Din „Şapte nuvele” de Umberto Saba: „Valeriano Rode”. Traducere inedită

Publicăm, din ciclul Şapte nuvele (1912-1913) de Umberto Saba, proza intitulată Valeriano Rode (1910), în traducerea Doinei Condrea Derer.

Valeriano Rode 

Maddalena Ferrandi, căsătorită  Rode, femeie la patruzeci şi cinci de ani, era pentru a patra oară însărcinată. Neaşteptata şi nemeritata, cum gîndea victima, graviditate îi trezise o groază pe care şase luni de obişnuinţă cu acest singur gînd nu reuşiseră să i-o înlăture. La vîrsta ei, cu un bărbat cu doisprezece ani mai în vîrstă, într-un oraş ca Triestul, în vara lui 1911, cînd teama de scumpiri îi îngrijora pe cetăţeni mai mult decît prezenţa disimulată a holerei, graviditatea nu putea fi considerată decît o nenorocire la care greu se resemnau pînă şi femei cu o condiţie sufletească şi materială mult mai bună decît a Maddalenei. Ce avea să se întîmple nu peste multă vreme cu ceilalţi copii încă mititei, cu noul născut şi cu bărbatul ei, funcţionar la biroul de Corespondenţă al unei întreprinderi de citrice, a cărui putere de muncă deja dădea semne de oboseală (straniu, dacă e să spunem adevărul, la un om cu temperamentul lui) din pricina unei epuizări nervoase cu simptome atît de alarmante încît  mai mult de frica diagnosticului decît din economie, încă nu fusese chemat un medic. Cerul o părăsise de tot şi o pedepsea pentru culpe ce nu-i reveneau, cu fiinţa aceea nouă pe care Maddalena, femeie făcută pentru naşteri şi alăptări, simţind-o  cum se mişcă, în condiţii cît de cît mai bune, ar fi considerat-o, dacă nu o binecuvîntare, cel puţin o obligaţie deloc înfricoşătoare sau neplăcută  a sexului ei.
Sfîrşită de gîndul obsedant şi de multele treburi ale zilei de lucru, biata femeie se aşezase lîngă fereastra larg deschisă, în faţă maşinii de cusut lăsate în repaus numai în clipa aceea, cu ochii ţintă înainte şi cu braţele căzute, într-o poziţie ce aducea vag cu a lui Napoleon cel Mare contemplînd, în oleografia atîrnată pe perete, incendierea Moscovei. De pe Canal Grande, aflat sub ferestrele modestului apartament, unde erau legate cu odgonul bărcile negustorilor din Bari şi din Chioggia, încărcate cu pepeni verzi şi galbeni, intra duhoarea de fructe stricate plutind în apa stătută odată cu larma vînzătorilor; mirosul nu numai că nu-i întorcea stomacul pe dos, dar acum îi plăcea mai mult decît mireasma unui buchet de flori. Era o împrejurare externă ce-i aducea aminte de chinul ei ascuns. În această stare sufletească o găsise femeia de serviciu cînd a intrat să aşeze masa. A pus masa numai pentru două persoane: pentru Maddalena şi pentru soţul ei. Una din ultimele ciudăţenii ale bătrînului, ce-l înstrăinase şi mai mult de sufletul femeii lui, fusese aceasta: nu-i mai voia pe copii la masă; totul se întîmplase pe neaşteptate, de la o seară la alta, de unde pînă atunci lăsase impresia că fără ei nu ar fi putut să se atingă de mîncare.
- Dacă un creştin vrea să treacă în rîndul nebunilor, ar trebui cel puţin să ne-o spună din vreme, decretase femeia de serviciu cînd primise pentru prima oară ordinul să le dea de mîncare copiilor în bucătărie, să mănânce cu ea.
