Rosetta Loy, „Cuvântul «evreu»” şi memoria Holocastului

Rosetta Loy (Roma, 1931) face parte din ‘generația anilor Treizeci’, împreună cu câteva dintre cele mai cunoscute nume ale literaturii italiene. Autoare a numeroase romane, este și câștigătoarea unor importante premii literare. Opere: La bicicletta (1974), La porta dell'acqua (1976), L'estate di Letuche (1982), All'insaputa della notte (1984), Le strade di polvere (1987), Sogni d'inverno (1992), Cioccolata da Hanselmann (1995), La parola ebreo (1997), Ahi, Paloma (2000), Nero è l'albero dei ricordi, azzurra l'aria (2004), La prima mano (2009), Cuori infranti (2010).

Stilul concis şi esenţial al Rosettei Loy

Modul de a scrie al Rosettei Loy este „rapid, concis, esențial, dar în mod categoric concret”, așa îl definise Cesare Garboli, comparând-o cu unii scriitori din secolul al XIX-lea, „pentru că, la fel ca anumiți scriitori din Ottocento” – continuă același Garboli – se confruntă cu acele teme prin care sfârșim mereu a măsura, din obișnuință, talentul romancierilor: iubirea, războiul, copiii, moartea [1]. Acestea sunt, în fapt, câteva dintre elementele ce caracterizează ficțiunea autoarei romane.
Vocea sa este una limpede, inconfundabilă și elegantă, ce se naște dintr-o mare pasiune pentru scris, o pasiune pe care ea însăși o definește ca „un viciu sau o maladie”, dar care îi dă în acelaşi timp posibilitatea de a se dubla, de a se multiplica; „o pasiune care îi permite să trăiască atâtea vieți diferite”, după cum mărturiseşte. Important este, pentru ea, ca scrisul să fie un instrument cu care să poată accede ușor la trecut, la ceea ce pare iremediabil pierdut, și în special la istorie, sub toate aspectele și în toate fațetele sale. Scrisul îi permite să reînvie şi ceea ce pare incomod, ceea ce, în anumite cazuri, este mai greu de adus aminte, poate pentru că e prea rușinos și, în zilele noastre, tinde a se uita prea ușor. De aici efortul său de a nu uita ororile din lagărele naziste.
Lui Garoli îi plăcea să o descrie ca pe o „scriitoare de după-amiază”, precum Italo Calvino, deoarece dimineața are nevoie să iasă, să se plimbe, dedicându-se activității scriitoriceşti doar după-amiaza, după cum ea însăși afirmă. O autoare care caută în literatură un mod de a fugi de realitate, de ziua din calendar cu scadențele şi monotoniile sale, dar care de la principala sa pasiune pretinde totodată să redescopere sensul bucuriei și al durerii, încercând să-l scruteze mereu cu alți ochi.

Operele de denunțare a tragediei Holocaustului

Rosetta Loy este unul dintre acei autori care pot fi definiți ‘ai memoriei’, în sensul care trimite la Marcel Proust, și nu numai. Importanța amintirilor personale și familiale, frumusețea evocării bucuriilor și durerilor copilăriei, adolescenței, trecutului propriei existenţe, se suprapun întotdeauna peste amintirile unui trecut istoric colectiv, mult mai amplu și mai complex. E o continuă întrepătrundere, un amestec ce topește la un loc, până la a le face să se confunde, memoria individuală, care reînvie neîncetat în operele sale, şi memoria mult mai compozită și mai articulată a Istoriei, a trecutului comun. Memoria sa este, deci, și istorie socială și morală, o etică menită să ofere învăţăminte, dar mai ales o asumare a responsabilității, după cum afirmă autoarea romană, pe care fiecare dintre noi ar trebui să o facă. E notabil efortul său de a ține mereu vie amintirea Holocaustului, concretizat în primul rând în cartea La parola ebreo (Cuvântul evreu), roman centrat în jurul temei legilor rasiale din Italia, și, ulterior, într-un al doilea roman, La cioccolata da Hanselmann (Ciocolata la Hanselmann). Pentru a-şi întări angajamentul în denunțarea uitării istoriei, scriitoarea a redactat şi o scrisoare deschisă, publicată în cotidianul „La Repubblica” [2] , în care condamnă aspru indiferenţa din zilele noastre faţă de ororile persecuțiilor evreiești din perioada fascistă, judecând uitarea drept „o crimă, un act prea facil și stupid. Lumea uită din delăsare și pentru că e comodă”, afirmă Loy și reiterează ulterior, într-un interviu, importanța cunoașterii trecutului, pentru că memoria, susține autoarea romană, continuă să fie „unicul instrument pe care îl avem pentru a recunoaşte locul în care ne este dat să trăim, ea este busola care ne permite să ne orientăm. A uita oroarea persecuțiilor antisemite ale secolului XX și finalul ei înfricoșător poate fi foarte periculos. Este ca și cum ai fi miop și ţi-ai arunca ochelarii”.

