa că va dobândi celebritatea şi averea Adelinei Patti? Nu avea înaintea ochilor decât imaginea existenţei duse între atelierul din Via Nuova şi cămăruţa mobilată; şi tot aşa până la înmormântarea de clasa a treia, când, poate, ar fi însoţit-o la groapă două-trei bătrânele ca şi ea. Cu totul altfel s-au prezentat lucrurile din momentul în care s-a apucat să studieze canto, din ziua când bătrâna maestră (aceea cu metoda bună) a anunţat-o că îi va da lecţii gratis, cum se cuvine pentru vocea şi talentul ei. Nu am nici o îndoială că inima i-a tresărit şi a încercat cu toată fiinţa emoţia pe care alte femei o cunosc la primul sărut pătimaş. A fost ca o fereastră deschisă în sufletul ei prin care a intrat nemărginirea sau, cel puţin, atât cât poate să intre în mintea unei biete femeiuște. Gândeşte-te numai la bucuria primelor progrese (sau presupuse progrese, nu contează), la prima piesă muzicală, la ziua când a interpretat pentru întâia dată aria unei opere vechi, venerată, pe care a auzit-o cântată sau preaslăvită de propria-i mamă, din Hughenoţii sau din Profetul. Sigur, o fi suferit mult la atelier, s-o fi simţit ca o prizonieră în compania ucenicelor, toate mai tinere decât ea, ce se luau la întrecere în a o lua peste picior şi nu credeau (din invidie) în vocaţia ei. Dar, pe de altă parte, ce satisfacţii în mijlocul amărăciunii, ce orgie de proiecte în colţişorul ei tainic, interzis „persoanelor străine”, unde putea să se refugieze, doar ea, în orele lungi ale zilei de lucru; cu câtă nerăbdare aştepta ea duminica, singura zi din săptămână petrecută numai cu studiul, repetând piesele preferate! Altfel, ce-ar fi făcut duminica după-amiaza? Ar fi jucat tombola în camera vecinei? Iar când se ducea la teatru (s-a dus, fără doar şi poate, măcar ca să înveţe), unde auzea aplauzele şi vedea florile aruncate celei ce era acolo cum avea să fie ea într-o bună zi, peste un an sau doi, n-are importanță; ce înseamnă zece ani de aşteptare, în comparaţie cu fericirea unui succes asemănător? Şi nimeni, încă nimeni – în afară de ea şi de bătrâna maestră – nu credea; mai mult, își băteau joc de ea, imbecili invidioşi!; dar cu cât se vedea mai batjocorită, cu atât mai mult simţea cum îi creşte fervoarea. Într-un cuvânt, a trăit. De câte ori, aplecată peste maşina de cusut, trebuie să fi simţit cum îi sare inima din loc la un gând anume? Apoi, nevoia de a da glas prea plinului inimii cu un cântec frumos, de le făcea să tresară de uimire pe colege, în cazul în care nu aveau urechile astupate de marea lor ignoranţă sau nu erau roase de invidie. Pe lângă toate astea, ce mai înseamnă concertul terminat cu un fiasco, umilinţele din cor, anii care treceau fără ca impresarul (ce ar fi trebuit să o audă absolut din întâmplare, trecând pe sub ferestrele ei) să se prezinte cu jobenul în mână şi cu contractul unde să-şi pună semnătura? Pe mine mă aruncă în braţele disperării orbirea oamenilor puternici, dar nu şi a celor slabi, a celor foarte slabi; orbirea acestora din urmă mă duce cu gândul la cereasca Providenţă, care le dă hrană păsărelelor lipsite de adăpost şi iluzii artistice temperamentelor isterice sau prea neadaptate pentru viaţă. Pentru că prietena prietenei tale este fără îndoială o isterică, dintre acelea care, călugărindu-se, pot să ajungă la sfinţenie; nu-i o isterică de duzină. Nu vezi cum şi-a croit viaţa în funcţie de un singur gând? Ea a crezut în spusele patroanei de la atelier, aşa cum cineva crede într-un vis sau într-o halucinaţie.