După ce a terminat de aranjat, Maria a luat de pe masă ziarul „Piccolo della sera” şi l-a pus pe maşina Singer, sub ochii stăpînei. Dar văzînd că aceasta, contrar obiceiului, nici măcar nu aruncase o privire spre jurnal, lectura ei zilnică, se gîndi să-i dea ea însăşi vestea care bănuia că o interesa cu deosebire:
- Au trimis îndărăt vaporul cu carnea americană fără să o descarce. Mai bine.
Era vorba de „Marta Washington”, vaporul Societăţii Austro-Americane sosit în ziua precedentă, care nu obţinuse, datorită unei dispoziţii nedrepte (de protecţionism agrar) permisiunea de a descărca tonele de carne de vită îngrămădite în cabinele frigorifice. Dar cum populaţia nutrea o mare neîncredere faţă de carnea aceea tăiată cu luni în urmă necesitînd operaţii complicate şi de durată pentru a fi gătită, în ciuda agitaţiei ziarelor de opoziţie, nici nu-şi dăduse seama de abuz. Prea puţin sau cîtuşi de puţin interesată de poveste, Maddalena tăcea.
- Încercăm în seara asta, spuse atunci femeia, să aşezăm copiii la masă? Mă gîndesc că domnul n-o să spună nimic, dimpotrivă, va fi mulţumit să-i vadă iarăși în jurul lui.
- Ca să-mi facă iar o scenă? zise în cele din urmă Maddalena.
„Ce porc!”, ar fi vrut să răspundă femeia, căreia zece ani de serviciu neîntrerupt şi cîteva salarii restante îi îngăduiau o anarhică libertate verbală. Văzînd însă faţa Maddalenei se stăpînise, mulţumindu-se să-i ceară bani pentru ovofosfină, doctoria de acum obligatorie, în doze diferite, pentru toţi copiii.
Era vorba de o altă ciudăţenie a lui Valeriano: mania întăritoarelor. El, care n-ar fi înghiţit pentru nimic în lume nici măcar o linguriţă de doctorie, avea convingerea că odraslele lui, născute dintr-un tată bătrîn şi o mamă nu tocmai tînără, nu puteau să crească sănătoase dacă nu-şi umpleau stomacul cu cît mai multe întăritoare la modă. În privinţa aceasta era implacabil, chiar şi cu el însuşi, lipsindu-se la nevoie de singurul lux din viaţa lui: trabucul de după masă şi ţigările de două centime, dintre care una pentru orele de serviciu.
Numai că în seara aceea Maddalena nu mai avea un ban. Era ultima zi din lună şi aştepta salariul pe care soţul i-l înmînase, pînă nu de mult, de fiecare dată întreg; ea îi dădea zi de zi mărunt pentru tutun, aşa cum o mamă îi dă copilului de bomboane. În luna aceea spera într-o mărire de salariu, aşa cum s-ar fi cuvenit să facă şeful lui pentru un vechi funcţionar împovărat de familie, în timpuri şi împrejurări cu fiecare zi tot mai grele. Dar dacă, în schimb, avea să-l concedieze? În ultima zi a fiecărei luni, Maddalena oscila între speranţa într-o uşoară îmbunătăţire a situaţiei şi groaza ultimului dezastru. Îi spuse Mariei că avea să-i dea mai tîrziu banii de doctorie. Nemulţumită, femeia ieşi; imediat se auzi clopoţelul de la intrare sunînd scurt, fără pauză, de două ori. Era bătrînul.