„Cuvântul «evreu»”, un admirabil examen de conștiință

Această carte este considerată până astăzi unul dintre cele mai iubite romane ale Rosettei Loy. Scrisă în 1997, a fost publicată de Editura Einaudi din Torino. Povestea începe în 1938, când Mussolini demarează campania antisemită în Italia. Dramei care urma să se înfăptuiască i se opune inerția familiei burgheze a scriitoarei, care nu a manifestat nicio formă de disidență, chiar dacă nu sprijinea politica fascismului. Motivele unui astfel de comportament rezidă în persistența unei atitudini condescendente față de forța politică emergentă din partea unei burghezii care nu a înțeles pe deplin politica lui Mussolini. Și aici Rosetta Loy ne propune amintirile unei copilării dulci și inocente, care se întrepătrund inevitabil cu amintirile mult mai aspre și tulburătoare suscitate de umbra iminentă a celui de-al doilea război mondial. Este o descriere liniară a imaginilor care i s-au întipărit în memorie, imagini ale chipurilor celor care, dintr-odată, din cauza decretului fascist, apăreau drept „alte persoane, noi și diferite” care în ochii săi, ai unei copile, deveneau doar persecutați, pierzându-și aproape complet identitatea lor de oameni.
În această carte copilăria și cotidianul sunt trăite la adăpost de istorie, departe de ororile și tragismul războiului. Autoarea a știut însă să reconstruiască cu abilitate această tragică barieră epocală, inclusiv cu ajutorul scrisorilor, discursurilor și declarațiilor unei întregi perioade în care nici măcar diplomația vaticană, în persoana lui Pius al XII-lea, nu a fost capabilă să se opună barbariilor naziste. Memoria individuală și memoria colectivă se suprapun, element caracteristic narațiunilor Rosettei Loy, dezvăluind astfel nodurile unei dileme istorice și morale.
David Bidussa a definit-o „o mică mare carte civilă”, iar Cesare Segre și Furio Colombo s-au exprimat și ei în tonuri de mare entuziasm în legătură cu acest roman, considerându-l „nu un act de acuzare, ci un admirabil examen de conștiință”, respectiv, „o carte mică, scrisă cu aparentă simplicitate, dar care nu mai fusese scrisă până acum”.

NOTE
1. Coperta a IV-a a volumului Le strade di polvere, Torino, Einaudi, 1987.
2. «'Ai giovani lasciatemi dire non chiudete mai gli occhi' e anna frank - Repubblica.it »