- Din ziua aceea patroana nu face altceva decât să râdă de ea. Primadonă în faşă este lucrul cel mai drăguţ din câte îi este dat acesteia din urmă să audă din gura ei.
- Asta nu spune nimic. A trăit mai mult ucenica de treizeci şi cinci de ani, cu pasiunea ei nefericită, decât cealaltă cu casa ei de trei etaje!
- Dar va veni şi ziua când o să înţeleagă? Şi-atunci?
- Târziu, foarte târziu, mult mai târziu decât bănuieşti. Sau, poate, niciodată. Prea ar fi îngrozitor pentru un suflet omenesc cu existenţa ratată să trebuiască să se convingă că neîmplinirea, defectul este în sine, nu în afara lui. În schimb, ca în momentul de faţă, ea este sigură de reuşită; la un moment dat va fi şi mai convinsă decât este acum că a reuşit. Profeţia patroanei, maestra ce-i dădea lecţii gratis, concertul din sala Liceo, aplauzele de circumstanţă sau din milă ale publicului, încurajările ironice sau condescendente primite din partea vreuneia din celebrităţile feminine la care se tot ducea să o asculte cum cântă, un succes măgulitor în casa unor cunoscuţi, toate astea şi altele neştiute de noi vor dobândi cu timpul în imaginaţia ei proporţiile şi semnificaţia triumfului dorit. Probabil că Adelina Patti nu are mai multe amintiri şi nici mai frumoase decât bătrâna aceea semicerşetoare care în curând nu va mai avea vederea bună ca să coasă și de sărăcia căreia va profita patroana, ca să o plătească tot mai puțin. Crede-mă, draga mea, este așa cum îţi spun.
- Îmi place versiunea ta, răspunse Lina, dar mi se pare nedreaptă.

*Azi le corespund cincizeci de ani. (Nota autorului)

La război, în vis

Am visat că eram la război, dar nu la unul din numeroasele din ultima vreme; mă aflam într-un avanpost izolat al regelui Carlo Alberto, la graniţa dintre Lombardia şi Piemont, într-o dimineaţă înăbuşitoare din 1848 sau 1849. Războaiele de independenţă (cum le zicem noi) sau campaniile din Italia (cum le spun duşmanii) reprezintă un eveniment mai aproape de sufletul nostru decât cucerirea oraşului Tripoli sau tulburările din Balcani. Poate că taţii noştri le-au trăit atât de intens încât urmaşii au moştenit o impresie aproape optică, minuţioasă şi circumscrisă în spaţiu, tot aşa cum moşteneşti culoarea părului sau mersul. Sigur e că locul în care mă aflam în vis trebuie să fi existat sau mai există prin părţile acelea: nu este exclus câtuşi de puţin ca într-o bună zi să-l văd şi chiar să-l recunosc.
