Umberto Saba: „Maternitate” (Un episod de la bursa neagră)

În de-acum îndepărtatul 1945 am locuit timp de câteva luni la Roma. Aveam – zice un vers nostalgic al meu – Roma şi fericirea. O fericire mai mult decât labilă şi provizorie (cum am fost nevoit să constant foarte curând), datorată – ca toate fericirile – unei cumplite dureri anterioare. Dar asta n-are nici o importanţă sau, cel puţin, n-are nici o importanţă pentru cititor. Aproape de Piazza del Popolo, sub un portic, unde şi atunci se puteau cumpăra şi vinde o mulţime de lucruri, îmi procuram zilnic trabucuri toscane pe care le fărâmam în pipă; fără ele, aş fi simţit pe loc transformându-se fericirea mea provizorie într-o nelinişte reală. Le cumpăram la negru când de la o femeie, când de la alta: apoi o luam de la capăt.
Printre concurente era una nu chiar foarte tânără, îmbrăcată în negru, tuciurie, cu părul ca pana corbului, vădind prin tot ce o privea că venise la Roma de la ţară. Ţinea în braţe un copil înfăşat în zdrenţe multicolore, căruia îi adresa nesfârşite zâmbete de beatitudine: ba îi vorbea, de parcă el ar fi putut să o înţeleagă, ba îi dădea să sugă în public, fără false pudori. Se simţea sudul şi condiţia ei foarte modestă. Într-o bună zi, îmi zise:
- De ce nu cumpăraţi numai de la mine trabucurile toscane?
Spunându-mi asta se uita în jur parcă temătoare, pentru a nu se face auzită de concurente. În acelaşi timp, am văzut-o roşind ca pe o femeie cinstită care, împinsă de nevoie, îi face pentru prima oară o propunere necinstită unui bărbat. Din ziua aceea mi-am cumpărat numai de la ea trabucurile toscane. Ce-i drept, mi le dădea ceva mai scump decât celelalte femei, dar diferenţa era minimă, iar pentru mine lucrul nu avea mare importanţă. Eram fascinat de ea şi de copil, de iubirea exclusivă pe care biata femeie i-o arăta sărmanei creaturi. Cum îl privea! Ce şi-l mai strângea la piept! Ce vorbe dulci îi repeta!
Din când în când trecea pe acolo poliţia aliaţilor. Dar nu era greu să o vezi apropiindu-se şi-apoi căuta numai ţigări şi tutun din propriile lor ţări, afişând o totală indiferenţă faţă de contrabanda italiană. Cu copilul în braţe, femeia se lăsa căutată cu o nepăsare calmă, fără să protesteze şi fără să strecoare printre dinţi înjurături şi invective cum făceau – cu convingerea sau cu iluzia că nu sînt înţelese – toate celelalte femei. De cum plecau militarii, îşi contempla din nou copilul, îi vorbea cu o şi mai mare gingăşie, aşa cum faci cu o fiinţă dragă, după ce ai scăpat de un pericol.
O bucată de vreme lucrurile au mers bine. Într-o zi însă mi-a mărturisit că rămăsese fără trabucuri. Acelaşi lucru mi-a spus a doua şi a treia zi. M-am uitat la lada de portocale răsturnată ce-i servea drept tarabă. Pe ea nu mai avea nimic în afară de un teanc de hârtie velină şi o lămâie. O natură moartă superbă, fără îndoială, dar n-o ajuta la nimic. Ce se întâmplase? Îşi mâncase capitalul de rulment? Nu mai avea cine să o crediteze? Am văzut sau mi s-a părut că întrezăresc pe chipul ei semnele, dacă nu chiar ale foamei, cel puţin ale epuizării. Dar nici urmă de îngrijorare sau de tristeţe. Nu-şi avea odorul?
O admiram şi simţeam cum mi se strânge inima. Într-o zi, fără să o mai întreb dacă avea sau nu trabucuri toscane (era evident că nu avea), i-am întins cincizeci de lire. Drept pomană. Mama a primit banii cu un „mulţumesc, domnule”  nu de cerşetoare, ci de doamnă de caritate care acceptă cu recunoştinţă ceea ce se oferă, prin intermediul ei, altora. Alţii erau propriul ei copil.
Apoi - nu ştiu cum – lucrurile au luat pentru ea o întorsătură favorabilă. Capacul lăzii de portocale expunea din nou mărfuri felurite, printre care – mie destinate – câteva trabucuri toscane ţinute regulat până atunci ascunse printre haine. Mi-a fost teamă că avea să insiste să-mi restituie amărâtele acelea de lire. Dar n-a scos o vorbă despre ele; în schimb, a scăzut din proprie iniţiativă preţul trabucurilor, adecvându-l celui al concurenţei. După o vreme am fugit din Roma, de fericirea mea provizorie şi n-am mai ştiut nimic despre femeia cu copilul. Mi-am adus aminte brusc de ei în ziua când un amic, un triestin sever, un muzician abia întors de la Roma (din motive pe care nu vreau să le cercetez, triestinii sunt întotdeauna severi, iar muzicienii – din cu totul alte motive legate de arta lor – sunt puţin „cam  nătângi”) a blamat vehement în faţa mea neruşinarea cu care se practică la Roma bursa neagră.
„Ferice de aşa femeie - mi-am zis - şi ferice de copil! Pentru că de un lucru sînt sigur: orice destin i-ar rezerva viaţa acestuia (şi probabil nu va fi fericit), el nu va cunoaşte niciodată teama că va muri de foame”. S-ar putea să o îndure, dar o voce plină de gingăşie, pătimaşă – a mamei care, de dragul lui, în 1945, vindea la negru în Piazza del Popolo, la Roma -  îi va şopti (fără ca el să-i poată găsi originea îndepărtată, dată uitării) că în orice împrejurare îl va ajuta vreun sfânt. Când va scăpa ca prin minune de galeră, de va fi credincios, va aprinde o lumânare în faţa Fecioarei.

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 9, septembrie 2015, anul V)