Sibilla Aleramo, o legendă a feminismului italian

Rina Faccio, adevăratul nume al scriitoarei Sibilla Aleramo, s-a născut pe 14 august 1876 în Alessandria, din părinţi piemontezi; copilăria şi-o petrece la Milano, iar adolescenţa într-o suburbie din Civitanova Marche. La cincisprezece ani începe să lucreze în fabrica condusă de tatăl său, pe post de contabil, iar la şaisprezece ani este sedusă şi violată de un muncitor din fabrică, cu care va face apoi un „mariaj reparatoriu” din care se va naşte un fiu.
Resimţind atât instabilitatea mentală a mamei sale, care mai întâi încearcă să se sinucidă iar apoi este internată într-un ospiciu, cât şi constrângerea unei uniuni nefericite, Rina trece prin continue stări depresive în care singura consolare este dragostea pentru fiul său. Scrisul devine pentru ea o evadare şi un fel de a se elibera. Începe să colaboreze cu reviste feministe, scrie recenzii de cărţi, critici literare, studii sociologice şi comentarii despre viaţa cotidiană.
În 1899 i se propune să conducă revista săptămânală „L’Italia Femminile” la Milano, unde se mutase pentru o scurtă perioadă cu familia. Milano îi oferă o fereastră asupra lumii, astfel că, atunci când soţul o constrânge să se întoarcă acasă în suburbie, în 1901, Rina suferă o cădere psihică. După o tentativă de sinucidere, sporeşte în ea dureroasa hotărâre de a-şi părăsi soţul violent şi fiul mult iubit, pe care nu-l va mai revedea niciodată, pentru a se salva pe sine de la un destin care s-ar fi asemuit cu cel al mamei sale. Distrusă de despărţirea de fiul său, în 1902 se mută la Roma.

A „doua” viaţă

Din acest moment pentru Rina începe o viaţă care îi permite să se afirme ca persoană şi pe care ei îi plăcea s-o definească „a doua sa viaţă”. La Roma îl cunoaşte pe Giovanni Cena, scriitor, poet şi directorul revistei „La Nuova Antologia”, cu care instaurează o relaţie culturală şi spirituală care durează şapte ani. În această perioadă, sfătuită de acesta şi de alţi prieteni intelectuali ai săi, scrie şi publică prima sa carte, Una donna (1906). Odată cu acest eveniment devine Sibilla Aleramo: un nume nou pentru o viaţă nouă.
Romanul, scris la persoana întâi, este o naraţiune autobiografică şi o mărturie dureroasă a femeii în rolul de subaltern în familie şi în societate, dar este pătruns de un „strigăt” feminist clar împotriva provocării masculine. Această operă se poate considera ca fiind primul roman din istoria feminismului italian: este o denunţare deschisă şi înflăcărată a obtuzităţii mediului social în care trăieşte, a unei societăţi dezbinate de ipocrizie, ignoranţă şi îngustime mentală. Proza sa apare nouă şi originală pentru acei ani, iar datorită acestui lucru scriitoarea câştigă foarte multe aprecieri atât în Italia, cât şi în străinătate, cartea fiind tradusă la puţin timp de la apariţie în aproape toate ţările europene şi în SUA.

Opere

Cu toate acestea, Sibilla nu profită de neaşteptata celebritate şi rămâne în umbră timp de mai mulţi ani, dedicându-se şcolilor din Agro Romano pentru paria analfabeţi, şcoli fondate de ea împreună cu Giovanni Cena. De asemenea, colaborează cu reviste filosocialiste, se înscrie în Uniunea Feminină Internaţională şi participă la numeroase iniţiative cu caracter de ajutor social. Când relaţia cu Giovanni Cena ia sfârşit, începe să călătorească în Italia şi Europa, şi abia în 1919 publică a doua sa carte: Il paessaggio, un poem în proză, destinat prin natura sa să devină mai puţin popular decât Una donna, dar care obţine recunoaşteri importante. Urmează, în 1921, prima culegere de lirică, Momenti, şi un volum de proză, Andando e stando.
În 1927 este publicat romanul epistolar Amo, dunque sono, o culegere de scrisori, neexpediate, către Giulio Parise. În 1928 apare volumul Poesie, iar în 1935 alte poezii lirice sub titlul Sì alla Terra. Între anii 1932-1938 apar romanul Il frustino şi alte culegeri de proză: Gioie d’occasione şi Orsa minore, aceasta din urmă având ca subtitlu fraza indicativă a unei urme autobiografice, Note di taccuino. Începând din 1945 şi până în 1960 scrie Dal mio diario, însemnări intime pe fundalul celui de-al doilea război mondial, care vor fi publicate postum în 1978.
În 1947 îşi publică toate poeziile în volumul Selva d’Amore, care îi aduce Premiul Versilia în 1948. În 1949 apare o nouă culegere de proză: Il mondo è adolescente, în care autoarea îşi exprimă încă o dată încrederea entuziastă într-un viitor al dreptăţii şi armoniei. Ultimele culegeri lirice poartă titlurile: Aiutatemi a dire (1951) şi Luci della mia sera (1956). În 1960, la vârsta de 83 de ani, Sibilla Aleramo se stinge la Roma, după o lungă boală.

