Proza scurtă a lui Stefano Benni pentru prima dată în română

Stefano Benni e un harnic scriitor şi jurnalist italian (născut în 1947). A tipărit diverse romane (Baol, La Compagnia dei Celestini, Margherita Dolcevita), volume de proză scurtă (Bar Sport, Il bar sotto il mare, L’ultima lacrima), poezii (Ballate), teatru, publicistică. A activat ca scenarist, regizor şi actor. A prezentat emisiuni culturale la radio şi televiziune.
Avem de-a face cu un autor vivace, care etalează un scris alert, îndrăzneţ, de-un comic debordant. Fie că abordează teme din actualitatea cotidiană, tehnicizată, ori se referă la viaţa mitologizantă a adolescenţilor, sau parodiază literatura călătoriilor în Orient, aceeaşi gîndire nonconformistă îi ghidează condeiul. Jocul de cuvinte, ironia cu bătaie lungă, aluziile îndrăzneţe şi dezinhibiţia constituie armele sale predilecte.
Cărţile sale au fost deja traduse în 25 de ţări, dar sînt încă necunoscute publicului de limba română. Încercăm să umplem aici o lacună.

Îl dă pe tata la TV

Totul e gata în casa Minardi. Doamna Lea a curăţat ecranul televizorului cu alcool, a pus deasupra poza de la nuntă, a scos husa de pe divanul care acum sclipeşte într-un vîrtej de floarea soarelui. A pregătit o tavă de sărăţele, un cozonac chiar dacă-i în afara sezonului, whisky-ul albionic şi sucul de portocale pentru copii. A şters frunzele ficusului, a pus pe măsuţa de sticlă panseluţa cea mai frumoasă. Cei trei copii o privesc cum controlează dacă totul e în ordine, îşi răsuceşte şuviţele cu permanent şi ţopăie cu tocurile pe parchetul dat cu ceară. N-o văzuseră niciodată fără papuci în casă.
Şi cei trei copii sînt gata.
Patrizio, doisprezece ani, e pe divan cu treningul de gimnastică preferat, roşu aprins, şi o şepcuţă a vînătorilor de castori din Minneapolis.
Lucilla, şapte ani, are o pijama cu pui de triceratopşi desenaţi şi ţine în braţe o păpuşă Barbie gravidă.
Terminator, doi ani, a fost vîrît la mititica, în scaunul cu hamuri şi într-un trening supracăptuşit care îi permite să-şi mişte doar trei degete şi o lingură-proteză. A fost drogat, i-au dat sirop cu codeină ca să nu-i calce pe nervi.
Cineva sună la uşă. E vecina, Mariella, cu soţul Mario, au adus ciocolată şi îngheţata care merge direct la frigider, să nu se topească.
Mario, cu sacou şi cravată, pentru ocazie, îi salută pe copii şi-i strînge energic mîna lui Patrizio.
- Ei, flăcăule, ce zici de taică-tu?
- Mă rog… – face Patrizio.
- Ce frizură frumoasă – zice Mariella către Lea – ne-am făcut frumoase azi, ai? Mda, nu-i o zi ca toate celelalte.
- Într-un anumit sens… – face Lea.
- La ce oră e transmisiunea?
- Peste vreo cinci minute.
- Atunci putem să dăm drumul la televizor.
- Telecomanda o ţin eu – zice Lucilla.
- Lucilla, nu mai fă pe dictatoarea.
- Tăticul mă lăsa totdeauna…
În clipa aceea şi domnul Augusto Minardi e emoţionat. A consumat o excelentă cină de orez cu ciuperci şi încearcă să se odihnească, întins pe un pat de fier.
- Sper să fac o figură frumoasă – se gîndeşte.
- Peste cinci minute e rîndul dumneavoastră – îi zice o voce din faţa încăperii.
- La naiba – se gîndeşte domnul Minardi – am uitat să mă spăl pe dinţi. Oare se vede la televizor?

*

- N-am invitat-o pe portăreasă – zice doamna Lea, mestecînd o figurină de ciocolată – dar nu dintr-o prejudecată socială, nici vorbă, numai că e o mare palavragioaică şi poate îi umblă gura despre ce-a văzut aici astăzi. Uneori nu poţi avea încredere decît în prietenii cei mai intimi.
Mariella o prinde afectuos de mînă.
- Ai făcut bine – zice – şi apoi lui Augusto nici nu-i era simpatică.
- Ai fi zis vreodată, flăcăule, că într-o zi o să-l vezi pe taică-tu la TV? – zice Mario aşezîndu-se pe divan lîngă Patrizio.
- Chiar că nu…
- Dar tăticu’ a mai fost odată – zice Lucilla – era în coloana unei manifestaţii, numai că s-a văzut doar o clipă, în plus mai şi ploua şi era acoperit pe jumătate de umbrelă.
- Da, da, îmi amintesc – zice Mario – am fost şi eu la manifestaţia aia.
- Pe tine te-au dat vreodată la TV? – întreabă Patrizio.
- Pe mine nu, dar pe frate-meu da. L-au filmat cu telecamerele poliţiei cînd se bătea pe stadion, s-a văzut mai mult de două minute cu steagul în mînă, păcat că dădeau în el ăilalţi de-i suna apa-n cap, blegul!
- Begul… – rîde Terminator, bocănind cu lingura.
- Mario, te rog, ai grijă cum vorbeşti! Chiar azi – îi zice soţia severă.

