Umberto Saba: „Portretul unui pictor, Vittorio Bolaffio”

Am rămas singur în casa unde sînt găzduit. Lipsesc şi toţi prietenii mei: care-i la mare, care-i la ţară. Iar dorul meu de Trieste, unde am dorit atât de mult să mă întorc, se concentrează asupra unui singur gând, gândul la un om decedat de mai bine de douăzeci de ani. Este vorba de pictorul Vittorio Bolaffio.
Nu vreau să vorbesc despre pictura lui. Spre deosebire de prietenul meu Giuseppe Marchiori, căruia îi datorez sugestia de a scrie aceste pagini, nu sînt un critic de artă. De altfel, la ce bun să vorbeşti despre pictură? Trebuie să o vezi. Dacă s-ar putea organiza o expoziţie retrospectivă cu tablourile lui Bolaffio, cu puţinele pe care ni le-a lăsat şi pe care războiul şi alte catastrofe nu le-a dispersat sau distrus, zece sau douăsprezece inşi ar înţelege, poate, de cum ar intra în sală, ce mare pictor necunoscut a avut Italia după celălalt război mondial. Un pictor atât de antiretoric încât nu avea nici măcar, ca marele Morandi, retorica antiretoricii. Mai modest, voi vorbi în schimb despre câteve ciudăţenii ale existenţei lui; câteva amintiri (nu toate, pentru că nu se poate spune totul nici despre vii, nici despre morţi) pe care le păstrez cu sfinţenie în tainiţele inimii.
Vittorio Bolaffio s-a născut în Gorizia în 1883 sau 1884; nu-mi aduc aminte cu exactitate anul, iar dacă el ar mai fi printre noi, ar avea cu un an mai mult sau mai puţin decât spun. Când l-am cunoscut, era mai aproape de patruzeci decât de treizeci de ani. Fizicul lui (mi-a atras atenţia Virgilio Giotti) era ca de muschetar. Un d’Artagnan, dar un d’Artagnan ajuns în ultimul hal. Avea o faţă mică, triunghiulară, trupul extrem de slab. Felul de a-şi acoperi trupul era atât de neglijent şi umil (şi nu din sărăcie: tatăl lui, un angrosist în vinuri, îşi cunoştea bine meseria) încât puteai să-l iei uşor drept un cerşetor. Iar dacă tu, bunule cititor, i-ai fi dat ceva de pomană, îmi închipui că ar fi primit: din modestie sau din ceva ce el lua drept modestie. Era – vai, ca aproape toţi pictorii – lipsit de inteligenţă. Dar, probabil, Vittorio Bolaffio era şi mai jos decât media colegilor lui. Ca să dau un exemplu, o să vă spun că petrecea nopţi întregi cu Biblia de o parte şi cu discursurile lui Lenin de cealaltă, ca să confrunte textele şi să vadă – zicea el – care era de partea adevărului. Ca să mai dau un exemplu, o să vă spun că, din toate personajele create de literatura universală, el îl prefera fără dubii şi căinţe pe… Valjean. După el, Mizerabilii reprezintă cea mai frumoasă şi mai „adevărată” carte scrisă pe lume. Misterioase afinităţi! Pentru că şi Victor Hugo, dacă a fost din când în când un poet mare, a fost constant şi chiar mai mare… pictor.
Elev, în prima tinereţe, al lui Fattori, la Florenţa, Bolaffio a plecat după aceea la Paris. O vreme a dus acolo, împreună cu Modigliani, o „viaţă de artist”. Între cele două călătorii (la Florenţa şi Paris) se plasează o alta, mai neobişnuită, pentru vremurile de atunci: în India, care a avut asupra restului vieţii şi artei lui o mare influenţă.
Această călătorie a fost – cel puţin aşa le povestea amicilor – urmarea unei remuşcări. Îl apăsa dependenţa materială de tatăl lui şi ruşinea că nu lucra.
(El n-a considerat niciodată propria pictură o muncă). Munca manuală – înţeleasă ca o ispăşire şi o pedeapsă – a fost obsesia (nu singura) întregii lui vieţi. Cele mai surprinzătoare tablouri ale lui reproduc bărbaţi, mai ales bărbaţi din port, antrenaţi în munci grele, aplecaţi şi contorsionaţi sub poveri apăsătoare. S-a gândit atunci să se angajeze ca fochist la bordul unei nave; exact asta îi mai lipsea la sănătatea lui şubredă! Nu se ştie cum, a fost acceptat. Sigur e că tatăl lui, aflând de această ciudăţenie a lui Vittorio al lui, a dat fuga la căpitanul navei; înarmat cu un teanc de bancnote, care atunci, la Trieste, se numeau coroane şi valorau cât aurul, i-a mărturisit că fiul lui era uşor sonat (nu de tot şi în nici un caz într-o formă periculoasă) şi, pentru Dumnezeu, să nu-i spună nimic de vizita lui; pentru ca socotelile să nu se încurce, îl ruga să accepte echivalentul unei călătorii dus-întors, clasa I; în plus, un mic cadou pentru deranj. Să-l lase câteva zile la maşini, dar la primele semne de oboseală să-l interneze la infirmerie după care să-i ordone să treacă într-o cabină comodă. Într-adevăr, aşa s-a şi întîmplat; nu am putea spune însă cât timp a petrecut tânărul Bolaffio în infernul maşinilor şi cât întins în cabină. Dar el a păstrat o amintire de neşters din călătoria aceea şi despre viaţa la bord.
