Alte povestiri ale lui Saba: „Lissa”, „Ferruccio” şi „Fiul de departe”

LISSA [1]
(1913)

- Nici nu poţi să-ţi închipui, îmi spunea un amic, cât am suferit eu pentru nenorocirea asta! Am suferit de mic copil până acum câţiva ani, suferinţa adâncindu-se tot mai mult odată cu trecerea timpului: resimţeam înfrângerea de la Lissa ca pe o ruşine proprie, personală, şi nici o altă înfrângere nu mă amăra ca aceasta, pe mare, din cauza marinarilor italieni, supuşi ai Austriei, în faţa coastelor dalmate, cu atâtea nave grozave pe care le aveam! „Lissa, nu altceva!” exclamam când voiam să atrag atenţia asupra unei întâmplări dezastruoase, a unui joc pierdut în pofida celor mai fericite pronosticuri emise în faţa celui ce avea în mână cărţile norocoase. Mi-aduc aminte de certurile de la şcoală cu cei de o vârstă cu mine din partea adversă (amicul meu, supus italian, se născuse şi învăţase la Trieste), de discuţiile jignitoare până la lacrimi şi de schimbul de pumni cu puţinii băieţi partizani ai austriecilor din gimnaziu, cu care, nu ştiu din ce motive misterioase sau morbide, mă împrieteneam mai uşor decât cu ceilalţi. Când mă străduiam să demonstrez superioritatea sigură a Italiei asupra Austriei pe uscat (erau de ajuns infanteriştii), iar pe mare şi mai sigură (era de ajuns Duilio), de fiecare dată primeam acelaşi răspuns nimicitor ca o torpilă ce exploda în plină desfăşurare a entuziasmului meu, trecând victorioasă înainte:
- Dar Lissa?.
- Pentru Lissa, răspundeam eu, vina o poartă Persano, care a trădat.
Numai că supoziţia trădării, foarte răspândită printre băieţi, nu mă consola prea mult. Aşa că adesea mă postam în faţa vitrinei opticianului Weiss unde, printre ocheane, pipe din ambră, busole şi tot felul de instrumente marinăreşti, era expusă copia unui tablou reprezentând ziua fatală în momentul catastrofei. Cu o admiraţie dureroasă, îl vedeam pe amiralul Tegetthoff încărcat de decoraţii, bărbos, în picioare, pe puntea de comandă, în mijlocul statului major, preluând el însuşi timona vasului său Kaiser Max Ferdinand ca să-l izbească de nava Regele Italiei, situată în apropiere, din care, într-un colţ, se zărea coca: în depărtare, într-un nor de fum alburiu, flutura tricolorul italian în vârful catargelor puternic înclinate, dovadă că fregatele, lovite mortal, erau pe punctul de a se scufunda. Oftam prelungindu-mi şederea în faţa fascinantului spectacol ce mă întrista cumplit, iar micuţii admiratori ai lui Tegetthoff inventau sau reproduceau amănunte ciudate despre ciocnire: spre amiază, bubuiturile de tun fuseseră atât de puternice încât se auzeau până dincolo de cheiul San Carlo din Trieste; când imediat după încheierea păcii, amiralul venise în oraşul rămas, graţie lui, încă austriac, mulţimea în delir făcuse bucăţele scaunul pe care stătuse în faţa Cafenelei Oglinzilor, disputându-şi aşchiile ca pe sfintele moaşte. Eu fremătam de mânie ridicând ochii spre cerul care, fără Lissa şi Persano, ar fi fost, nu mă îndoiam, cer italian: palid de mânie, fixam steagul galben-negru pe care, din cauza trădătorului ăluia, îl vedeam fluturând de la ferestrele casei mele pe cheiul San Giusto.
Cu trecerea anilor, având toate simptomele unei obsesii, fără să-şi fi pierdut intensitatea, durerea mea s-a modificat întrucâtva. Cert e că nu mai căutam adversarii în afară, ci polemizam cu mine însumi, convingându-mă tot mai mult, cu ajutorul istoriei şi prin inducţie, că Persano nu se vânduse câtuși de puțin Austriei; oricât de incapabil sau fricos va fi fost, nu putea să aibă toată responsabilitatea; vremurile şi oamenii erau tot atât de vinovaţi de infamanta înfrângere cât şi nefericitul amiral: Custoza [2] şi Lissa nu erau Lamarmora şi Persano, ci întreaga Italie de atunci; dezastrul militar din 1866 fusese un dezastru eminamente naţional, având toate trăsăturile noastre, cum s-a întâmplat din păcate treizeci de ani mai târziu la Adua. În fine, exact cum se întâmplă cu necazurile din viaţa particulară care nu sunt niciodată provocate de un singur fapt nefericit sau de o singură greşeală, ci de un întreg complex de fapte nefericite şi de erori ajunse la punctul critic. Cumpăram şi împrumutam toate cărţile care vorbeau despre Lissa, cărţi scrise de autorii noştri sau de străini; ştiam sau numai îmi închipuiam că ştiu mersul scurtei bătălii atât în detalii cât şi în ansamblu; mă interesam până şi de notele personale, de turele ofiţerilor, de culoarea cerului şi a mării la diferite ore din zi. Acum nu-mi mai amintesc nimic din toate informaţiile acelea pe care le notam într-un carnet anume, carnet distrus odată cu manuscrisele total inutile şi n-aş mai putea să-ți spun cu exactitate nici măcar data ciocnirii. Lissa nu mai există pentru mine, din ziua în care i-am prins înţelesul, găsindu-l mult mai puţin amar pentru noi decât presupuneam; ba chiar, mai, mai ...