Nici nu intrase bine bărbatul, că la apropierea lui, Maddalena simţi că se întîmplase sau era pe punctul de a se întîmpla un lucru ieşit din comun. Valeriano Rode era un bătrîn înalt, uscăţiv, cu bărbia scurtă şi teşită a oamenilor lipsiţi de voinţă. Fiu al unor părinţi înstăriţi, îşi petrecuse tinereţea ocupîndu-se de tot soiul de sporturi ce făceau casă bună cu nevoia lui înnăscută de singurătate; era, mai ales, un drumeţ neobosit. Adesea ieşea din casă fără să spună o vorbă, aşa cum alţii ies pentru o plimbare de două ore, cu un baston în mînă, fără să se împovăreze nici măcar cu lenjerie de schimb: cînd se murdărea cea de pe el, o arunca sau o făcea cadou, ca să-şi cumpere alta, nouă: era mai simplu. După moartea părinţilor şi după ce prăpădise moştenirea, fusese nevoit să  pună la bătaie cunoştinţele lui de limbi străine (singurul studiu agreat), ocupîndu-se de corespondenţa unei firme comerciale; în sinea lui poate era bucuros de această constrîngere ce-l scutea de povara de acum insuportabilă a reveriilor şi a remuşcării. Spre sfîrşitul vîrstei mature se căsătorise cu Maddalena, pe atunci de treizeci şi şase de ani, rămasă cu amintirea unei iubiri nefericite; o făcuse la întîmplare (un anunţ dat în glumă în ziar la care, tot în glumă, răspunsese şi Maddalena) şi datorită tresăririlor intime ce-i împing brusc pe oamenii cu o existenţă aparte să se înregimenteze, luînd asupra lor, ca un fel de reacţie, responsabilităţi în măsură să înconvoaie spinări mult mai bine clădite decît ale lor pentru asemenea poveri. Cu toate acestea, după zece ani de căsătorie, punînd totul cap la cap, acest bătrîn original, ce redacta de un sfert de veac scrisori comerciale la lumina lămpii cu gaz ţinută aprinsă în biroul lui din zori pînă la ora închiderii, putea să treacă drept un marinar la pensie sau un veteran (cum ar fi fost în vremuri mai aventuroase). Îngrijorătoarea boală nervoasă, ale cărei simptome o speriau pe Maddalena mai mult cu gîndul la copii decît din dragoste pentru el, încă nu se manifesta în faţa străinilor: cumplitelor capricii le dădea frîu liber numai între pereţii casei, unde Valeriano putea să traducă în fapt tragica lui nemulţumire. Poate că nu era atît o boală cît o criză de bătrîneţe înăsprită de regretul unei existenţe ce-şi ratase aspiraţia fundamentală (care anume, Valeriano însuşi n-ar fi putut spune); de aici înviorarea neaşteptată a patimilor care, odată cu slăbirea voinţei, face din trecerea de la maturitate la bătrîneţe cea mai periculoasă experienţă, pentru propria persoană şi pentru ceilalţi, din cîte le încearcă omul în viaţă. În cazul lui Valeriano criza începuse să se manifeste cu răcirea bruscă de copii, cu ura subită pentru tot ceea ce arătase pînă atunci că iubea mai mult; apoi cu vîlvătaia erotică senilă ce-i vîră în spital sau în închisoare pe atîţia bolnavi trecuţi de cincizeci de ani, căreia, în oarecare măsură, îi datora Maddalena nenorocirea ei. Dar, aşa cum se întîmplase cu odraslele, nu mult după aceea şi nu mai puţin neaşteptat, el se îndepărtase şi de nevastă: vestea despre noua paternitate nu-i trezise nici măcar fărîma de mîndrie, comună bătrînilor, cînd se pot lăuda cu o soţie – departe de orice bănuială – însărcinată. Acum, aproape că nu-i mai adresa nici un cuvînt femeii lui; parcă se temea de ea, bănuind-o de gînduri ce nu puteau să-i încapă în creier. Şi aşa cum se petrece de fiecare dată, la drama morală