*

Domnul Augusto parcurge lungul coridor spre sala cu lumină roşie. Chiar în capăt vede o telecameră care îl încadrează.
- Sîntem deja în emisie? – întreabă.
- Nu – zice însoţitorul – sînt înregistrări pe care eventual le montează după aceea…
- Ia te uită. Ca la vestiar, înainte de partidă.
- Cam aşa ceva – zîmbeşte celălalt. Iată, acum sîntem în transmisie directă.

*

Apariţia pe ecran a lui Augusto a provocat aplauze răsunătoare şi chiar cîteva lacrimi în casa Minardi.
Patrizio nu reuşeşte să stea în loc şi tot sare pe divan. Lucilla îşi muşcă încetişor păpuşa. Doamna Lea are ochii umezi.
- Ia te uită ce liniştit e – zice Mariella – parcă numai asta a făcut toată viaţa. Chiar îi şade bine.
- Da. S-a pieptănat în spate, cum i-am spus eu.
- Cred că va primi o mulţime de scrisori de la admiratoare – zice Mario. Soţia îl ceartă din priviri.
- Iată, se aşează. Uite ce frumos prim-plan.
- Bătrînul Augusto! – zice Mario cam emoţionat – cine ar fi crezut!
- Vai, nu – zice Mariella – publicitatea chiar acum.

*

- Sînt în emisie? – întreabă Augusto.
- În clipa asta nu – zice tehnicianul – sînt treizeci de secunde de publicitate. Apoi va fi prezentatorul care ne anunţă, apoi trei minute care ne trebuie nouă ca să pregătim totul, apoi începem. Emoţionat?
- Păi sigur. Dumneavoastră nu?
- Nici cît negru sub unghie. Asta-i meseria mea – zîmbeşte tehnicianul.
Publicitatea s-a terminat. Apare pe ecran chipul îndurerat al prezentatorului.
- Dragi telespectatori, avem legătura în direct cu închisoarea San Vittore pentru transmiterea prime proceduri judiciare terminale din ţara noastră. E o ocazie poate tristă pentru unii, dar foarte importantă pentru creşterea noastră democratică. În acest moment îl vedeţi pe condamnat, Augusto Minardi, aşezat în ceea ce se poate numi anticamera sălii terminale. Aici i se va face o injecţie calmantă, înaintea procedurii.
- Vai, Doamne – zice Lea.
- Ce e?
- Augusto moare de frica injecţiilor…

*

- Chiar e necesar?
- E mai bine. O să vă moleşească puţin, n-o să vă daţi seama de nimic…
- Mai bine nu. Pot să refuz?
- Nu vă pot obliga – zice medicul ridicînd din umeri. – Dar băgaţi de seamă că dacă vă apucă istericalele acolo înăuntru, dumneavoastră vă faceţi de rîs…
- Nu – insistă Augusto – injecţie nu.

*

- Şi acum ar trebui să fie gata fişa pregătită de reporterul nostru Căpăţînă, despre diversele etape care au dus la această zi fatidică – zice prezentatorul.
„Augusto Minardi, 50 de ani, fost muncitor textilist, şomer de trei ani, fără antecedente penale, în dimineaţa de 3 iulie a anului trecut năvăleşte în supermagazinul de la periferia localităţii M. înarmat cu un pistol. Vrea să fure banii din casă. Dar casiera acţionează sistemul de alarmă. Năvăleşte agentul de pază. Are loc un scurt schimb de focuri în urma căruia rămîn la pămînt trei persoane; agentul de pază, Fabio Trivella, 43 de ani, casiera Elena Petusio, 47 de ani, şi pensionarul Roberto Aldini, 76 de ani”.
- Nu-i corect – zice Lea – ăla a murit de infarct.
- Da – zice Patrizio – dar mai e şi poştaşul…
„Minardi este arestat puţin mai tîrziu într-o sală de jocuri video. Procesul are loc după două luni, în transmisie directă, şi Minardi e condamnat la închisoare pe viaţă. Dar, în urma noului decret-lege din 16 octombrie, pedeapsa este comutată în execuţie pe scaunul electric”.
- A fost fişa delictului – explică prezentatorul – iar acum vă fac cunoştinţă cu oaspeţii care vor anima dezbaterea noastră în timpul procedurii şi după aceea. Îl avem mai întîi pe părintele Ceapă, iezuit şi sociolog.
- Bună seara.
- Cronicarul de televiziune Girolamo Schiţă.
- Bună seara.
- Hei – sare-n sus Patrizio – dar ăsta-i chiar Schiţă!
- Nu-mi place, e aşa de vulgar – zice Lea.
- Dar e unul din cei mai urmăriţi – comentează Mario.