- Ce prostii vrei să-mi îndrugi? îl întrerupsei.
- Nici o prostie, răspunse prietenul meu, şi nici un paradox. O să-mi dai şi tu dreptate, după ce îţi voi povestit cum şi unde, după ce suferisem atâta, m-am consolat pentru Lissa.
Ajuns la acest punct, aşa cum avea obiceiul, prietenul meu se apropie de căruciorul unui vânzător de îngheţată, ceru să-i arate ce sortimente avea, arătă cu degetul spre cea preferată şi luându-şi de câţiva bani, începu pledoaria în apărarea înfrângerii de la Lissa, lingând lacom din îngheţata de lămâie, ca un copil şi poet postadannunzian cum susținea mereu că este. Şi nu se ruşina de ceea ce făcea într-un oraş în care era cunoscut ca tată de familie şi artist cu un oarecare viitor, nici de ciudatele concluzii pe care voia să le tragă dintr-o amintire personală de la cazarmă.
- Se întâmpla la Salerno, îmi spuse, într-un dormitor la etajul II al cazărmii Umberto I, în ziua când, din cauza unui deranjament stomacal, nu m-am dus la instrucţie şi am rămas de jurnă. Jurna, cel mai odios lucru din viaţa militară, ce transformă un prezumtiv războinic în servitoare! În clipa aceea n-aveam nimic de făcut şi stăteam lungit pe pat, când un duel verbal violent, pe un ton iritat, cu multe expresii tipic milităreşti care, din păcate, mi-au ieşit din minte, m-a făcut să sar în capul oaselor şi să întorc privirea în direcţia respectivă. Am văzut doi militari, mai exact, un caporal major şi un soldat certându-se: superiorul încerca să-i pună în mână inferiorului o mătură, un măturoi, în limbaj soldăţesc, pe care acesta din urmă îl refuza categoric. Încălcare a ordinului în toată regula: cel puţin şapte sau opt luni de arest, având în vedere că superiorul era un gradat din trupă şi se acordau atenuante: era de ajuns ca gradatul să facă raporţelul lui, conform regulamentului bine învăţat pentru eventualitatea unei promovări.
- Nu vezi ce murdărie ai lăsat? Dacă nu cureţi ca lumea sub paturi, te consemnez!
- Am curăţat o dată, răspunse soldatul, acum gata! Tu, ca un animal ce eşti, inventezi că e murdar.
- Dacă nu execuţi pe loc, eşti consemnat!
- Consemnează-mă!
-  Consideră-te consemnat!
-  Ah, Doamne!, urlă soldatul.
După care, roşu la faţă, cu pumnii strânşi, aproape vârâţi în coastele celuilalt, trase câteva înjurături:
- De n-ai avea galoanele!
- Treci şi mătură de nu vrei să ajungi în carceră!
-  Dacă n-ai avea galoanele alea!
-  Şi de n-aş avea galoanele, ce?
-  Te-aş învăţa eu minte să-ţi mai baţi joc de oameni!
Ce crezi tu că ar fi făcut într-o asemenea situaţie un caporal austriac sau prusac, un caporal mândru de galoanele lui dintr-o armată cu o mai mare tradiţie de disciplină şi victorii?
- E limpede, răspunsei, l-ar fi trimis pe celălalt la închisoare, şi pe bună dreptate.
- În schimb, caporalul italian şi-a scos vestonul pe care erau prinse galoanele din cauza cărora inferiorul nu putea să-şi facă singur dreptate, şi-a suflecat mânecile cămăşii lăsând să i se vadă, în atac şi apărare, muşchii bine dezvoltaţi în acest scop şi i-a adresat aceste glorioase cuvinte, pe care sper să nu le uit cât voi trăi: „Acum nu mai am galoanele. Să te văd!” Află, dragul meu, că s-au încăierat zdravăn cărându-şi pumni ca doi neînsemnaţi şi căpoşi infanterişti ce erau. A câştigat soldatul; caporalul a fost buşit bine. N-a făcut nici un raport; nici măcar nu l-a consemnat pe inferiorul ce-l burduşise în halul acela. Mai mult, a acceptat complet, până la capăt, consecinţele gestului său frumos, gest de om prea evoluat şi cu o străveche civilizaţie în spate ca să ia în consideraţie asemenea unui prusac diferenţa de grad între tineri din aceeaşi categorie: a pus singur mâna pe măturoi şi a terminat în doi timpi şi trei mişcări ceea ce nu reuşise să-i impună celuilalt. A doua zi, seara, în cârciuma „Bătrânul Salerno”, caporalul şi soldatul, învinsul şi învingătorul, beau împreună solda pe cinci zile, plus un mic – minuscul! – adaos oferit de mine cu condiţia să bea împreună. Ce zici?, conchise amicul meu, cu ochii umezi de entuziasm.