se adăuga, agravînd-o, cea economică. De cîtăva vreme, Valeriano luase obiceiul să cheltuiască, nu se ştia prea bine pe ce, o anumită sumă de bani; la un moment dat, pentru o clipă, Maddalena se gîndise că bătrînul întreţinea o amantă. Scotocindu-l prin buzunare şi sertare nu dăduse însă decît de legitimaţia de membru al unei societăţi de canotaj. Numai atunci şi-a adus aminte că în tinereţe Valeriano luase premiul doi la o regată. Dar, Dumnezeule, era oare cu putinţă ca unui om să-i treacă prin cap cu toată seriozitatea să reia la aproape şaizeci de ani obiceiurile din adolescenţă? După orele de serviciu, Valeriano se întorcea acasă la aceeaşi oră; prin urmare, nu făcuse niciodată uz de legitimaţie. Într-adevăr, aşa se prezentau lucrurile; exact cum bănuise Maddalena cînd îi căzuse în mînă legitimaţia; ciudăţenia aceea nu era decît o nouă dovadă a nebuniei bărbatului ei: pentru Valeriano era o ultimă, disperată întoarcere la gîndurile nutrite cu patruzeci de ani în urmă. În dezordinea incipientă din mintea lui, asemenea fosforescenţelor în apele stătute, se aprindeau  (mai ales în timpul digestiei sau în pat, între veghe şi somn) străfulgerări ciudate, vii, ce-i luminau fără vreo legătură cu celelalte gînduri locuri şi persoane, crîmpeie de peisaje sau de conversaţii, amintiri din peregrinările lui de globe-trotter amator; totul cu sentimentul precis al momentului zilei, cu cele mai mici amănunte, aproape încercînd din nou gustul de atunci, în ambianţa ştiută; viziuni febrile, în măsură să trezească chinurile regretului său neputincios cu violenţa unei fanfare. Dar la urma urmei, de ce neputincios? De ce n-ar fi putut, fără familie, sănătos şi robust cum îşi dădea toate asigurările că era, să recupereze la bătrîneţe timpul pierdut mucezind la măsuţa de scris, să redevină cel de altă dată? Să viziteze alte ţinuturi, unul mai ales, ale cărei coaste pitoreşti, admirate în fotografiile de reclamă de la Llyold Austrian, de-a dreptul îl fascinau: Dalmaţia; să se bucure de ea, de la un capăt la altul, în etape scurte; apoi să se ducă mai departe, spre Balcani şi Orient. Dar de unde bani? Ah, dacă tot ceea ce cheltuise în decursul acelor zece ani blestemaţi, pentru nevastă şi copii, ar fi fost pus cu grijă deoparte, cum ar fi fost anii bătrîneţii lui! Cea mai frumoasă perioadă din viaţă! Cine l-a pus să se însoare? De ce adusese pe lume trei, nu peste multă vreme, patru, guri de hrănit din cele zece ore de muncă zilnice ale lui? Nu era oare nedrept ca un om să suporte cîte zile mai avea consecinţele unui gest făcut ca răspuns la o nevoie a simţurilor pe care natura o îndreaptă spre o finalitate contrară propriei voinţe? Paternitatea! La urma urmei ce mai e şi paternitatea asta? Ca şi cum un individ, mîncînd fructe, ar arunca aiurea, pe geam afară un sîmbure şi din el ar creşte la întîmplare un pom. Ce obligaţie ar avea individul respectiv să-şi irosească orele, cele mai frumoase din zi, în jurul pomului? Să-l ude, să-i taie ramurile uscate, să asude pentru a-l face să crească? Chiar dacă nu-i place deloc pomul sau ar fi dorit cu totul altceva  în locul lui? Acum, cînd nu-şi mai iubea copiii, cînd îşi mărturisea lui însuşi că nu-i iubise niciodată, în ciuda obsesiei întăritoarelor, sau cel puţin că nu-i iubise cu patimă şi gelozie, ca toţi ceilalţi taţi, găsea totul monstruos: nu putea pricepe cum dintr-un act ca acela puteau să se nască nişte fiinţe şi să