*

- Apoi îl avem pe senatorul Căruţă din opoziţie, care a prezentat numeroase amendamente la acest decret-lege, iar alături de el scriitorul şi regizorul de filme horror Paolo Pălărie şi actriţa Maria Văduva…
- Bună seara, bună seara, bună seara…
- Şi, în sfîrşit, ministrul care a semnat decretul-lege, onorabilul Sanguin.
- Bună seara.
- Ce mutră de porc – comentează Mario.
- Mămico, de ce nu ni-l mai arată pe tăticu’?
- Lucilla, taci din gură şi nu mînca toate figurinele de ciocolată.
- Mută ‘e poc – zice Terminator.

*

- V-am legat prea strîns? – întreabă tehnicianul.
- Nu, nu, e foarte bine – răspunde Augusto.
- Dacă vreţi un sfat, cînd vine descărcătura electrică să ţineţi capul în jos. Aşa nu se văd strîmbăturile…
- Ce anume?
- Strîmbăturile…
- Dar eu aş vrea ca cei de acasă să mă vadă.
- Eu – zice senatorul – aş vrea să spun în primul rînd că sînt împotriva acestei transmisiuni directe.
- Şi atunci ce cauţi aici, mumie împăiată? – urlă Schiţă. Ca de obicei, dumneata şi porcii paraziţi din partidul dumitale vă legaţi de amănunte, dar vă spălaţi pe mîini la o adică…
- Dumneata să te calmezi şi să respecţi gravitatea momentului, măscăriciule.
- Măscărici eşti dumneata, tîmpitule.
- Vă rog, vă rog – intervine părintele Ceapă.
- Aş vrea să vă reamintesc solemnitatea evenimentului – zice prezentatorul – şi în acest sens aş vrea să-l întreb ceva pe regizorul Pălărie. Domnilor Schiţă şi Căruţă, vă rog, puţină linişte. Dumneata, domnule Pălărie, ai fi reuşit vreodată să-ţi închipui un astfel de scenariu? Adică, dacă de exemplu ar trebui să te gîndeşti la un actor pentru rolul lui Minardi, pe cine ai alege?
- Păi, nu ştiu… poate, avînd în vedere că e un tip aşa de sanguin… n-ar fi rău Depardieu…

*

- Ai auzit – zice Mariella excitată – l-a comparat cu Depardieu! Nu eşti mulţumită?
- Mda, e un bărbat frumos, dar nu ştiu dacă-i seamănă într-adevăr… – zice Lea timidă.
Sună telefonul.
- Mămico – zice Lucilla – e un ziarist. Întreabă ce simţim în aceste momente…
- Gura, acum îl filmează pe tăticu’ – zice Lea fără s-o bage în seamă.

*

- Şi pentru rolul feminin? – zice prezentatorul. Dumneata, domnişoară Văduva, ai fi în stare să joci rolul soţiei?
- Mda, e un rol frumos, foarte dramatic… sigur, ar trebui să mă îmbătrînesc foarte tare cu machiajul.
- Asta s-o crezi tu, curvă nenorocită – zice Mariella.
- Nu-i nimic, nu-i nimic – zice Lea împăciuitoare.
- Şi de mine nu zice nimic? – spune Patrizio. Eu aş vrea ca rolul meu să-l joace Johnny Depp.
- Da, şi eu Gary Cooper – rîde Mario.
- Upăr – zice Terminator.
- În acest moment stăm în faţa televizorului şi mîncăm figurine de ciocolată şi după aceea avem şi îngheţată – tocmai zice Lucilla la telefon. – Ce arome? Nu ştiu, vreţi să mă duc la frigider, să mă uit?
- Iată-ne la momentul pe care îl aşteptaţi cu toţii – zice prezentatorul. Vedeţi scaunul, acelaşi model se foloseşte în penitenciarele americane. Iată-l încadrat pe tehnician, domnul Grossmann, care are deja la activ douăsprezece execuţii capitale în Texas şi Alabama.
- Dar ştiţi foarte bine italiana – zice uimit Augusto.
- Mama mea e italiancă – răspunde Grossmann.
- Vedeţi că stă de vorbă cu condamnatul. De altfel ştie foarte bine italiana, pentru că mama lui e din Matera. Nu ştiu dacă în acest moment îl putem aduce la microfon, cred că nu, pentru că îl văd foarte ocupat. Acum o ultimă repriză publicitară, iar apoi va avea loc procedura terminală.
- Spuneţi-i măcar pe nume: execuţie! – zice Căruţă.
- Iar lui să-i spunem criminal, nu-i aşa? – strigă Schiţă. – Ce-ar fi să terminăm cu această milostivenie greţoasă, măscărici oportunist?
- Cabotin sîngeros…
- Moralist de operetă!
- Publicitate.