- Că meritau să fie pedepsiţi amândoi şi nu ştiu care mai tare: învingătorul sau învinsul, răspunsei cu vocea schimbată şi nu numai de indignare. Şi-apoi, nu pricep ce legătură are porcăria asta cu bătălia de la Lissa.
- Are, spuse amicul meu, are atât de mult a face încât din ziua aceea, din acest motiv şi al altor lucruri asemănătoare observate în rândurile armatei noastre, am început să sufăr tot mai puţin pentru Lissa şi pentru alte înfrângeri de care am avut sau suntem pe cale de a avea parte.
- Cu alte cuvinte, vrei să spui că există un paralelism între relaţiile mult prea personale dintre caporalul tău major şi subalternul lui şi faptul că Albini nu a intrat în luptă pentru că nu aproba planul lui Persano sau se considera jignit de acesta?
Amicul meu îşi ridică privirea ca să mă privească uimit.
- Nu? Şi-atunci? Explică-mi.
- Ce să-ţi explic? Am spus tot ce aveam de spus. Ţi-am vorbit despre cel mai frumos gest văzut în treizeci de ani de viaţă, un gest din care aş vrea să fac testamentul meu moral.
- Şi nu găseşti, încercai, că ar fi fost mai frumos ca gradatul, chiar dacă simţea ceea ce simţea, să-şi fi adus aminte că în clipa aceea era mai mult decât un bărbat şi să fi procedat cu dăruire conform unei îndatoriri şi unui ideal mai presus de propria-i persoană? Nu crezi că ar fi fost mai nobil?
Simţeam însă că toate argumentele mele cedau în faţa entuziasmului amicului meu.
- Ar fi fost un gest de nobleţe des întâlnit în rândul armatelor lui Radetzki.
- În sfârșit, vrei să susţii, adăugai, că mici gesturi de nobleţe individuală te răsplătesc pentru orice dezastru colectiv, că sufletul unui om lipsit de prejudecăţi, ce nu ține seama de grade, face cât o bătălie pierdută? Sau că omenia şi armata se contrapun? Ei bine, dar expediţia din Libia? Nu găseşti că este un exemplu pe cât de neaşteptat pe atât de nobil, de disciplină, de coeziune a maselor, de sacrificiu al fiecăruia în parte pentru o singură cauză, în fine, reabilitarea acelei Lisse ce te-a făcut să suferi atât tocmai pentru caracterul ei simbolic şi naţional? Cu toate acestea a fost o acţiune dusă la bun sfârşit [3] de italieni şi poate că la ea a luat parte şi caporalul tău, de data aceasta ca rezervist, distingându-se pentru cauze mai demne decât un act generos de indisciplină.
Amicul meu, poetul, nici nu mi-a răspuns; parcă nici nu mă auzise. Tocmai îşi terminase îngheţata de lămâie şi conchidea mai tulburat, dar cu mai multă blândeţe.
- Mai mult n-aş putea să-ţi spun, dar sunt sigur că visând, într-un acces de entuziasm, la un viitor când am mai putea oferi lumii un exemplu de civilizaţie, aceasta nu ar putea fi, în tâlcul ei adânc, prea departe de vorbele neuitatului meu caporal major: ,,Acum nu mai am galoane. Să te văd!” Nu-i aşa?
Nu, mie nu mi se părea că era întru totul aşa, dar în cele din urmă i-am dat totuşi dreptate. Oricum nimeni nu poate avea pe pământ toată dreptatea: în privinţa aceasta eram pe deplin de acord cu amicul meu poetul.

NOTE

1. La 20 iulie 1866, în bătălia navală de la Lissa, flota italiană a fost distrusă de cea austriacă.
2. Și în bătălia de la Custoza din 24 iunie 1866, armata italiană fusese înfrântă de cea austriacă.
3. În urma războiului italo-turc din 1911-1912, Italia, învingătoare, a obţinut Tripolitania, Cirenaica şi Insulele Dodecanez.



FERRUCCIO
(1913)

Doamna Zenaide se trezi brusc: să fi fost miezul nopţii. Cum i se întâmpla în ultima vreme, avusese un vis urât. Se făcea că era singură într-un colţ pustiu din port de unde, prin perdeaua groasă a gunoaielor plutitoare, fixa cadavrele îmbrăţişate, legănate uşor de valuri, ale ultimilor doi sinucigaşi din iubire, despre care scriseseră atâta ziarele. În jurul cadavrelor, ducându-se şi îndepărtându-se de pradă, se îngrămădeau atât de mulţi peşti mari şi mici încât, dacă ar fi fost duşi la piaţă, ar fi asigurat cina pentru întreg oraşul. Pe mal, biata femeie se tot apleca după pietre pe care le azvârlea cu pumnul în muţii profanatori, dar aceştia, după ce se risipeau în toate direcţiile cu străfulgerări iuţi, se întorceau şi mai îndârjiţi la atac. De groază, văzând cum erau sfâşiate cele două forme omeneşti înlănţuite, îşi întrerupse somnul: scăldată în sudori reci, se trezi cu un ţipăt.