Vi s-a întâmplat vreodată, mai ales spre zori, cu puţin înainte ca o fereastră sau o voce zgomotoasă să vă trezească brusc, să visaţi un fapt oarecare, petrecut demult, de pildă, în anii de şcoală, un fapt total nesemnificativ şi de aşa natură încât să vă fi dat la timpul cuvenit o senzaţie, nici de plăcere, nici de durere, şi care, cu toate acestea, retrăit în vis, să stârnească un sentiment de fericire, de parcă aţi fi în rai, sentiment tulburat doar de teama că s-ar putea rupe vraja? Ceva asemănător încercam eu visând că stăteam întins pe iarbă la adăpostul unui tufiş, cu puşca întinsă, aşteptând să trag primul foc, în dimineaţa aceea înăbuşitoare din 1848 sau 1849, pe când mă aflam în serviciul patriei şi al bunului rege Carlo Alberto. Câtă vreme trebuia să rămân nemişcat, în poziţia reglementară? Nu ştiu. Ştiu numai că după câteva minute, sau poate ore, dispăruse cu totul, nu zic frica, pentru că despre aşa ceva este vorba, ci îngrijorarea vagă ce mă apăsase: nu mă mai gândeam că eram o ţintă vie; uitând de pericol şi de ordinul primit, mă întinsesem pe spate, cu ochii ţintă la cer, cu mulţumirea copilului când face pluta scăldându-se de mai multe ori în mare, de dimineaţa până seara târziu, cu excepţia răgazului în care mănâncă pe plajă. Intuiam că lupta atât de bine începută cu unele episoade victorioase începea să ia o întorsătură neplăcută pentru noi, că viitorul avea să fie mai rău decât trecutul; dar nici acest presentiment al Novarei, mai mult decât dureros pentru un patriot înfocat, cum fără îndoială eram eu în anii aceia, nu reuşea să-mi învingă pasivitatea datorată liniştii şi somnolenţei iradiate de lucrurile din jur şi de ora ce se apropia de amiază. Greierii ţârâiau, porumbul era deja copt, iar de împuşcături, nici vorbă: fumul, care se ridicase din casele unui sătuc, nu era fum de incendii: câteva vaci albe şi negre păşteau pe un dâmb, acolo unde norii în mişcare lăsau să se întrevadă ochiul albastru al Domnului. Iar soldatul izolat era ferice şi liniştit, aşa cum cineva nu poate fi decât la fereastra lui de acasă după o zi bună de muncă, sau în război, când visează şi ştie că-i doar un vis.
Cât vedeai cu ochii, nici urmă de croaţi şi nici pomeneală de ură faţă de duşmani. Gândul mă ducea la mareşalul Radetzki, atât de bătrân încât nici nu se mai putea sui pe cal, cu faţa brăzdată toată sub pălăria verde cu penaj de feldmareşal. Mi-l imaginam în timp ce organiza retragerea sau ofensiva sprijinindu-se ca să nu cadă de o masă sau de un scaun din cabinetul lui, cu o lipsă de antipatie mai mult decât firească astăzi, dar criminală în 1849. Şi mă amuzam închipuindu-mi scena încălcării armistiţiului când, în hărmălaia fanfarelor îngrămădite sub fereastra comandantului, soldaţii îl constrânseseră şi pe el să-şi pună la butoniera de la vestonul încărcat cu decoraţii o frunză verde, semnul distinctiv al oşteanului austriac în momentul începerii campaniei.
Fără îndoială, soldaţii aceia, recruţi sau veterani, trebuie să-l fi iubit cu toţii la fel de mult: de altfel, cum poţi să nu iubeşti un bătrân de optzeci şi şase de ani, care tot mai câştigă bătălii şi salvează pentru împăratul lui două regiuni? Oare nu i s-a întâmplat fiecăruia dintre noi, pe când eram de-o şchioapă, să iubească un bătrân atât de încărcat de ani încât nu ne venea să credem că mai poate fi în viaţă? Ştiind că nu poate să o mai ducă mult, gândul la moartea lui apropiată şi inevitabilă ne sperie mai mult decât sfârşitul prematur al unui tânăr. Aşadar, de ce să moară Radetzki, cel care făcuse toate campaniile împotriva lui Napoleon, îl cunoscuse pe Friedrich cel Mare şi pe alte mărimi ale unui trecut mai viu decât prezentul, el fiind unul dintre ultimii săi martori? Trăise atât, încât de acum… Cam acestea trebuie să fi fost sentimentele încercate de duşmanii noştri faţă de bătrânul şi gloriosul lor mareşal, chiar dacă nu pe măsura clarviziunii mele.