*

- I-a spus criminal – plînge Lea.
- Păi, ştii, în transmisiune directă l-a luat gura pe dinainte – o consolează Mariella.
- Dar de tras a tras, de fapt – zice Patrizio – şi a şi cîştigat.
- A cîştigat în ce sens? – zice Mario.
- Păi, în sensul western…
- Deci în mod sigur lămîie, ciocolată şi cremă caramel. Şi pe urmă o chestie care nu ştiu dacă e iaurt sau frişcă – zice Lucilla la telefon.

*

- S-a făcut – zice tehnicianul. – Băgaţi de seamă că sînteţi filmat în prim-plan. Ţineţi capul un pic înclinat şi respiraţi încet. Veţi vedea, nu veţi simţi nimic. E ca o mică injecţie.
- Vai, Doamne, nu – se albeşte la faţă Augusto.
- Nu, nu, e ca şi cum aţi cădea de la etajul şase.
- Aşa e mai bine – zice Augusto – sînt gata.
- Acesta e un moment important al democraţiei noastre televizate – zice prezentatorul. – Voiam să vă oferim datele de audienţă imediat după procedură, dar sînt atît de uimitoare încît le facem publice imediat. În acest moment şaisprezece milioane de oameni urmăresc transmisia noastră.
- Formidabil – zice Mario – ca la Italia-Germania.
- Ia te uită ce liniştit e – zice Mariella – parcă e la cinema.
- Nu, nu, eu îl cunosc, pare liniştit, dar e emoţionat – zice Lea.
- Eu am cinci ani… da, tăticu’ a fost totdeauna bun cu mine… cum spuneţi? Păi, poate o dată sau de două ori… da, cu cureaua la fund, dar nu tare… - zice Lucilla la telefon.
- Sîntem la momentul atît de aşteptat. Schiţă şi Căruţă, linişte vă rog, să-i despartă cineva! Vedeţi chipul condamnatului. Un chip mediteranean. Chipul unuia dintre noi. S-a bărbierit. A cinat pentru ultima dată: orez cu ciuperci şi vin alb. Iar acum e aici, în faţa conştiinţei sale şi a noastre. Tehnicianul declanşează numărătoarea inversă. Puteţi vedea secundele scurgîndu-se în partea de sus a ecranului. Mai sînt mai puţin de cincisprezece secunde. Vă amintim că, cine doreşte, are încă timp să închidă televizorul. Stă în puterea voastră să asistaţi sau nu: aceasta e democraţia. Mai avem opt secunde… Observaţi cu atenţie luminile deasupra scaunului. Cînd se vor aprinde toate trei, înseamnă că a pornit încărcătura electrică. Mai avem trei secunde… două… una.

*

- Domnule Grossmann, acum că ne odihnim şi totul a mers bine, cum aţi defini această execuţie?
- Păi, aş zice… normală… condamnatul a dat dovadă de un oarecare calm…
- Bravo, tăticule – strigă Patrizio.
- Bravo – zice Terminator bătînd cu lingura.
- Bătrînul Augusto – zice emoţionat Mario vărsînd pe jos o picătură de whisky – cine ar fi crezut?… ce forţă… îmi amintesc o dată la pescuit, şi-a înfipt cîrligul în mînă.
- Mario, te rog – zice Mariella, care o ţine pe Lea cu capul în braţe.
- Fratele meu sare pe divan, nenea Mario tocmai bea whisky, mămica plînge cu capul pe genunchii lui tanti Mariella. Tare? Da, mi se pare că plînge tare. Eu? Eu stau la telefon cu dumneavoastră, nu? Da, mă numesc Lucilla, vă rog, cu doi de l, nu Lucia, că la şcoală totdeauna mi se greşeşte numele…

Povestea lui Zăpăcilă şi a lui Beauty Case 

„Cînd jocul devine dur,
durii încep să se joace”.
(John Belushi)