Avea caiete întregi (blocnotesuri de mici dimensiuni, murdare, cu pătrăţele roşii) unde, în cafenele, în bodegi, în localurile cele mai mizere, pe unde îşi purta melancolica lui existenţă, însemna, ştergea, schiţa, tăia ce făcuse, cu perseverenţa disperată a obsedaţilor, toate amintirile vizuale păstrate din călătoria Trieste-Bombay şi retur. Trebuia să rezulte un triptic imens pe care visa să-l transpună apoi pe pereţii unei bodegi triestine. A descoperit-o pe aceea care, după opinia lui, era cea mai nimerită: o bodegă populară, bine pornită în afaceri, pe malul mării. A început prin a mânca regulat acolo, propunându-şi de fiecare dată să-i prezinte proprietarului intenţia lui. Dar de fiecare dată îi lipsea curajul: atât de tare se temea că va fi refuzat. În ziua în care şi-a făcut curaj şi i-a vorbit cârciumarului, acesta (politicos, ca să nu-şi piardă un client) i-a dat de înţeles… cu alte cuvinte că pereţii bodegii lui arătau bine şi goi şi n-aveau nevoie de fresce. Dar Vittorio Bolaffio nu şi-a pierdut nădejdea: s-a gândit să cumpere sau, ca să fim mai precişi, să-l pună pe tatăl lui să cumpere localul. Tatăl lui – se gândea –, un bun comerciant de vinuri, ar fi sfârşit prin a face o afacere bună. Bună sau rea, afacerea nu a fost încheiată; nici măcar n-a fost tratată chestiunea, iar din călătoria în India a lui Vittorio Bolaffio au rămas numai (dacă mai există) două-trei pânze risipite ici şi colo. Oh, cât de luminoase!
Poate că acest mic episod v-a creionat cât de cât omul. Dar câte altele nu v-aş putea povesti! Unul privind o altă călătorie, de data aceasta scurtă, de la Gorizia la Trieste în timpul căreia un bărbat ce avea o altă ciudăţenie (aceea de a fi de meserie agent provocator) l-a făcut să-l vorbească de rău pe Mussolini ca apoi, simulând un exces de indignare patriotică, să-l ducă la poliţie. Dându-l drept iresponsabil, rudele şi prietenii l-au eliberat. În prima seară, când s-a întors la cafeneaua unde se adunau puţinii lui prieteni, toţi îşi închipuiau că avea să fie tare abătut. Nu era câtuşi de puţin. Nimic nu-l impresionase la închisoare în afară de temniceri. Aceştia erau – zicea el – adevăraţii prizonieri, adevăratele victime ale sistemului. Trebuiau ajutaţi, să li se trimită bani. E foarte probabil că a şi făcut-o.  
