În Italia cu Horia Bernea

În 1997, când mi-am început misiunea ca ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun, aveam deja informaţii relativ consistente despre cultura italiană. Toate straturile mirabilei sinteze peninsulare îmi erau, stilistic măcar, familiare. Evident, privilegiul de a merge în profunzime, printr-o imersie deja cotidiană, mi-a stimulat interesul încă din primele luni. Am vizitat bazilici majore şi cetatea Vaticanului, am folosit fiecare clipă de răgaz pentru promenade cat mai ample, de la pieţele şi palatele monumentale, până la străduţele medievale şi marile parcuri: villa Ada, villa Borghese... Acestor seminarii romane li s-au adăugat curând incursiuni spre Toscana sau alte provincii – mai ales nordice.
Din iniţierea mea solitară lipsea însă o cheie de lectură mai subtilă. Înregistram imagini, deci (inevitabil!) clişee. Acumulam date istorice, precum orice alt călător educat şi dornic de cunoaştere. Dar nu aveam cheia întregului. Nu aveam, ca în marile rituri de trecere, un guru, o călăuză avizată, un maestru. Şi acest personaj esenţial avea să vină. Era prietenul meu Horia Bernea, cunoscut chiar în 1990, şi de care mă lega afecţiunea unui mezin (dar şi admiraţia amatorului de artă, copleşit de personalitatea pictorului).

Horia Bernea a petrecut la Accademia di Romania, de la Roma, aproape şase luni. În fiecare seară – când nu apăreau obligaţii diplomatice – porneam, aparent neplanificat, pe câte un nou traseu. Sporovăiam, ca urmaşi post-comunişti şi „balcanici” ai vechilor peripateticieni. Schimbam comentarii şi impresii. Intram în dialog şi, uneori, în polemici amicale. Ne-am dat seama, după doar o săptămână, că aceste conversaţii merită să fie împărtăşite şi altora. Ne-am hotărât, deci, să le înregistrăm, pentru a le strânge laolaltă şi publica. Aşa s-a născut albumul coautorat Roma caput mundi, care avea să apară în 2001 (când Bernea nu mai era printre noi) la editura Humanitas.
Teza majoră a cărţii este următoarea: popoarele italice, aglutinate în imperiul roman şi civilizate la confluenţa moştenirii greceşti cu adevărul revelat al creştinismului, au manifestat de-a lungul mileniilor două trăsături specifice: geniul exploziv al creaţiei artistice şi simţul continuităţii vitale care susţine efortul civilizator. Roma este sinteza acestor daruri. Viaţa curge tumultuos în forme perfecte, suprapuse, mixate, revărsate creativ într-un continuum fără fisură. Aşa se explică de ce, dincolo de vicisitudini şi de lăcomia distructivă a barbarilor, romanii au reconstruit Cetatea din pietrele templelor dărâmate. Palate renascentiste peste Teatro di Marcello. Lăcaşuri creştine peste altare mitraice. Baldachinul lui Bernini, din bronzul Panteonului lui Agrippa. Decoraţiile groteşti din frescele lui Rafael, copiate de pe bolţile năruite ale neronianului Domus Aurea...

Plimbările noastre romane au vizat cu precădere Roma bizantină, atât de bine ascunsă sub volutele celei baroce... Santa Prassede, Santa Maria in Trastevere, Santa Maria in Cosmedin şi atâtea alte capodopere pe porfir, mozaic sau paviment policrom. Normal! Eram doi creştini ortodocşi, fascinaţi de influenţa noii Rome, ridicată la Constantinopol, asupra celei originare...
Dincolo de stereotipul „super-puterii culturale” a Italiei – care deţine aproape jumătate din patrimoniul umanităţii clasat de UNESCO – eram doi prieteni de vârste diferite, care se regăsesc spiritual într-un teritoriu neasemuit, provocator, expus în plina lumină a miracolului mediteranean. Am trăit, printre pini, chiparoşi şi fântâni, euforia Vieţii care se exalta pe ea însăşi. Umbrele noastre de pelerini pe jumătate păgâni au îmbrăţişat porticuri, uriaşe pietre antice, siluete de zeiţe şi arome de îngheţată sau „spremuta”.
Minţile noastre au măsurat, ca nişte compasuri ideale, formele platonice ale acestei infinite varietăţi de frumuseţe calmă, acolo unde blândeţea arcadiană a naturii se întâlneşte cu talentul pur al atâtor artişti vizitaţi de impulsuri divine. Graţie lui Horia Bernea, observatorul avid şi sacerdotul atâtor intuiţii vizuale, dragostea mea faţă de Italia a primit accentul de bronz al certitudinii.

Nu am fost primii şi nici ultimii români îndrăgostiţi de Italia. Din Risorgimento până la simbioza contemporană (când un milion de români trăiesc şi muncesc în Peninsulă), relaţiile culturale româno-italiene s-au declinat în toate registrele imaginabile. Pârvan, Iorga, Alexandru Marcu, George Călinescu sau Marian Papahagi şi Răzvan Codrescu sunt numai câţiva dintre marii intelectuali români care au abordat subiecte italiene, de la studiul civilizaţiei romane, trecând prin traduceri danteşti ori cercetări despre prezenţa franciscană în Moldova medievală. Figura Rosei del Conte, subtilă exegetă a operei eminesciene, e şi ea continuată astăzi de pleiada specialiştilor italieni care iubesc România, fie că se numesc Bruno Mazzoni sau Cesare Alzati. Nici Horia Bernea nu a fost, desigur, unicul pictor român atras de miracolul italian: înaintea lui pictase la Veneţia Gheorghe Petraşcu; în urma lui a poposit la Accademia di Romania tânărul artist Bogdan Vlăduţă...
Cum nu mi-am propus decât să glosez rapid pe seama genezei unei cărţi – şi a unei pasiuni comune – nu mă voi lansa într-un inventar (fatalmente lacunar) al raporturilor dintre cele două culturi, surori întru latinitate. Mi-a plăcut doar să punctez aici câteva momente aurorale, pline, în memoria mea afectivă, de graţia marilor întâlniri.

Teodor Baconschi
(nr. 10, octombrie 2012, anul II)