Cartierul nostru e chiar în spatele gării. Într-o zi ne va duce un tren, sau îl vom duce noi pe el. Cartierul nostru se numeşte Mînălungă, intri cu şi ieşi fără pungă. Şi fără mai ce? Fără casetofonul din maşină, fără portofel, fără proteza din gură, fără cercei, fără cauciucuri. Ăştia îţi şterpelesc şi guma de mestecat dacă nu eşti atent: sînt copii care lucrează cîte doi, unul îţi dă un şut în coaie, tu scuipi guma şi celălalt o prinde din zbor. Asta ca să-ţi faci o idee.
În acest cartier s-au născut Zăpăcilă şi Beauty Case. Zăpăcilă e un gagiu mişto de şaişpe ani. Babacul face pe esteticianul de anvelope, adică şterpeleşte cauciucuri noi şi le vinde ca vechi. Bătrîna are o lăptărie, lăptăria cea mai mică din lume. Practic, un frigider. Zăpăcilă a fost conceput acolo înăuntru, la minus zece grade. Cînd s-a născut, în loc să-l pună în leagăn, l-au vîrît în cuptor să se dezgheţe.
De mic copil, Zăpăcilă avea pasiunea motoarelor. Cînd babacul îl lua cu el la lucru, adică la şutit de cauciucuri, îl băga sub capotă. Astfel Zăpăcilă şi-a petrecut mare parte a tinereţii culcat printre pistoane şi mecanica n-a mai avut nici o taină pentru el. La şase ani şi-a construit singur o tricicletă acţionată de un robot de bucătărie. Făcea douăzeci de kilometri cu un litru de frappé: a trebuit s-o demonteze cînd mama şi-a dat seama că-i consuma tot laptele.
Atunci a găbjit prima motocicletă, o Guzzi Imperial Black Mammuth 6700. Ca să ajungă la pedale conducea agăţat sub rezervor, ca o koala de mamă: iar motocicleta parcă era vasul fantomă, fiindcă nu se vedea cine o conduce.
Imediat după aceea Zăpăcilă şi-a construit prima motocicletă modificată, Turbomotoreta. Era o motoretă banală, dar cu cîteva dichiseli prindea două sute şaizeci la oră. De atunci i-am zis Zăpăcilă. Într-un an s-a izbit cu motoreta de două sute cinşpe ori, mereu în alt fel. Mergea pe o roată şi i se spărgea, derapa în curbă, pe loc drept, pe pietriş şi pe drum umed, cădea stînd pe loc, străpungea înmormîntările, zbura de pe poduri, reteza copacii. Deja la spital medicii erau aşa de obişnuiţi să-l vadă că dacă nu apărea o săptămînă, telefonau acasă să întrebe de el.
Dar Zăpăcilă era ca un pisoi: cădea, se scula şi mergea mai departe. Uneori, după ce cădea, continua să alunece kilometri întregi: era un obicei al lui. Îl vedeam că vine rostogolindu-se din capul străzii pînă la mesele de la bar.
- Am căzut la Forlì – explica.
- Mde, important e c-ai ajuns – ziceam eu.
Beauty Case avea cinşpe ani şi era fata unei croitorese şi a unui hoţ pe Tir. Babacul era la pîrnaie fin’că şparlise un camion cu porci şi l-au prins pe cînd încerca să-i vîndă din poartă-n poartă. Beauty Case lucra ca ucenic de coafeză şi era un giuvaer de fată. Se numea aşa pentru că era mititică, dar nu-i lipsea nimic. Era toată numai rotunjimi drăcoase şi fiecare din cartier încercase s-o agaţe, dar ea era aşa de mică încît mereu reuşea să se dezgaţe.
Era o seară de la începutul verii, cînd după o lungă hibernare degetele de la picioare văd în sfîrşit soarele prin sandale. Zăpăcilă dădea tîrcoale, plin de julituri şi cruste, pe Turbomotoretă, iar un kilometru mai încolo Beauty mînca o-ngheţată pe o bancă.
Adaug trei amănunte:
Unu: vara, Beauty purta fuste mini pe care mămica i le făcea din cravatele vechi ale lui tăticu. Dintr-o cravată îi făcea trei.
Doi: cînd Beauty se aşeza, îşi încrucişa picioarele mai ceva ca ăl mai modelat fotomodel, aşa de bine şi le încrucişa că unul îl mîngîia pe celălalt şi avea nişte picioare superbe, cu gleznă subţire şi pantofiori roşii, cu un toc care ţi se înfigea drept în inimă.