În alte rânduri, recădea uşor în somn, dar acum îşi dădea seama că de data aceasta nu avea să-i fie tocmai uşor. Încerca un simţământ ciudat de nelinişte pe care nu-l putea explica numai prin efectul visului; ca să-şi revină, se aşeză în capul oaselor, lipindu-şi totodată urechea de perete. În camera de alături dormea singurul ei copil (şi singura bucurie), Ferruccio, de doisprezece ani; peretele era atât de subţire încât mama putea să-i audă respiraţia ritmică, apăsată: zgomotul uşor îi umplea inima de o nesfârşită duioşie, cum nu ar fi reuşit nici cele mai arzătoare manifestări de afecţiune ale drăgăstosului băiat. Dar oricât îşi încorda auzul, după ce aşteptase înainte de a-şi mai lipi o dată urechea ca nici un zgomot să nu vină din stradă, de data aceasta îi fu imposibil să aibă parte de obişnuita mângâiere: nu percepea decât trecerea orei târzii şi tic-tacul pendulei. O fi treaz – îi trecu prin minte – sau are un somn uşor ce nu poate fi auzit. Se lungi la loc, încercând să adoarmă.
În ciuda dorinţei exprese, somnul nu se lipea de ea: în acelaşi timp îi sporea neliniştea interioară, bătaia inimii, ca în cazul unei nenorociri consumate sau pe punctul de a avea loc. Dacă-i treaz, îşi zise, o să audă bătăile mele în perete şi o să-mi răspundă la fel sau va striga: „Mamă!”
Simţi o dorinţă nebună să-i audă vocea chemând „mamă”; bătu de trei ori mai tare decât ar fi fost necesar pentru a se face auzită de cineva treaz. Nici un răspuns: camera lui Ferruccio parcă era pustie. Nemaiputându-se stăpâni, aprinse lumânarea, se dădu jos din pat, se înfăşură în halat şi ieşi din dormitor, având însă grijă să nu-l trezească pe bărbatul ei. Dar frumosul Alessandro, ce o făcuse nu o dată, ci de două ori mama lui Ferruccio – prin procreere, apoi privând-o, imediat după căsătorie, de iluziile ei de iubită şi soţie, dormea liniştit, cu superba lui barbă blondă – pe care o mângâiaseră atâtea mâini de vânzătoare – îndoită în unghi drept pe pernă: pentru că omul avea inima uşoară şi somnul greu al afemeiaţilor fericiţi, nu tocmai pretenţioşi.
Dar chiar de ar fi avut somnul unui hamal beat după o zi lungă de cărat mobilă şi tot ar fi fost trezit de ţipătul ascuţit, sfâşietor de femeie, ce se făcu auzit după câteva minute din camera lui Ferruccio. Sărind din aşternut, întrebă:
- Ce-i? Ce-a fost asta?
Îşi striga soţia când ea tocmai venea grăbită cu lumânarea tremurându-i în mâini.
- Ferruccio, îi spuse dintr-o suflare, Ferruccio, nu mai e.
- Nu mai e? Unde, unde nu mai e? întrebă Alessandro încă nedezmeticit.
- Dincolo, la el. Vino, vino să vezi.
- Da unde vrei să fie? O fi la closet!
Lumânarea se clătină şi căzu. Se auzi un bufnet.
- Oh, drace! exclamă Alessandro. Speriat de-a binelea, apăsă pe buton şi făcu lumină în cameră. Pe podea, lângă lumânarea stinsă, zăcea nevasta lui leşinată.
- Oh, drace! repetă.
Pe moment nu ştia dacă să dea fuga să vadă ce-i cu Ferruccio, să-i dea unele îngrijiri soţiei sau să trezească femeia de serviciu. Se hotărî pentru băiat.
Într-adevăr cămăruţa şcolarului era goală. Patul desfăcut mai păstra forma corpului. Îl pipăi: era rece.
Speriat şi mai tare, privi în jur ca să vadă dacă în lipsa băiatului mai erau măcar hainele: respiră uşurat văzând că lipseau, ca şi bereta de marinar, cu două stele în cinci colţuri şi cu eticheta Derna, beretă aleasă chiar de puşti. Avea impresia că începe să se dumirească: nu i-a fost prea greu să se convingă că nu se petrecuse nimic ireparabil. Îşi chemă băiatul cu voce tare, se uită până şi sub pat, dădu fuga să-l caute în toate celelalte încăperi, dar nu era niciunde. Se năpusti în camera femeii de serviciu, proasta de Dada, şi o trezi aproape înghiontind-o.
- Scoală, Dada, scoală!
Dar cum fata, văzându-l înainte pe stăpânul ei în cămaşă de noapte, avea grijă să-şi ia toate măsurile trăgându-şi cearceaful până sub bărbie, el o dădu jos ameninţător.
- Ferruccio a fugit de acasă: doamna a leşinat. Îmbracă-te, îmbracă-te repede: acum nu face pe proasta!
Se întoarse în goană la soţie.