perpetueze necazurile vieţii. În mintea lui răvăşită, unde raporturile dintre cauză şi efect, bine înrădăcinate în opinia comună, se învălmăşeau şi se frîngeau, capcana infamă îl ducea în pragul disperării: făcuse din procreare un fel de personaj duşmănos cu care purta discuţii interminabile în drumul spre şi de la serviciu; după ce îl ucidea cu lovitura infailibilă de pumnal a unei ultime întrebări rămase fără răspuns, îl readucea imediat în viaţă ca să-l mai convingă o dată de trădarea de care se făcuse vinovat. Un cal, mai degrabă un schelet ambulant de cal, ce ducea agăţată de el o povară tot mai grea pentru puterile lui, cu care împărţea seară de seară o bucată de drum, ajunsese pentru el simbolul tatălui de familie, propriul simbol; ar fi dat orice, ar fi făcut orice sforţare ca să nu-i mai semene. Aşa se explica de ce într-o seară Maddalena primise ordinul revoltător de a-i pune pe copii să mănînce în bucătărie, cu femeia de serviciu. Imaginea copiilor palizi, cu buzele cînd prea albe, cînd prea roşii, în ciuda banilor daţi pe doctorii, îl irita pe părinte, fiind mărturia vie a înşelăciunii căreia îi căzuse victimă. Apoi, în afara erotismului senil, îl dăduse gata un amestec de teamă, de duioşie şi nevoia de a accepta viaţa, de a fi ca toţi ceilalţi: şi Maddalena rămăsese însărcinată.
Dar în clipa aceea totul se sfîrşise. Avea să se debaraseze de familie, avea să cutreiere Dalmaţia sau orice alt ţinut, cu sau fără remuşcări (amănuntul era nesemnificativ); atîta numai că avea bani puţini pentru pîine şi încălţăminte. Cum să-şi procure puţinul necesar? Un an, numai un an de viaţă să-şi asigure; oricum după aceea avea să se înece sau să se angajeze în altă parte, neştiut de nimeni şi, mai ales, de ai lui. Adesea, cînd pleca în vreo deplasare, şeful îi lăsa lui Valeriano cheile de la casa de bani, avînd multe şi întemeiate motive de încredere în vechiul funcţionar. Dar după aceea? Dacă acesta avea să-l bage în pușcărie? Nici gînd, laşul ăla n-avea să aibă curajul să-l denunţe, ba era în stare să se şi bucure văzîndu-se scăpat, cu o pagubă de numai cîteva mii de coroane, de un funcţionar de şaizeci de ani: alături de el deja fusese adus unul foarte tînăr, extrem de zelos: un neamţ aproape imberb, care se abţinea în orele de serviciu pînă şi de la fumat, aşa cum făceau – spunea el – toţi compatrioţii lui. În cel mai rău caz, pentru unul cu gîndurile şi sufletul lui Valeriano, singurătatea sau compania pușcăriașilor erau de preferat vieţii de familie.
Dar n-a fost nevoie să fure; nici să ajungă la închisoare. În acea ultimă seară de august, cînd, la auzul paşilor lui, Maddalena presimţise că intervenise ceva deosebit, Valeriano fusese chemat de şef, care-i mulţumise călduros pentru îndelungatele, statornicele lui servicii şi concediat cu un gest de generozitate, nu neapărat obligatoriu, oferindu-i două mii patru sute de coroane, banii pe un an de zile. Erau puţini pentru nevoile vieţii, dar în clipa aceea lui Valeriano i s-au părut chiar prea mulţi. Pentru el echivalau cu o victorie.
- Pot să ştiu ce ţi s-a întîmplat? îl întrebă Maddalena văzînd că bătrînului îi tremură furculiţa în mînă.
- Nimic, răspunse Valeriano, simţind cum își pierde curajul.
Dar imediat după aceea, în urma uneia din obişnuitele zvîcniri interioare, care îl împinsese cu zece ani în urmă la căsătorie, adăugă:
- Plec.
Deschise larg ochii goliţi de orice expresie în faţa victimei.