Trei: cînd Beauty lingea o îngheţată, tot cartierul stătea pe loc. Vă amintiţi filmul cu Albă ca Zăpada care cîntă în pădure şi se pomeneşte înconjurată de iepuraşi şi căprioare şi turturele şi pitpalaci care cîntă cu ea? Ei bine, scena era la fel, cu Beauty la mijloc, care îşi lingea îngheţata mixtă de o mie de lire şi jur împrejur plin de băieţaşi, băieţoi şi bătrînei care îşi mişcau limba în acelaşi ritm, pentru că le treceau prin cap toate gîndurile din lume, de la cele mai caste la cele mai porcoase.
Deci ziceam că era o seară de la începutul verii, iar păsările stăteau în copaci fără să ciripească, fin’că nu merita oboseala, cu tărăboiul pe care-l făcea motoreta lui Zăpăcilă. S-a auzit de departe faimosul accelerat în patru timpi, andante, mosso, allegretto, scarburato (fără carburator) şi apoi Zăpăcilă a apărut pe aleea cu grădini, conducînd fără mîini şi cu un picior pe care-l tîra pe jos, că dacă nu, nu era destul de periculos. A văzut-o pe Beauty şi a tras o oprire memorabilă. Despre oprire de fapt nu se poate vorbi căci, din principiu, Zăpăcilă nu frîna niciodată. Prima chestie pe care o făcea cînd dichisea o motoretă era să-i scoată frînele. „Ca să nu mă tenteze”, spunea.
Deci Zăpăcilă a mers mai departe şi a ajuns pe toboganul copiilor, a decolat, a zburat peste copertina barului, a nimerit la etajul întîi într-un apartament, a accelerat prin salon, a luat în braţe un calorifer, a ieşit pe balcon, a căzut în stradă, s-a izbit de o ladă de gunoi, a doborît portiera unei maşini, a ieşit pe partea cealaltă şi s-a oprit într-un platan.
- Te-ai lovit? – zise Beauty.
- Nu – zice Zăpăcilă. Totul era calculat.
Beauty a zis „vai”, cu limba de culoarea afinei scoasă de un cot. Au rămas cîteva clipe privindu-se, apoi Zăpăcilă a zis:
- Mişto fusta asta mini cu buline.
Şi Beauty a zis:
- Mişto pantalonii tăi de piele.
Care pantaloni? voia să întrebe Zăpăcilă. Apoi şi-a privit picioarele: erau aşa pline de cruste, cicatrici şi julituri de pe asfalt că parcă avea nădragi de piele. De fapt, el avea pantaloni scurţi.
- Sînt un model Drum de Foc – spuse. – Vrei să faci o tură cu motoreta?
Beauty a dat pe gît îngheţata, care era felul ei de a spune da. Cînd a urcat pe motoretă, şi-a rotit piciorul tulburînd sîngele în vinele diverşilor bătrînei. Apoi s-a strîns tare la pieptul lui Zăpăcilă şi a spus:
- Da’ tu ştii să conduci motoreta?
La acele cuvinte Zăpăcilă a tras un zîmbet ca-n filme, a slobozit un nor de fum şi a plecat într-un zigzag vijelios, pe sens interzis. Cine l-a văzut în ziua aceea zice că făcea pe puţin două sute optzeci la oră. Puterea iubirii! Se auzea zgomotul furtunii care trecea şi nu se vedea decît fulgerul unei comete. Zăpăcilă lua curbele aşa de înclinat că în loc de musculiţele din aer, trebuia să se păzească de viermii de pe jos. Iar Beauty nu se temea deloc, ba chiar ţipa de bucurie. Atunci a înţeles el că este femeia vieţii lui.
Cînd Zăpăcilă a ajuns în faţa casei lui Beauty, a oprit motoreta şi Beauty a zburat prin geam direct în fotoliul din salon. Mama s-a pomenit cu ea acolo şi i-a spus:
- De unde ai apărut că n-am auzit cînd ai venit?
Chiar în acel moment s-a auzit gălăgia făcută de Zăpăcilă care se oprea în poarta unui garaj. S-a ridicat în picioare: motoreta îşi pierduse o roată şi rezervorul. Nimica toată: şi-a umplut gura de benzină şi s-a întors acasă pe o singură roată, scuipînd cîte un jet în carburator.
S-a întins pe pat şi le-a declarat la patru cărăbuşi:
- M-am îndrăgostit.
- Şi de cine? – au întrebat ei.
- De Beauty Case.
- Mişto gagică – au zis în cor cărăbuşii, care pe la noi vorbesc destul de colorat.
În seara următoare Zăpăcilă şi Beauty au ieşit din nou împreună. După treizeci de secunde, Zăpăcilă a întrebat dacă poate s-o sărute. Beauty a dat pe gît îngheţata.
Au început să se sărute la nouă şi un sfert şi, potrivit unor martori, primul care a respirat a fost Zăpăcilă, la două noaptea.