Doamna Zenaide continua să zacă pe podea; halatul desfăcut lăsa să i se vadă tresărirea neregulată a sânului. Cu toate acestea părea pe punctul de a-şi reveni. Soţul îi stropi tâmplele cu apă: după puţin, ea deschise ochii, scoase un suspin, încercă să se sprijine în coate: în cele din urmă, revenindu-i conştiinţa odată cu durerea sfâşietoare, avu puterea să se scoale în picioare aproape fără ajutorul bărbatului.
- Unde-i Ferruccio? L-ai găsit?
- Nu, nu. O să-l găsim. Numai calmează-te, dragă! Să vedem împreună unde ar trebui să-l căutăm.
Doamna Zenaide îşi regăsise calmul atât cât poate avea o femeie suferind de inimă, pe care gândurile o fac să-şi imagineze că viaţa băiatului ei este în pericol. Sosită în clipa aceea, fata punea tot soiul de întrebări la care stăpâna abia de răspundea.
- Ce putea să se întâmple, tu ce crezi? O îmboldea Alessandro.
Îi prezentă bănuielile lui, iar soţia găsi că putea să aibă dreptate. Îi trecuse şi ei prin minte că Ferruccio fugise de acasă în căutarea aventurilor citite cu nesaţ în cărţile lui Verne sau ale numeroşilor lui imitatori. Îşi aminti apoi că prietenul lui, Guido, şi mai neastâmpărat decât Ferruccio, era teroarea tuturor mamelor şi disperarea celei proprii; se mai gândi că se apropiau examenele de sfârşit de an şi că tatăl îl ameninţase că nu avea să-l mai ducă la ţară, dacă nu avea să promoveze clasa.
- Dacă Ferruccio a fugit, i se adresă bărbatului, e numai vina ta. Tu nu-l iubeşti pe copilul ăsta, nu ştii decât să bagi groaza în el.         
Nu era adevărat: Alessandro era un tată afectuos, pentru că, firesc, simţea şi altceva în afara viului interes pentru fetele frumoase, iar, dacă, uneori, îl pedepsise pe băiat, o făcuse aproape de fiecare dată la dorinţa mamei nevoite să domolească firea prea mândră a acestuia. Dar nu găsea că era momentul să o contrazică.
- Mă duc să-l caut, se hotărî el.
- Unde?
- Mai întâi la teribilul lui prieten; dacă n-o să-l găsesc nicăieri, anunţ poliţia. Aşteaptă să mă îmbrac, vin cu tine.
- Abia te ţii pe picioare, mai rău ai încurca lucrurile. Rămâi mai bine aici. În lipsa mea, s-ar putea întoarce Ferruccio.
Se auzi soneria.
Era doamna Lorenzetti, vecina de palier, prietenă a familiei, trezită de ţipăt şi de zgomotele lor, ce venise repede, împreună cu fetiţele: două gemene de vârsta lui Ferruccio, foarte drăguţe, ce nu voiseră să-şi lase mama să se ducă singură; înfricoşate şi adormite, se lipeau de ea. Tatăl lor, căpitan la Societatea Llyold, în noaptea aceea dormea la Bombay.
- Zenaide dragă, ce-i, ce s-a întâmplat?
Amica îi povesti cum putu trista întâmplare: de altfel, nu erau prea multe de povestit.
Doamna Lorenzetti aprobă planul tatălui şi se arătă optimistă.
După aceea se oferi să-l însoţească. Alessandro îi mulţumi, dar nu, nu era nevoie. Îşi puse pălăria şi, maşinal, luă bastonul nelipsit la plimbările pe Corso, îşi îmbărbătă soţia, o sărută, iar aceasta îi răspunse la fel, rugându-l încă o dată să fie atent ce face. Jos, portarul tot mai repara încălţări; a fost trimis la doamna: poate avea nevoie de el. Era o noapte superbă, cu lună plină: ici şi acolo, în imobil, se deschideau uşi sau ferestre: locatarii se întrebau unul pe altul în legătură cu motivul neobişnuitei agitaţii.
Se întoarse după două ore. Singur: fără Ferruccio. Nicăieri, nici urmă de copil. Presupusul complice la fugă şi corupătorul celor de-un leat cu el, temutul Guido, dormea de la nouă seara: fără tragere de inimă, aproape jigniţi de bănuială, părinţii consimţiseră să-l trezească pentru a-l obliga să mărturisească dacă Ferruccio îi împărtăşise la şcoală planurile lui. Nimic: băiatul nu ştia nimic; cel puţin aşa răspunsese la implorările lui Alessandro şi la ameninţările propriului tată, în cazul, foarte probabil, că ar fi ştiut ceva şi ascundea. Aşa încât singurul lucru ce-i rămăsese de făcut fusese să informeze poliţia dând semnalmentele exacte ale celui dispărut. Comisarul îi ceruse o fotografie: avea să i-o aducă imediat, în dimineaţa aceea, iar dacă băiatul, aşa cum era de presupus, nu avea să se întoarcă, urmau să dea un anunţ în ziar.
- E clar, conchise, tâlharul a şters-o de acasă în căutare de aventuri.