Aşadar, în loc să stau la pândă, eu mă puneam în pielea duşmanilor noştri şi cu totul surprinzător, figura şi gândurile stârnite de Radetzki se îngemănau cu sentimentele încercate pentru o mătuşă de-a mea foarte bătrână şi cu trâmbiţele unei armate îndepărtate; tocmai atunci ecoul îndepărtat al unor paşi răsunând spre capătul drumului m-a readus la condiţia de soldat din avanpost, făcându-mă să întorc capul. Drumul trecea printre două coline: pe una, stăteam la pândă eu la vreo sută de paşi de un coleg; pe cealaltă, pe care trebuia să o ţin sub observaţie pentru a da la o adică semnalul cu un foc tras în aer, nu se mişcau decât frunzele, iar pe culme, vacile mai-sus pomenite. Şi, iată, în sfârşit, duşmanii, mai exact, un singur duşman, un austriac încovoiat sub greutatea raniţei, cu bereta ţeapănă, de formă conică, reglementară, ce-şi bălăbănea puşca. Mergea fără grijă pe drumul păzit de puşca mea, sigur de el şi de viaţa lui, ca în timp de pace, de parcă s-ar fi întors de la exerciţii şi rămăsese în urmă pentru vreo nevoie, iar acum, fără grabă, își ajungea din urmă plutonul. În clipa în care am ridicat cocoşul, atingând totodată trăgaciul cu arătătorul, mi-a trecut prin minte un gând ghiduş; mai mult, am avut conştiinţa clară a gestului absolut ireparabil pe care eram pe cale să-l săvârşesc; gând ce l-a întârziat cu câteva minute. Acela urma să fie primul foc (nu şi ultimul, speram eu) tras într-o ţintă vie, primul foc din viaţa mea în cele câteva luni de război, pentru că regimentul meu abia fusese dislocat pe câmpul de luptă, iar compania noastră avea cinstea, din dimineaţa aceea, să dea santinelele pentru avanposturi. Printr-un act al meu, volitiv, şi cu ajutorul instrumentului pe care-l ţineam în mâini, soldatul acela, ce înainta neştiutor pe poteca pustie, avea să fie primul căzut. Ținusem, cum am spus, să savurez noua mea emoţie: între timp, austriacul făcuse câţiva paşi şi, apropiindu-se tot mai mult, oferea o ţintă mai mare şi mai sigură ţevii ţepene îndreptate spre pieptul lui. Cât despre mine, ştiam prea bine că nu eram apt pentru marşuri, dar eram un trăgător bun. Cum ar fi putut să-mi scape la o distanţă atât de mică și fără ca el să bănuiască pericolul? Nu, fără doar şi poate nu mi-ar fi scăpat: iar eu aveam cum să-mi pândesc şi măsura fiecare impuls, fără teama că aveam să mă dovedesc din această pricină, chiar de la prima încercare, un soldat nedemn. Mai ales că în dimineaţa respectivă, înainte de a ne trimite la post, căpitanul ne sfătuise pentru ultima oară să nu tragem, dacă nu avem certitudinea că după fiecare lovitură aveam să vedem prăbuşindu-se un cadavru: în felul acesta nu se risipea muniţia şi nici nu-i semnalam prosteşte duşmanului prezenţa noastră. Prin urmare, ca să dau ascultare căpitanului, încă nu trăsesem; şi-apoi, voiam să-mi văd victima din faţă! Înfăţişarea lui de croat (austriecii de la '48 erau toţi croaţi), amintindu-mi de agresiunile şi violenţele suferite de italieni de la barbarii ăştia, avea să facă să ţâşnească împușcătura, dându-mi o satisfacţie mai intimă şi mai caldă decât silueta neclară a duşmanului.
Acum soldatul continua să înainteze şi desigur nici un glas lăuntric nu-l avertiza că era condamnat. Păşea fără să privească nici la dreapta, nici la stânga, nu se ferea şi nici măcar nu zorea pasul, cum se întâmplă noaptea, când străbaţi locuri solitare în bezna apăsătoare. Şi, sărmanul, avea atâta beznă în urma lui! Numai de mine depindeau minutele lui în soarele blând; de mine depindea dacă să-l las cu unul în plus sau în minus: era de ajuns o mişcare precisă a arătătorului meu ca să simtă, cu o teamă şi un spasm neaşteptate, că este doborât pentru vecie pe drumul acela dintr-un ținut străin, fără să vadă de unde venea răul, fără alt martor pentru el şi pentru mine, pentru împuşcătura mea şi prăbuşirea lui, în afara câmpiei tăcute sub cerul acoperit. Iar bărbaţii, care aveau să afle după aceea, nu ar fi putut face altceva decât să mă aprobe; ba, nici măcar atât, pentru că nu-l lauzi, nici nu-l cerţi pe cel căruia, fiindu-i foame, mănâncă, dacă găseşte masa aşezată, şi nici pe cel care (în timp de război, se înţelege) ucide duşmanul aflat la o zvârlitură de băț.