- Săruţi bine, unde ai învă… – voia să spună, dar Beauty s-a agăţat iarăşi de el şi au terminat la şase dimineaţa.
Cînd s-a întors acasă şi mama a întrebat-o: „Ce-ai făcut cu băiatul ăla cu motoreta?”, Beauty a spus: „Nimic, mamă, doar două săruturi”. Nu minţea puştoaica.
Astfel iubirea dintre cei doi a iluminat cartierul nostru şi ne simţeam aşa de fericiţi că aproape nu mai furam nimic.
Da, eram cu toţii cetăţeni model sau aproape, pînă cînd într-o zi a sosit în cartierul nostru Joe Chitanţă, asul agenţilor de circulaţie. A venit în uniformă neagră de piele, cizme sadomaso şi ochelari negri. Deasupra căştii purta inscripţia: „Dumnezeu ştie ce faci în fiecare oră, eu cît faci pe oră”.
Fiecare motorizat din oraş tremura cînd auzea numele lui Joe Chitanţă. Nu exista vehicul pe lume pe care să nu-l fi amendat. Cînd nimerea pe o stradă cu maşini în „parcare interzisă”, îşi scotea chitanţierul şi trăgea la amenzi ca o mitralieră. Toţi înainte de a parca se uitau dacă Joe Chitanţă nu-i prin preajmă. Dacă nu era, dădeau în marşarier şi cînd îşi întorceau ochii găseau deja amenda pe după ştergătorul de parbriz. Aşa lovea repede şi invizibil Joe Chitanţă, omul care amendase un tanc pentru că nu avea şenile de rezervă.
Joe a sosit într-o seară în cartier, călare pe o Mitsubishi Mustang blindată, o motocicletă japoneză care prindea două sute la oră. La trecerea lui parbrizele se chirceau de frică, iar cauciucurile se dezumflau. Şi-a lăsat mustangul în faţa barului şi a intrat. Şi-a scos încet mănuşile, privindu-ne cu un aer sfidător. La centură i-am văzut cele două chitanţiere pentru amenzi, calibrul cincizeci de mii.
- Careva dintre voi – a spus – îl cunoaşte pe un anumit Zăpăcilă, care se distrează gonind pe aici?
Nimeni n-a răspuns. În acea linişte, Chitanţă a făcut să-i răsune cizmele pe podea şi s-a oprit în spatele unui jucător de cărţi.
- Dumneata eşti domnul Podda Angelo, proprietarul unei maşini cu numărul CRT 567734?
- Da – a recunoscut jucătorul de cărţi.
- Acum trei ani te-am amendat pentru că aveai cauciucuri uzate. Ţi-am zis că dacă nu le schimbi, data viitoare îţi iau carnetul.
Nimic nu-i scăpa din memorie lui Joe Chitanţă.
- Ei – l-a îndemnat agentul fără milă – vrei să-mi spui unde-l găsesc pe Zăpăcilă, sau mergem să facem un mic control la maşina dumitale?
- Spun tot – a zis jucătorul de cărţi. Zăpăcilă trece în fiecare seară pe la intersecţia dintre strada Bulganin cu strada patruzeci şi doi.
Era adevărat. După ce o lua pe Beauty, în fiecare seară, Zăpăcilă traversa marea intersecţie. Trecea pe roşu, cu o viteză către o sută cincizeci şi cu Beauty care flutura în spate ca o batistă.
La acea intersecţie s-a aşezat la pîndă Joe Chitanţă. Ştia el foarte bine să se ascundă. Chiar la marginea drumului era afişul publicitar al unui vin spumos. Textul zicea: „Puţini au aşa gusturi bune”. Era o fotografie cu domni eleganţi şi doamne distinse, care sorbeau din cupe într-o grădină mare. Pe fundal, o vilă din secolul optsprezece, iar şi mai pe fundal fabrica Bazzocchi, afumată şi împuţită: aia nu mai era publicitate, era cartierul nostru. Îndată ce a fost pus, afişul a fost afumat de miasmele industriale, iar domnii eleganţi şi doamnele distinse erau negri de praf şi intoxicaţi şi parcă spuneau: Noroc că puţini au aşa gusturi bune. Privind bine poza, printre domnii în smoking şi doamnele în rochii lungi puteai observa în spatele bufetului un chip inconfundabil, cu ochelari negri. Era Joe Chitanţă mimetizat.
În seara aceea, ca în fiecare seară, Zăpăcilă a trecut pe sub fereastra lui Beauty şi a chemat-o cu o fluierătură. Beauty s-a aruncat pe geam, aterizînd pe motocicletă. Erau deja foarte pricepuţi în această manevră. Cînd au ajuns la intersecţie, semaforul era pe roşu. Îndată ce l-a văzut, Zăpăcilă a lansat motocicleta cu toată viteza. Atunci s-a produs o mişcare în afişul publicitar şi s-a văzut Joe Chitanţă care-şi făcea loc prin lumea în haine de seară, răsturnînd o tavă cu pahare şi sărind jos în stradă.