Cu semnele suferinţei de inimă pe buzele vineţii, mama tăcea. În jurul ei stăteau vecinii veniţi să o încurajeze şi să-şi ofere ajutorul. De faţă era până şi un poliţist pe care doamna îl rugase să urce ca să-l întrebe dacă nu zărise în timpul rondului un puşti aşa şi aşa ieşind singur din casă. Poliţistul nu văzuse nici un puşti.
- Aţi verificat, întrebă doamna Lorenzetti, dacă Ferruccio a luat bani cu el?
Părinţii se duseră să vadă şi constatară că nu lipseau bani: până şi puşculiţa copilului era intactă.
Scoasă din minţi, mama se plimba în sus şi-n jos prin casă.
- Mă duc şi eu să-l caut, spuse, potrivindu-şi în grabă părul încă desfăcut pe spate, ce lăsa să se vadă multe fire argintii.
- Nu te las singură, vin cu tine, sări Alessandro.
- Şi noi şi noi, se auziră mai multe voci. Unii într-o parte, alţii în cealaltă şi ne dăm un punct de întâlnire.
- Domnule Alessandro, v-aţi uitat în mersul trenurilor?
- Îl ştiu pe dinafară, răspunse Alessandro care era de mulţi ani comis-voiajor la o mare firmă comercială. Dar ar trebui să ştim de câte ore lipseşte de acasă. E sigur că de multe: înainte de a pleca, i-am pipăit patul: era rece.
- Dumnezeule, Dumnezeule mare, gemea mama.
- La miezul nopţii, zise, numai ca să spună ceva doamna Lorenzetti, a plecat vaporaşul de Veneţia. Unul din noi ar putea să întrebe pilotul de serviciu de pe chei dacă a văzut îmbarcându-se un băiat de vreo doisprezece ani.
- Dar dacă n-avea bani!
- Dumnezeule, Dumnezeule mare!
Exact atunci se auzi încet, încetişor cum este vârâtă şi răsucită cheia în broasca de la intrare. Apoi, cu multă grijă, ca un hoţ temător că va găsi toată familia înaintea ochilor, cineva deschise uşa. În crăpătura îngustă se văzu o hăinuţă albă, cu dungi albastre, două pulpe goale, o beretă pe care scria Derna şi doi ochi mari, albaştri, uimiţi de lumina dinăuntru şi de toţi oamenii aceia pe care nu se aştepta să-i găsească acolo. După câţiva paşi, neştiind ce să facă, apariţia se opri. Cel puţin douăzeci de ochi erau aţintiți asupra celor ai copilului care, speriaţi, se plecară. Ferruccio ţinea în mână mucul unei lumânări aprinse şi ceva înfăşurat în batistă.
- O, mami! exclamă el.
Mama alergă în întâmpinarea lui şi-l îmbrăţişă cu atâta foc, de parcă nu era iubire, ci ură. Domnul Alessandro făcuse câţiva paşi dând parcă să-i despartă. Toţi cei de faţă se ridicaseră, spuneau vorbe ciudate, băteau din palme; se auziră până şi râsete. După aceea tatăl şi mama îl întrebară pe Ferruccio unde fusese.
- La pescuit, mami, la pescuit, răspunse Ferruccio cu vocea dulce cu care cerul îi înzestrase adolescenţa. Dar în glasul lui deja vibra tremurul lacrimilor.
Toţi se priveau miraţi: doamna Zenaide se aşezase şi îşi descărca tensiunea cumplită a celor trei ore de chin prin hohote de plâns. Vinovatul se repezi spre ea şi, ca să poată să o îmbrăţişeze, lăsă pe masă lumânarea şi batista care, desfăcându-se, lăsă să se vadă victimele: un peşte mai mărişor şi trei-patru sardele fără cap.
- Ştii, îi spuse doamna Lorenzetti, că puteai s-o faci să moară pe mama ta?
- Era o noapte atât de frumoasă, răspunse puştiul, şi-am auzit că pe lună plină se pescuieşte de minune: chiar şi cu undiţa. Nu m-am gândit, mami, că aveai să observi: îţi jur că nu voiam să te supăr!
Tatăl care până atunci, în afară de câte una după ceafă, nu ridicase mâna asupra fiului, de data aceasta a fost brutal. Mai avea în mână bastonul flexibil din plimbările lui şi bietul şcolar i-a simţit loviturile date dintr-o suflare pe tot trupşorul lui prea puţin apărat de haine şi, mai ales, pe acea parte foarte nimerit numită de Cervantes „încasatoarea pentru toate a copiilor”.
Totul aducea mai mult a răzbunare decât a pedeapsă.
- Ah, ah, ţipa. Gata, tată, gata, mă omori. Mami, spune-i tu, spune-i să termine.
Mama continua să plângă şi nu zicea nimic.
- Nu, tată, nu, mă doare! Nu voiam să te supăr. Iartă-mă, nu mai fac, o să vezi: îţi jur. Au, au!
- Gata, ajunge domnule Alessandro, n-a făcut-o dinadins, strigau laolaltă cu băiatul toţi cei de faţă şi mai tare decât toţi gemenele doamnei Lorenzetti.
- Acum, spuse tatăl când se opri, treci imediat în camera ta şi bagă de seamă, cincisprezece zile să nu-mi apari înaintea ochilor.