Era uşor şi firesc, atât de uşor şi de firesc încât el deja făcuse vreo cincizeci de paşi fără ca eu – postat acolo anume pentru asta, după ce mărşăluisem atâţia kilometri şi călcasem în picioare atâtea simţăminte pentru a ajunge în punctul acela – să-l fi trăsnit. Acum era aproape în dreptul meu; îi curgea sudoarea de sub chipiul ridicol pe faţa bronzată şi imberbă, o faţă ştearsă, nici simpatică nici nesuferită şi, mai ales, lipsită de acele trăsături tipice ale naţiei, de la care aşteptam ultimul imbold ca să-l ochesc. Mi se părea atât de şters încât mi-am zis „Asta-i tot?” şi-am încercat – tot mai mi-aduc aminte – un sentiment de dezamăgire şi o ciudă cu totul aparte. Evident, tânărul se întorcea dintr-o misiune făcută pentru regimentul lui, cum ar fi făcut în vremuri normale şi pe un teritoriu prieten; sau poate era ordonanţa vreunui ştab ce-l trimisese cu vreo veste la un coleg, cum face negustorul cu băiatul de prăvălie; dar poate că soldatul greşise drumul la întoarcere sau, încredinţându-i misiunea, ofiţerul nu ştiuse că avanposturile noastre erau aşa aproape de ei. Soldatul ţinea sub braţul stâng un pachet (mi s-a părut că era lenjerie înfăşurată într-o basma roşie, militară) şi își bălăbănea puşca numai ca să-şi odihnească umerii amorţiţi de greutate. Nu pricepeam însă de ce târa după el raniţa şi nu o lăsase în cort. Dar, în mare, era o figură liniştitoare şi foarte puţin războinică, de duşman; văzusem indivizi ca el şi printre ai noştri, printre ordonanţe şi soldaţi repartizaţi la serviciile auxiliare ale cartierului general. Şi, totuşi, cine ştie câţi italieni nu trimisese pe lumea cealaltă cu faţa lui de imbecil! Şi câţi avea să mai trimită, dacă eu îl lăsam să-şi vadă de-ale lui! O, nu, pentru Dumnezeu! Ajunsese chiar în faţa mea, aproape că atingea tufişul ce-mi servea drept barcabană; acum auzeam zgomotul uşor făcut de raniţă când se lovea de spate şi suflarea grea, întretăiată, de câine însetat pe caniculă. M-a cuprins ameţeala, am văzut roşu înaintea ochilor şi în această ploaie de sânge, m-a străfulgerat un gând ruşinos şi paralizant: „dar mama lui ?”