Mai aveau vreo sută de metri pînă la intersecţie. Zăpăcilă l-a văzut pe Joe că-l aşteaptă cu cele două chitanţe de amenzi aţintite spre el şi n-a ezitat. A frînat cu picioarele şi a întors Turbomotoreta pe loc. În timp ce motoreta se învîrtea în trombă şi scotea scîntei, el continua să frîneze cu toate: cu mîinile, cu poşeta lui Beauty, cu fundul, cu o şurubelniţă înfiptă în asfalt, cu dinţii. Un spectacol impresionant: era ca vuietul făcut de o freză la lucru, zburau prin aer fîşii de şosea şi bucăţi de motoretă. Dar Zăpăcilă a fost mare. Cu un ultim derapaj, a muşcat din asfalt şi s-a oprit cu roata exact pe trecerea de pietoni.
Joe Chitanţă şi-a stăpînit nervii şi s-a apropiat încet. Motocicleta scotea fum ca o locomotivă, iar cauciucurile se topiseră. Joe Chitanţă s-a învîrtit puţin în jurul lor şi apoi a spus:
- Cauciucuri cam uzate, nu-i aşa?
- La motocicleta cealaltă-s mai uzate ca la mine – a zis Zăpăcilă.
- Care motocicletă? – a zis Chitanţă şi s-a întors cu spatele. Cînd s-a răsucit la loc, Zăpăcilă montase deja două cauciucuri noi.
Dar Chitanţă nu s-a dat bătut.
- Motocicleta asta nu-i pentru două persoane.
- Dar nu sîntem doi.
Era adevărat. Nu mai era nici urmă de Beauty. Joe Chitanţă a căutat-o sub rezervor, dar n-a găsit-o. Beauty se strecurase în carburator. Dar n-a rezistat la căldură şi după puţin timp a ţîşnit afară, pe jumătate prăjită.
Joe Chitanţă a tras un răcnet de triumf.
- Două sute de mii amendă, plus reţinerea carnetului, plus răspundere penală pentru domnişoara minoră. Ai terminat cu motocicleta, Zăpăcilă!
Ne-am cutremurat, pe podul de pe care observam scena. Zăpăcilă fără motocicletă era ca o floare fără pămînt. S-ar fi ofilit. Şi odată cu el şi iubirea de care eram cu toţii mîndri. Ce era de făcut?
Joe îşi lipise deja stiloul de chitanţa fatală, cînd a auzit un claxon. S-a întors şi…
Toată strada era plină de maşini. Unele erau parcate pe sens interzis, altele erau pe trotuar: cineva şi-o lăsase pe verticală, sprijinită de un copac, altcineva şi-o cocoţase  peste alta. Două maşini erau parcate în sandviş în jurul motocicletei lui Joe Chitanţă, una stătea cu roţile în aer, în mijlocul podului, cu inscripţia „Mă întorc imediat”. Doi camionagii şi-au pus remorcile de-a curmezişul, pe racordul autostrăzii. Bătrînii din cartier ieşiseră cu biciclete de pe vremea războiului şi conduceau care fără mîini, care cu un picior pe ghidon, care în grupuri piramidale de cîte cinci: parcă erau potera jandarmilor. Completau imaginea o bătrînică neajutorată care şofa o combină de seceriş şi şase fraţi pe o bicicletă fără frîne.
Joe Chitanţă a început să tremure de parcă era bolnav de malarie. Mintea şi sufletul lui erau sfîşiate. Pe de-o parte îl avea pe Zăpăcilă prins în capcană, pe de altă parte cea mai înspăimîntătoare serie de infracţiuni văzute vreodată de un poliţist. Îi juca maxilarul în sus şi-n jos ca un piston.
Şi iată că a trecut pe lîngă el un orb pe o Maserati şterpelită, fără carburator, care i-a lansat o trombă-n nas şi i-a zis:
- Hei, curcanule, pe unde-i o stradă mai circulată să fac vreo două ture pe-o roată, cu viteză maximă?
Joe Chitanţă şi-a dus fluierul la gură, dar n-a reuşit să scoată din el nici un sunet. S-a prăbuşit la pămînt. Cîştigasem.
Acum Joe Chitanţă a scăpat de la spitalul de nebuni şi este şef la maşinuţele din Luna Park.
Zăpăcilă şi Beauty s-au căsătorit şi şi-au pus pe roţi un atelier mecanic.
El dichiseşte maşinile, ea le piaptănă.

Stefano Benni
Prezentare şi traducere de Laszlo Alexandru
(nr. 3, martie 2013, anul III)