Suspinând disperat, ţinându-şi capul în mâini, puştiul mare amator de pescuit ajunse din câteva salturi în camera lui. Nu mult după aceea l-a urmat mama. Atunci suspinele deveniră mai aspre, mai sfâşietoare, mai rare, de parcă voiau să lase un interval între ele: în cele din urmă, după o ultimă izbucnire, mai mult de mânie decât de durere, se transformară într-un plâns prelungit, continuu, încetişor, uniform: un plâns de sufleţel rănit pe cale de vindecare.
Alături, Caterina şi Zaira,  gemenele, prietene cu Ferruccio, se uitară una la alta; îşi strânseră dintr-un acelaşi impuls mânuţele şi spuseră tare, pe un ton aproape modulat, cu un accent de milă şi nesfârşită admiraţie:
- O, Ferruccio!
După o jumătate de oră, toţi locatarii din imobil dormeau.



FIUL DE DEPARTE
(1915)

În ultimele luni ale lui 1911, la Roma, mâncam de două ori pe zi într-o bodegă ieftină, poate cea mai ieftină din capitală. Era una din multele pensiuni pentru studenţi şi comis-voiajori unde, pentru fiecare nou venit, chelnerul, îmbrăcat ca toţi ceilalţi, întinde un şervet curat din pânză peste faţa de masă pătată cu unt şi vin roşu, iar clientul, de cum termină de mâncat, se scoală repede ca să-i facă loc altuia ce aşteaptă în picioare în faţa lui. Proprietarul localului, un abruzzez, se ocupa personal de toate, ajutat cu mult zel de soţie, de un fiu ce mai umbla cu pulpele goale şi de un băiat puţin mai răsărit decât acesta care, lucru într-adevăr ieşit din comun, nu-i vorbea niciodată de rău pe stăpâni, oameni de treabă şi cu o inimă destul de bună, ceea ce nu se prea întâmplă cu cei ce exercită asemenea profesii.
Familia avea un băiat mai mare, însurat în America, şi un al treilea, voluntar, plecat ca soldat de rând din octombrie, în războiul din Libia. La început scria regulat, trimiţând printre multe plângeri, ca orice soldat, veşti cum nu se poate mai bune pentru un om ce-şi petrece cinci nopţi din zece în tranşee, avându-l drept duşman pe ,,arabul trădător”; apoi, brusc, n-a mai urmat nimic: nici măcar un ,,O duc bine”, pe o vedere. Să fi fost rănit sau ucis la Șāri' ash-shaṭṭ? Să fi fost făcut prizonier de turci? O îndoială cumplită trebuie să le fi apăsat şi, într-adevăr, le apăsa inimile. Tatăl vorbea deseori despre asta, dar foarte ponderat, cu un fel de reţinere austeră în faţa clienţilor la curent cu întâmplarea, ce aveau amabilitatea să-l întrebe (din proprie iniţiativă, el nu atingea subiectul), iar când poştaşul trecea drumul fără să intre sau aducea altceva decât scrisoarea aşteptată, între tatăl care turna vinul sau verifica socotelile după tejghea şi mama ce punea în farfurii porţiile de miel gătit vânătoreşte vedeam cum se transmitea din ochi o întrebare, mereu aceeaşi, şi răspunsul neschimbat: ,,Nimic!” Durerea lor era cu atât mai emoţionantă cu cât rămânea (se pare că era dorinţa lor) ca un lucru absolut privat: în rest, totul era făcut cu hărnicia din alte vremuri. Ca atunci când fiul militar deja de un an venea seară de seară în orele de permisie să bea un pahar cu ai lui sau îşi trăgea pe el haina civilă ca să-l ajute la servit pe fratele mai mic. Această linişte aparentă, în ciuda unei atât de mari tulburări interioare, cum îmi închipui că trebuie să fi fost în sufletul rudelor, poate supravieţuitorii lui, roboteala tăcută de fiecare zi, unde nu ar fi fost nelalocul ei nici o zăpăceală, mă făcea să particip la durerea încercată în tăcere; era şi mai amar presentimentul unui afiş îndoliat pe uşa închisă a bodegii, lăsând deoparte încurcătura mea neştiind în ziua respectivă în ce alt local aş fi putut să mănânc la fel de bine, cheltuind la prânz şi seara puțin peste două lire şi cincizeci de centime.
S-a întâmplat ca într-o zi, după ce terminasem fructele de la desert și mă pregăteam să plec ca să-mi beau cafeaua la un bar din strada Nazionale şi să fac tura zilnică prin oraşul etern (ducându-mă la un critic ce-i iubeşte şi îi înţelege mai mult pe scriitorii defuncţi decât pe cei contemporani, la un director de reviste ce găsea versurile mele de interes prea personal ca să-mi acorde onoarea solicitată de a mi le publica în Buletinul lui Contemporan), s-a întâmplat, aşadar, ca un soldat în uniforma luptătorilor din Africa să intre în bodega aglomerată, nu cu aerul unui client, ci să ceară în şoaptă să vorbească cu proprietarul. Am simţit de îndată cum se răscoleşte ceva în mine şi m-am luat după soldat lângă tejgheaua unde proprietarul, auzindu-şi numele, ridicase liniştit ochii de la treaba lui obişnuită spre faţa necunoscutului ca să-l întrebe ce doreşte. Ducându-şi cu un aer de familiaritate afectuoasă mâna la chipiul colonial, soldatul i-a adresat un salut între milităresc şi civil şi a prezentat pe scurt scopul vizitei: Pietro, fiul de departe, îl însărcinase să transmită familiei cele mai călduroase salutări. Prin urmare, el era scrisoarea invocată atâta, cu teama că nu avea să mai ajungă vreodată; cum am înţeles după aceea, băiatul nu mai scrisese numai pentru că se ivise ocazia să transmită propriile salutări printr-un camarad.