- Pleci? Şi unde vrei să te duci?
- Încă nu ştiu. Dar plec. M-am hotărît.
Maddalena simţi cum îşi pierde cumpătul, ghicind imediat o parte din adevăr.
- Te-a concediat domnul Wilde?
- Da, acum, în seara asta. Dar nu pentru asta.
- Mă aşteptam, exclamă Maddalena, iar vocea avea o rezonanţă aparte, ca absentă, de parcă se afla la mare depărtare. O ultimă speranţă îi dădu totuşi puterea să reia cumplitul dialog:
- De ce să pleci? Ai găsit de lucru în altă parte?
- Nu. Dar chiar dacă aş fi găsit, tot n-ajută la nimic. Plec… ca să plec, să scap de voi. E ultima seară cînd mai mîncăm împreună.
Maddalena se ridică brusc, de parcă bărbatul ei ar fi fost lovit de apoplexie. Instinctiv îi puse mîna pe frunte să vadă dacă nu avea febră. „Asta-i” îşi zise în sinea ei, amintindu-şi că tatăl lui Valeriano şi un unchi de-al lui, preot, muriseră la balamuc.
Se ridică şi Valeriano, dar fără grabă: chipul lui păstra aceeaşi expresie nevinovată; doar mîinile continuau să-i tremure, iar picături mari de sudoare îi străluceau la tîmplă. Vrînd să-şi scoată batista ca să se şteargă, banii cu care fusese concediat, vîrîţi în buzunarul de la haină, căzură şi se împrăştiară pe jos.
- Ce-i cu banii aştia? întrebă Maddalena, aplecîndu-se să-i strîngă.
- E pensia mea.
Maddalena nu se putu abţine să nu numere bancnotele; un zîmbet amar îi schimonosea buzele în continuă mişcare, ca atunci cînd vorbeşti sau te rogi în gînd.
- Dă-mi-i. Sînt ai mei, zise Valeriano.
Maddalena îi întinse fără o vorbă. Era atît de tulburată încît avea impresia că-i gata să leşine, iar în răstimpuri că trebuia să strige de grabă după ajutor; îi lipsea însă puterea.
- Sînt două mii patru sute de coroane, reluă Valeriano de parcă ar fi spus un milion. Facem pe din două: o mie două sute eu şi o mie două sute tu: e-n regulă?
Punînd pe masă jumătate din bani, îşi luă pălăria şi bastonul cu aerul unuia ce coboară să bea o cafea sau se duce la frizer, după ce i-a dat nevestei banii de cheltuială.
Apropiindu-se, Maddalena se postă hotărîtă între el şi uşă.
- Eşti bolnav, îi spuse surprinzător de blînd, ceea ce-l făcu pe Valeriano să tresare.
Puse peste bancnote o farfurie, în chip de prespapier; apoi apropie un scaun.
- Aşează-te, amice, stai jos să discutăm.
Tonul ei era atît de hotărît încît Valeriano îşi dădu seama că trebuia să o asculte.
Maddalena rămase în picioare în faţa lui lăsînd să i se vadă rotunjimea deja enormă a pîntecului. Se auzeau muştele bîzîind pe marginea farfuriei în care se răcea mîncarea.
- De ce nu-mi spui unde vrei să te duci, începu şi de data aceasta cu multă blîndeţe.
- Pentru că încă nu ştiu, spuse timid Valeriano. Şi-apoi îţi repet, tot n-ajută la nimic.
„Hotărît lucru, e nebun!” se gîndi Maddalena. Încercă un fel de milă, dar totodată nevoia să-l strîngă de gît, să-l omoare. Cu toate acestea, amintindu-şi că pe nebuni trebuie să-i iei cu binişorul, se stăpîni:
- Găseşti că e momentul potrivit să mă părăseşti?
Valeriano nu răspunse. Urmă o lungă tăcere.