Fragment din romanul „O femeie”

Cuget, cuget! Cum putusem trăi atâta timp fără să cuget? Persoane şi lucruri, cărţi şi peisaje, totul îmi sugera acum reflecţii interminabile. Unele mă surprindeau, unele, ingenue, mă făceau să surâd, iar altele aveau aşa o graţie intrinsecă, încât înclinam să le admir ca şi cum le-aş vedea exprimate în semne nobile, destinate să mişte mulţimi. Varietatea lor era infinită. Atâta bogăţie sălăşluia în mine? Îmi spuneam că probabil nu era nimic excepţional, că probabil toate fiinţele aveau una asemănătoare în taina spiritului lor şi doar circumstanţele le împiedicau să contribuie la creşterea patrimoniului comun. Dar nu eram convinsă de această ipoteză. Atâta inconştienţă şi nepăsare erau în jur!
Doctorul, cu ştiinţa sa, ar fi putut oferi studiilor mele o bază, dar el nu se mai îngrijea să-şi hrănească spiritul: nevoile urgente ale profesiei sale îl ţineau prea ocupat, iar scepticismul său îl făcea să considere prea ipotetică o schimbare a condiţiilor seculare şi o alinare a mizeriei fiziologice ereditare. Îmi dădu însă câteva cărţi, tratate de biologie, manuale de igienă, de istorie naturală. Şi zâmbea cu o simpatie nu lipsită de zeflemea când îi arătam că îmi scosesem rezumate şi însemnări din ele.
Doctorul era pentru mine un fenomen interesant, într-un fel melancolic. Încă mă mai întrebam dacă existaseră şi existau relaţii intime între el şi cumnata mea, şi simpla bănuială îmi apărea umilitoare. Dar cum putea să trăiască singur? Cazul tatălui meu mă făcea să-mi opresc atenţia asupra faptului sexual şi din asta trăgeam reflecţii amare. Iată, şi acest tânăr, care manifesta un asemenea respect faţă de mine şi recunoştea adevăruri superioare, ducând o viaţă exemplară conform convenţiilor sociale, avea poate o viaţă secretă ce nu putea fi destăinuită...
Cine îndrăznea să recunoască un adevăr şi să-şi conformeze viaţa în funcţie de el? Sărmana viaţă, nefericită şi întunecată, toţi ţineau atât de mult să şi-o păstreze! Toţi se mulţumeau cu ce aveau: soţul meu, doctorul, tata, socialiştii şi preoţii, virginele şi prostituatele: fiecare îşi ducea minciuna cu resemnare. Revoltele individuale erau sterile sau dăunătoare, iar cele colective încă prea slabe, aproape ridicole, în faţa înfricoşătoarei măreţii a monstrului ce trebuia înfrânt!
Şi începui să mă întreb dacă femeii nu i se poate atribui o parte, nu mică, a răului social. Cum ar putea un bărbat care a avut o mamă bună să devină crud faţă de cei slabi, necinstit faţă de femeia căreia îi oferă dragostea sa, tiran faţă de fii? Dar o mamă bună nu trebuie să fie, ca a mea, o simplă fiinţă de sacrificiu: trebuie să fie o femeie, o fiinţă umană.
Şi cum poate ea deveni o femeie dacă părinţii o dau, neştiutoare, plăpândă, incompletă, unui bărbat care nu o primeşte ca pe egala lui, se foloseşte de ea ca de un obiect care-i aparţine, îi dăruieşte fii cu care o lasă de una singură pentru a continua să se joace ca în copilărie, în timp ce el îşi îndeplineşte datoriile sociale?
De când citisem un studiu despre mişcarea feminină în Anglia şi Scandinavia, aceste reflecţii mi se dezvoltau în creier cu insistenţă. Încercasem imediat o simpatie irezistibilă pentru acele fiinţe exasperate care protestau în numele demnităţii tuturor femeilor până la a-şi ciunti în interior cele mai profunde instincte, dragostea, maternitatea, graţia. Aproape pe nesimţite gândul meu zăbovise zi de zi câte o secundă mai mult asupra acestui cuvânt: emancipare, pe care-l auzisem pronunţat în copilărie, de două sau de trei ori, de tatăl meu în mod serios, apoi de fiecare dată în batjocură de orice clasă de bărbaţi şi femei. De atunci comparasem cu acele rebele marea mulţime a inconştientelor, a inertelor, a resemnatelor, soiul de femeie plăsmuit de-a lungul secolelor pentru supunere, iar eu, surorile mele, mama, toate fiinţele feminine pe care le cunoşteam, eram exemplare ale acestui soi. Şi un fel de spaimă religioasă mă copleşise. Simţisem că atingeam pragul adevărului meu, că eram pe punctul de a-mi dezvălui mie însămi secretul lungii mele suferinţe, tragice şi sterile...
Ceasuri solemne ale vieţii mele, pe care amintirea nu va putea niciodată să le fixeze desluşit şi care rămân totuşi nemuritoare în faţa spiritului! Ceasuri revelatoare ale unui destin uman mai înalt, îndepărtat în timp, la care se poate ajunge prin eforturile a mici fiinţe incomplete, dar la fel de nobile ca viitorii stăpâni ai vieţii!

