 |
|||
 |
|||
|
Arnoldo Foà, vocea celor o mie de chipuri
Nu ştiam că nu era adevărat. Printre primele lucruri pe care le indică orice notă bibliografică despre Arnoldo Foà este că era un „actor italian de origine evreiască”. De o bucată de vreme mă ocup şi de shoah în Italia, dar nici aşa nu aveam informaţii despre el: în general, evreii despre care scriu eu au rămas în Polonia sau în Germania. Am întâlnit alţi Foà – istorici, critici, sociologi – dar el nu era printre ei. Când mă învârteam în loc tot citind că a fost una dintre figurile emblematice ale secolului XX în cultura italiană, că a cunoscut toate marile nume ale teatrului italian din acel secol şi că le-a dat replica pe scenă (Andrea Pagnani, Lea Massari, Lea Padovani, Ruggero Ruggeri etc.), că a lucrat cu unii dintre cei mai mari regizori de teatru (Guido Salvini, Luchino Visconti, Jean Giradoux, Giorgio Strehler, Luca Ronconi, Luigi Squarzina), că a jucat texte ale cam tuturor marilor dramaturgi (Sofocle, Euripide, Eschil, Aristofan, Plaut, Ruzzante, Tasso, Shakespeare, Calderon de la Barca, Molière, Gozzi, Goldoni, Shiller, Hugo, Turgheniev, Gogol, Ibsen, Wilde, Faydeau, D’Annunzio, Pirandello, Steinbeck, G.B. Shaw, Hemingway, Anouilh, Cocteau, Ayn Rand, Pasolini etc.), că a fost solicitat de mari regizori de film ai lumii (Orson Welles pentru Procesul, Jacques Deray pentru Borsalino, Ettore Scola pentru Oamenii din Roma, şi alţi peste 100 de regizori), că a fost căsătorit de patru ori, că a avut probleme cu Fiscul şi s-a autoexilat în Seychelles etc., am aflat că l-a dublat pe Antony Quinn în La strada lui Fellini. Un clic şi totul s-a legat ca prin minune. Îl cunoşteam, aveam o legătură cu el. Era una dintre voci! În anii ’80 eram oripilată de televiziunea bulgară, unde o doamnă (mie mi se părea că era mereu aceeaşi doamnă) trecută de o anumită vârstă, dubla, cu voce tabagică, fetiţele de prin filme. Aşa că întotdeauna i-am blamat şi pe italieni pentru că dublează filmele. Nu pot spune de câte ori nu mi-au distrus bucuria de a vedea un film pentru că Gretei Garbo, lui John Wayne, lui Clark Gable sau lui Elisabeth Taylor le fuseseră furate vocile atât de specifice şi înlocuite cu ale unor necunoscuţi. Azi a fost prima dată când nu am mai fost atât pe pornită că au făcut-o. Vocea pusă în gura lui Antony Quinn în Zampanò, în Barabba, a lui Kirk Duglas în Jim Deakis, a lui John Wayne în Craic McCoy, a lui Peter Ustinov în Nero din Quo vadis, a lui Toshiro Mifune în rolul lui Tajomaru, dar şi a lui Broderick Crawford în Augusto din Il bidone de Fellini şi ale multor altora fusese mereu a lui, a lui Foà. Cărnoasă, vibrantă, din josul abdomenului. Dar era tehnologică pe care o trăim mi-a dăruit şi mai mult: în anii ’60, se pare că în Italia se născuse o adevărată modă – poezia înregistrată pe disc de vinil, în lectura unor mari voci. Unele dintre aceste înregistrări sunt acum în internet. Aşa că azi, într-un Bucureşti acoperit de zăpadă, parcă scos din poemele ruseşti, am stins luminile în toată casa şi m-am concentrat doar asupra auzului – legătura mea cu Arnoldo Foà şi, prin el, cu Leopardi, Neruda, Lorca, Borges, Dante, Khalil Gibran, Carducci, dar şi sfântul Francisc. O lectură firească ca o discuţie între prieteni, fără emfază gratuită, fără vreo urmă din arta mattatorilor italieni, fără vreo dorinţă de a impresiona. Dar cu o frazare impecabilă, în care singura intenţie părea să fie logica textului şi mesajul pe care îl avea de transmis. Tocmai pentru că în această perioadă scriu despre istoria italiană de la jumătatea secolului XX, mi-am imaginat cum o fi sunat vestea semnării armistiţiului cu Aliaţii, la 8 septembrie 1943, rostită de vocea lui Foà de la microfonul radioului aliat PWB instalat la Napoli, acolo unde legile rasiale îl obligaseră să se refugieze abandonând şcoala de actorie pe care o urma la Roma? M-am gândit şi la necunoscutul a cărui voce le va spune pentru totdeauna românilor „Nu închideţi radiourile! Urmează un comunicat deosebit de important pentru ţară” şi la ce unealtă teribilă este radioul pentru un actor: îi fură chipul şi îi dăruieşte alte mii, dar niciunul al lui; îl face zeu pentru un simţ şi un necunoscut absolut pentru un altul. Dar am ascultat şi văzut ceea ce de acum îmi pare singura interpretare posibilă, pat al lui Procust pentru alţi actori, în monologul Novecento după Alessandro Baricco în regia lui Gabriele Vacis, când Foà avea aproape 90 de ani şi când vâna vitală încă nu dădea în actor semne de oboseală. De câteva săptămâni acesta este singurul Arnoldo Foà pe care îl vom şti marea noastră majoritate, cei care nu l-am văzut vreodată pe scenă, cei care nu am crescut în anii ’70 cu interpretările lui din producţiile de televiziune Insula comorii, David Copperfield, Căpitan Fracassa sau Marcovaldo.
Roxana Utale | ||