- Bun, dacă ai hotărît să pleci, du-te. Dar nu imediat, nu în seara asta. Ai măcar răbdare să-ţi fac valizele...
Spunîndu-i asta, era convinsă că va reuşi să-l reţină pînă avea să vadă ce întorsătură lua răul, pentru a hotărî în consecinţă.
- Ce să fac cu valizele?
- Nu vrei să iei cu tine costumul nou, puţină lenjerie de schimb?  Doar n-o să pleci numai cu cămaşa de pe tine! Ce faci cînd devine soioasă?
- O să-mi iau alta, nouă.
- Şi cînd o să termini banii?
Valeriano nu răspunse.
- La mine nu te gîndeşti? La situaţia în care mă laşi?
- Nu trebuie să mă gîndesc.
- Nici la copiii tăi? Cine o să aibă grijă de copii? Şi de acesta pe cale să se nască? zise izbindu-şi pîntecul, parcă vrînd să strivească un rău.
Tatăl deschise braţele într-un gest larg, ca preotul la amvon cînd face aluzie la divina providenţă. Pentru prima oară, Maddalena avu bănuiala că bărbatul ei nu era nebun, ci un monstru. Simţea cum îi sporeşte pornirea de a se năpusti asupra lui.
- Ai şi tu dreptate, spuse în cele din urmă Valeriano ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi, dar nu mai vreau, nu mai trebuie să semăn cu calul acela.
- Care cal? întrebă Maddalena simţind un fier trecîndu-i prin ceafă, ca în copilărie cînd îşi scotea picioarele din aşternut pe întuneric şi îşi închipuia terorizată că avea să i le apuce o mînă rece, păroasă. Nu mai avea nici o îndoială: bărbatul ei era nebun.
În schimb, Valeriano se gîndea cu bucurie că de acum nu mai avea să dea, la dus şi la întoarcere,  de simbolul propriei vieţi.
- Tu mă crezi nebun sau imatur, îi zise, dar te înşeli. Nu sînt nici una, nici alta.
Maddalena se prăbuşise pe un scaun; doborîtă, hohotea fără să-l scape însă din ochi. Hotărît lucru, trebuia să strige după ajutor.
- ... sînt doar un biet om care vrea, în sfîrşit, să facă ceea ce de multă vreme îi dictează conştiinţa. Poate că e tîrziu, dar mai bine mai tîrziu decît niciodată.
Maddalena continua să hohotească; dar după cîte se părea, curajul bătrînului sporea odată cu plînsul convulsionat al victimei.
- Ştiu, am greşit însurîndu-mă; nu eram făcut pentru familie. Cum aş putea să dreg acum greşeala altfel de cum o fac?
Deja se îndrepta spre uşă.
- Maria! strigă Maddalena cu un glas atît de pierit încît femeia nu ar fi putut să o audă.
Valeriano deschise uşa. Din bucătărie se auzea larma copiilor. Unul plîngea.
- Ce vină am eu că au venit pe lume nefericiţii ăştia? Ne-am propus noi să avem copii? Nu! Atunci?
Se opri aşteptînd parcă un răspuns hotărîtor pentru viaţa sa. În ultima clipă avu impresia că femeia lui se substituia personajului duşmănos cu care purta discuţii nesfîrşite ducîndu-se şi întorcîndu-se de la serviciu. Dar cum din partea femeii şi nici a lui nu putea să vină vreun răspuns, plecă fruntea, suspină şi dispăru fără să se întoarcă.
Maddalena reuşi totuşi să se ridice şi să mai strige o dată femeia. În clipa aceea aceasta tocmai intra să întrebe unde Dumnezeului se ducea bătrînul cu privirea aceea, fără să le răspundă copiilor care-l strigau de zor.
- Bărbatul meu a înnebunit, spuse cu neaşteptată hotărîre Maddalena, trebuie să dăm fuga după el şi să-l oprim.

Umberto Saba
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 2, februarie 2014, anul IV)