Chiar aşa; şi dacă atunci s-a întâmplat ceva ruşinos pentru un soldat faţă în faţă cu duşmanul, acum, când am redevenit un om al condeiului, nu pot să nu mărturisesc că eu, soldat italian din 1848 sau 1849, nu m-am grăbit să omor un austriac înarmat, numai la gândul că tânărul acela avea, desigur, o mamă. Probabil că nu mi-ar fi trecut prin cap un asemenea gând, dacă soldatul ar fi fost unul ca mine, un artist, un literat, în fine, un om cu un grad mai înalt de spiritualitate. Dar cum puteam să nu mă gândesc, fiind în schimb vorba de unul pe jumătate dobitoc, de un pădurar din Croaţia, care pentru părinţii lui trebuie să fi fost o adevărată comoară? Cine ştie câte o fi pătimit mama lui ca să-l crească şi să-l predea la data stabilită împăratului şi Feldmareşalului Radetzki? Pentru că nu mă impresionau durerea lui imediată, ţipătul sfâșietor, de animal lovit mortal (nu mă îndoiam că avea să strige), căderea, după sforţarea de a mai rămâne o clipă în picioare, chipiul rostogolit pe jos, capul ţinut între mâini (nu văzusem cum cad soldaţii decât în oleografiile regimentului), scurta agonie, ţărâna muşcată etc. etc., cât neliniştea familiei lui de departe şi certitudinea că de data aceasta cel puţin depindea de mine şi numai de mine, dacă mama lui avea să primească de la preotul satului înştiinţarea „fiul dumneavoastră a decedat” sau dacă avea să-l vadă întorcându-se întreg din război. Pentru el, desigur – mă gândeam eu – era mai bine să ochesc. Scăpându-ne pe noi de un pușcaș, îl scuteam pe el de chinul, de pericolele şi groaza războiului armat şi de celălalt război, mai lung, mai istovitor, de sărăcia şi viciul cu care ar fi trebuit să se lupte tot restul vieţii. Dar mama lui, dar ai lui, dar toţi cei care-l aşteptau… Între timp, el deja îmi trecuse pe dinainte şi ca să-l omor ar fi trebuit să-l ochesc în spate, nu în piept. În spate! Ca pe un fugar, ca pe un trădător, când de fapt el nu era nici una nici alta, ci pur şi simplu un soldat rătăcit. Iar eu aş fi deflorat ţeava puştii pentru un duşman ca şi dezarmat. N-aş fi fost lipsit de nobleţe, de generozitate, de etică militară (ţineţi cont că suntem în `48! ), de ce-i mai specific italienilor? Şi mai era ceva, mai apăsător şi vag, ce făcea ca balanţa să încline serios în favoarea duşmanului ajuns deja la cotitură; încă doi-trei paşi şi, dacă apucam să fac la timpul potrivit ceea ce era datoria mea expresă, motiv pentru care în dimineaţa aceea mă aflam în locul respectiv şi în nici un altul de pe glob, ar fi fost aproape tot atât de greu pentru mine să-l ucid pe cât le-ar fi fost alor lui să-l readucă în viaţă. Pentru că acum, să fi vrut şi nu mai aveam când să o fac. Iar simţământul acela apăsător şi vag, ca o remuşcare sau ca furia încercată pentru o ocazie pierdută prosteşte, se amesteca în clipa aceea, cu o groază ciudată, inexplicabilă, crescândă: groaza de a ridica ochii spre colina din faţă. Mă temeam atât de tare încât în cele din urmă, ca să nu-mi pleznească inima, a trebuit s-o fac. Am ridicat capul şi am privit. Zece, o sută, o mie, o sută de mii de soldaţi, întreaga Austrie duşmană alunecase încetul cu încetul din vârful dealului; toate puştile armatei bunului mareşal Radetzki erau aţintite spre capul meu. Şi ce feţe aveau! Feţe de oameni care urlă, feţe asudate, mânjite de sânge şi praf, schimonosite de dispreţ. Pentru că toţi ştiau ce făcusem sau, mai exact, ce nu făcusem; mă alesesem nu numai cu plumbul duşmanului, ci şi cu ocara. Că bine mai păzisem colina ce-mi fusese încredinţată! Dar micul soldat era salvat, iar mama lui avea să-l îmbrăţişeze la întoarcere!
O explozie neaşteptată, asurzitoare, groaznică m-a smuls din visul devenit coşmar, readucându-mă la realitatea de fiecare zi. Dar visul acela seamănă atât de mult cel puţin cu o parte din realitatea aceea încât, chiar înşelându-se, ar avea dreptate cel care ar spune că visul meu fusese fără îndoială un vis făcut cu ochii deschişi.

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 5, mai 2014, anul IV)

Am publicat traducerea revizuită a celor două proze apărute în volumul de Proză universală contemporană, Meandre, Astra, 1988.