- Cum o duce? îl întreabă tatăl abia îndrăznind să-i zâmbească  oaspetelui. Acum unde-i?
- E bine, răspunse soldatul. E la Tripoli, lucrează la poştă.
- Aşa? Şi nu-l mai trimit în tranşee?
- Nu, de două săptămâni nu se mai duce, e pe coastă, la Comandament: e bine, bine de tot şi mi-a zis să vă salut pe toţi.           
- Annunziata, strigă hangiul, vino să-l vezi pe soldatul venit cu veşti de la Pietro.
Auzind glasul străin şi văzând uniforma, femeia s-a grăbit să vină; şi-a şters mâna de şorţ şi i-a întins-o tânărului ce repeta cu aceleaşi cuvinte tot ceea ce îi spusese tatălui. La auzul unor veşti atât de mângâietoare din partea celui despre care puteai să presupui că nu mai era în măsură să trimită solii propriei mame, biata femeie s-a uitat mai întâi la bărbatul ei, apoi la soldat, le-a zâmbit amândurora şi şi-a şters o lacrimă (îţi jur, cititorule, că n-a fost mai mult de una), o lacrimă mare, ca un briliant frumos, ce se prelingea încet din ochi spre gura întredeschisă, aproape ştirbă, în fine, o adevărată lacrimă de bucurie. Se apropiase între timp şi băiatul mai mic; sărind în sus în faţa bucuriei comune, el a cerut multe amănunte despre fratele lui şi, în general, despre război, amănunte din care rezulta tot mai clar că Pietro era de acum la adăpost de orice pericol. După aceea, soldatul a fost întrebat dacă luase parte la bătălia de la Șāri' ash-shaṭṭ. Soldatul a răspuns aşa cum ar fi răspuns la această întrebare toţi cei o sută de mii de soldaţi aflaţi pe vremea aceea în Libia şi poate, toţi ceilalţi atunci înrolaţi, că ar fi putut să fie de faţă; a adăugat că numai printr-o minune a scăpat de măcelul de-acolo.
- Nu-i dai ceva de băut? spuse în cele din urmă tatăl, după o pauză destul de lungă, în timpul căreia se uitau toţi unul la altul, ca nişte oameni ce nu mai au ce să-şi spună.
- Cum să nu, răspunse femeia, luând un pahar şi umplându-l ochi ca să i-l întindă din toată inima celui ce o scăpase de cea mai cumplită îndoială încercată de o mamă.
După ce a golit primul pahar, i-a fost oferit al doilea, pe care, din bună creştere sau poate pentru că nu-i mai era sete, sărbătoritul a încercat să-l refuze; cum însă ceilalţi insistau, a sfârşit prin a ceda, dar a prins-o pe hangiţă de mână când paharul a fost umplut pe jumătate. După aceasta, tatăl care-şi reluase treaba, prefăcându-se interesat îndeaproape, a întrebat dacă bunul prieten al băiatului său avea să se întoarcă acolo sau va rămâne la Roma unde venise să se bucure lângă ai lui de scurta permisie de convalescenţă. Soldatul i-a spus că urma să se întoarcă bucuros în Africa ca să se răzbune pe turcii asasini şi pe arabii trădători pentru atâţia tovarăşi căzuţi, în legătură cu al căror sfârşit repeta ororile cunoscute. Au fost schimbate obişnuitele complimente în asemenea situaţii şi soldatul şi-a luat rămas bun strângând mâna tuturor, chiar şi mie, un necunoscut, deşi nu scosesem o vorbă, mulţumindu-mă să ascult şi să mă minun. După ce a spus: ,,E mult mai bine aşa”, hangiul s-a întors la sticlele lui, femeia la mielul ei, iar fiul-flăcăiandru să facă nota de plată la o masă cu studenţi, ce-l strigaseră deja de două ori.
- Acum eşti mulţumit? îl întrebai pe proprietar.
- Foarte mulţumit, îmi răspunse.
L-a chemat după aceea pe chelner să-i dea vreo douăzeci de bacşişuri, atunci încasate, pentru că regula bodegii era ca toate bacşişurile să-i fie oferite chelnerului, chiar şi cele primite de el personal de la consumatori. Nici atunci, nici după aceea nu s-a mai discutat despre cele întâmplate şi poate nimănui, în afară de mine, nu putea să-i facă o impresie de neuitat lecţia de sobrietate primită.

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 9, septembrie 2014, anul IV)