Bun şi generos ca puţini alţii, avea însă şi sufletul, nu numai fizicul, întrucâtva de muschetar. Odată, la cafenea, nu ştiu din ce motiv, i-a tras o palmă unui chelner. Apoi s-a căit, iar când, din cu totul alte motive, chelnerul a fost concediat, a ţinut să-l aibă mereu la masă cu el. Într-adevăr, de câte ori un amic se ducea să se întâlnească la bodegă cu el, îl vedea la una din mesele învecinate pe chelnerul pălmuit o dată şi întreţinut tot restul timpului. Fascismul îl zdruncinase. Există un tablou mare al lui, ba chiar două variante ale aceluiaşi tablou, pe care ar fi vrut să-l intituleze „Vorbesc despre Mussolini”. Reprezintă doi bărbaţi: un bătrân (probabil tatăl lui: toţi bărbaţii în vîrstă pictaţi de el amintesc de figura tatălui, până şi minunatul căpitan ce urcă pe puntea unuia din vaporaşele de cabotaj Trieste-orăşelele istriene, aşadar, un bătrân încovoiat, cu mâinile împreunate la spate, asemănător în toate cu un căpitan al lui Conrad ajuns rău) şi un tânăr. Stau pe o bancă vopsită în roşu dintr-un parc. Bătrânul ţine pe genunchi un ziar desfăcut; tânărul (în mod vizibil socialist), cu o garoafă roşie* la butonieră, picior peste picior, îi vorbeşte cu un aer convins şi semeţ. Ar putea fi şi o pictură de gen. Este unul din lucrurile mari ale picturii italiene contemporane nu zic datorită, ci în ciuda unor grosolănii şi deficienţe tehnice ce sar în ochi. Criticii şi iubitorii de artă se opresc doar asupra lor; puţini au văzut că, dincolo de toată această lipsă de tact, este o realizare profundă. La Paris (poate) ar fi fost înţeles; la Trieste…
Spre patruzeci de ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză la laringe. Pentru un bărbat trecut de vârsta periculoasă şi nu lipsit de mijloace, nu ar fi fost o boală insurmontabilă, dar el a făcut din ea arma cu care s-a sinucis. Medicul îl îngrijea şi îi garanta vindecarea: era de ajuns să se ducă să petreacă un an într-un sanatoriu sau numai la malul mării. Bolaffio s-a dus să locuiască într-o cameră mobilată într-unul din cele mai nesănătoase cartiere din Trieste, la o familie de speculanţi care, cu scuza riscului contagierii, l-au pus să plătească mai mult decât ar fi plătit într-un sanatoriu de lux. Dar nu era nevoie să fie împins pe făgaşul acesta. Când o copilă din familia gazdei se ducea să-i cumpere o sticlă de bere, Bolaffio îi dădea o sută de lire (de pe vremea aceea!) şi nu voia restul înapoi. Poate era un păcat ceea ce făcea, dar contrariul – avariţia – este un păcat şi mai mare!
El, care picta extrem de anevoios, iar faţă în faţă cu pânza dădea cu pensula o dată la un sfert de oră, nu suporta să se vorbească de bine despre pictura lui. Într-o seară, tot la cafenea, l-a acostat un tânăr şi, numindu-l „maestru”, i-a spus că pictura lui era de avangardă. (Pictorii tineri au avut întotdeauna fixaţia avangărzii, de parcă arta ar fi o bătălie iar unica ei finalitate este de a face în necazul cuiva, de a scandaliza pe cineva). Vittorio Bolaffio s-a ridicat cât era de lung şi a urlat cât îl ţineau plămânii că locul lui era în retrogardă, la cea mai din urmă cu putinţă retrogardă a picturii. Poate era o formă mascată de orgoliu; tânărul avangardist a salutat în grabă (a schiţat – ca un băiat de treabă cum trebuie să fi fost în fond – salutul roman) şi a ieşit ca să nu se mai arate niciodată. A început să suporte, ba chiar să dorească, laudele numai în timpul ultimei lui boli, ca şi cum arta ar fi fost o culpă (fără îndoială el astfel o resimţea), iar iminenţa morţii îi aducea absolvirea. Atunci s-a legat sufleteşte de puţinele tablouri realizate cu atâta nelinişte şi chin. Cerea să i se aducă în camera lui de muribund tablourile vândute sau dăruite amicilor, le contempla îndelung, cu ochi înduioşaţi şi zicea: „Da, sunt frumoase, chiar frumoase”. Îl punea pe un tânăr pictor (nu avangardistul), ce-l asista, să se ocupe de reproducerea fotografică a fiecăruia. Ştia că avea să moară curând şi se bucura. Cu vocea slăbită elogia plăcerile vieţii, nesfârşita bunătate a prieteniei şi a morfinei care-i uşura, aceasta din urmă, crizele de sufocare. O agonie rămâne o agonie, dar nu-mi amintesc să fi asistat la una mai liniştită decât a lui. Obsesiile ce-l chinuiseră în timpul vieţii parcă se topiseră într-un fel de beatitudine.
Chiar în zilele de dinaintea sfârşitului său a trebuit să plec într-o călătorie în străinătate. Ştiam amândoi că nu aveam să ne mai revedem, dar n-a fost făcută nici cea mai vagă aluzie la iminenţa despărţirii eterne. L-am salutat ca şi în celelalte rânduri, de parcă aveam să-l revăd în aceeaşi seară la cafenea. Am văzut însă că avea lacrimi în ochi. I-am luat mâna atunci, spunându-i:
- Dă-mi voie să sărut mâna ce a pictat atâtea lucruri minunate.
El voia să se opună, dar era prea vlăguit ca să poată să o facă. La întoarcerea mea – aşa cum prevăzusem – murise. Abia de am mai apucat să iau parte la funeralii; funeralii, după dorinţa lui, cum nu se poate mai modeste. Funeralii de şomer.
Era – cititorul o fi înţeles şi singur – un om ciudat. Dar cu toate acestea (să renunţăm la ultimul cuvânt) era un om.



* Simbolul Partidului Socialist Italian

Portretul scriitorului Umberto Saba pictat de Vittorio Bolaffio

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 6, iunie 2015, anul V)