XIII

O întâmplare petrecută în capitala judeţului relatată în ziare mă împinse în mod irezistibil să scriu un mic articol şi să-l trimit unui cotidian din Roma, care îl publică. În el era scris cuvântul feminism. Şi când îl văzui aşa, tipărit, mi se păru brusc că acel cuvânt cu sunetul aspru îşi capătă semnificaţia în întregime, că îmi desemnează cu adevărat un nou ideal.
Între timp caietul meu de notiţe creştea în dimensiuni. Încercări disparate se succedau în el. Alături de impresii vizive, desene rapide de fel şi fel, firul consideraţiilor mele asupra vieţii se desfăşura într-o sută de fragmente, tinzând a se orienta într-o conexiune, într-un organism. O ardoare tainică curgea prin acele foi pe care începeam să le iubesc ca pe ceva mai bun decât mine, ca şi cum îmi înapoiau imaginea mea deja purificată şi mă convingeau că puteam trăi intens şi cu folos. Să trăiesc! Acum mi-o doream, şi nu numai pentru fiul meu ci pentru mine, pentru toţi.
Mă consideram norocoasă în singurătatea mea. Asprul calvar era tot timpul sub ochii mei; privindu-l, rămâneam fascinată la gândul nenumăratelor fiinţe care escaladau unul la fel fără a găsi în vârf nici măcar o cruce pe care să aştepte o dreptate postumă. Femei şi bărbaţi; nişte conglomerate şi totuşi fiecare atât de lipsit de ajutor! Aceea era umanitatea? Şi cine cuteza s-o definească într-o formulă? În realitate femeia, până în prezent sclavă, era complet ignorată, şi toate psihologiile prezumţioase ale romancierilor şi moraliştilor arătau atât de limpede inconsistenţa elementelor de care se serveau pentru construcţiilor lor arbitrare! Iar bărbatul, bărbatul, şi el se ignora pe sine: fără complementul său, evoluând, savurând, luptând de unul singur în viaţă, renegând prosteşte zâmbetul spontan şi conştient care i-ar putea oferi simţul profund al întregii frumuseţi a universului, rămânea slab sau feroce, dar incomplet tot timpul. Si unul şi celălalt erau vrednici de plâns într-o măsură diferită.
Nicio carte nu avea virtutea de a-mi tulbura convingerile recente; şi niciuna din cele pe care le citisem în acea perioadă nu îmi produse mare impresie. Îmi dădui seama că simţul meu critic, după îndelungata paralizie, parcă se lărgise şi se intensificase; şi odată cu el descoperii în spiritul meu un fel de nostalgie îndurerată pentru tot ceea ce educaţia mea neglijase iremediabil în mine. Poezia, muzica, arta culorii şi a formei, rămâneau pentru mine lucruri aproape necunoscute, în timp ce întreaga mea fiinţă aspira la extazul pe care acestea le suscită; gândul din care trăiam ar fi voit uneori să prindă aripi, să se contopească cu razele şi sunetele. Scriind, neputinţa mea de a transpune liric obscura lume interioară, îmi provoca deseori o suferinţă acută; fiecare lucru pe care nu reuşeam să-l exprim recădea pentru totdeauna în abisul neştiut din care izvorâse pentru o clipă.

Prezentare şi traducere de Camelia Zara
(nr. 5, mai 2014, anul IV)