„Cuvântul «evreu»”. Fragment 

Dacă mă întorc în timp şi mă gândesc cum a intrat cuvântul ‚evreu’ în viața mea, mă văd așezată pe un scăunel albastru în camera copiilor. O cameră cu tapet decorat cu flori de piersic şi mâzgălit în mai multe locuri; este o primăvară târzie și fereastra lungă care dă spre balconul de piatră este larg deschisă. Pot să privesc în apartamentul aflat de partea cealaltă a străzii de unde, prin geamurile deschise, perdelele ies în afară. În casa aceea este o petrecere, se văd persoane venind și plecând. În casa aceea s-a născut de curând un copil, petrecerea este pentru el. ‚Un botez?’ întreb. ‚Nu’, îmi zice femeia așezată lângă mine pe un alt scăunel, pe care corpul ei stă ghemuit ca o minge, ‚sigur că nu’ repetă: ea este Annemarie, guvernanta mea. ‚Sunt evrei’, adăugă ea, indicând cu bărbia în direcția ferestrei, ‚ei nu-și botează copiii, îi circumcid’. A pronunțat ‚beschneiden’ cu o grimasă de dezgust. Cuvântul este de neînțeles, dar conţine acel ‚schneiden’ [1] pe care îl cunosc bine. ‚Cum?’ murmur neîncrezătoare. ‚Li se taie o bucățică de carne’, răspunde ea expeditiv. ‚Mit der Schere...?’ [2] murmur din nou. Și văd sânge, o mare de sânge care udă port-bebe-ul. Explicația este vagă, dar înspăimântătoare, iar Annemarie arată spre o parte a corpului care nu ştiu ce este, în timp ce privirea-i scrutează sever prin fereastră: ‚Vielleicht mit der Schere, ja, das weiss ich nicht...’ [3]. Dincolo de acele ferestre văd trecând fetițe cu fundiţe în păr la fel ca ale mele, doamne cu perle la gât și trupurile învelite în aceleași haine tricotate moi ca ale mamei. ‚Sind Juden’ [4], repetă ea; și privirea frumoșilor ei ochi de culoarea cerului fixează sever o cameristă care se tot învârte cu o tavă. Poate că ascunsă printre ceștile cu ceai se află și bucățica tăiată de la acel nou-născut. Un degețel, un lambou de piele.

Și doamna Della Seta e evreică. Locuiește lângă noi; e bătrână, cel puțin așa îmi pare mie. Când sunt bolnavă vine în vizită, eu am febră și corpul meu dispare în marele pat matrimonial din camera mamei. Doamna Della Seta are părul grizonant adunat într-o plasă. Îmi aduce un cadou. E un coșuleț îmbrăcat în satin albastru unde o păpuşă din celuloid e ținută strâns de elastice cusute de căptușeală; un alt elastic fixează un minuscul biberon cu vârful roșu. Mi se pare un cadou foarte frumos: agățați sunt și niște chiloței și un puloveraș. O ador pe doamna Della Seta, chiar dacă e evreică.
La etajul de deasupra locuiește familia Levi. Ei sunt mai zgomotoși, se aude des cântându-se la pian, iar doamna are niște ochi negri foarte strălucitori; nu sunt drăguți ca doamna Della Seta și ne întâlnim doar pe scări sau în lift. Nu îmi aduc cadouri. Și ei, zice Annemarie, sunt evrei. Uneori, Giorgio Levi sună la ușă și îl cheamă pe fratele meu să meargă să se joace cu mingea la Villa Borghese. Giorgio e mai mare cu un an, e înalt și are părul negru și ondulat, privirea veselă a celui care abia aşteaptă să fugă pe scări pentru a se alătura tovarășilor de joacă. La întoarcere, fratele meu se plânge, în timp ce-și spală picioarele în bideu, că Giorgio e bătăuș și, dacă el nu e destul de rapid să-i paseze mingea, îi dă una cu cotul. La grădiniță, maica Gregoria ne arată ilustrații colorate din Biblie. Are obrajii rotunzi și roșii. E mică și stă așezată și ea pe un scăunel cu lungul veșmânt de lână albă care își lărgește faldurile la pământ; pe piept poartă brodată o inimă roșie străpunsă în amintirea Patimilor lui Iisus. Pe pagina care se rotește sub ochii noștri, susţinută de mâinile sale dolofane, Avraam înalță spada pentru a-l ucide pe Isaac. Isaac este fiul lui Avraam; dar, din fericire, apare îngerul și-l oprește. Avraam, Isaac sunt evrei. Și cei șapte frați Maccabei sunt evrei; ei mor în flăcări pentru a nu-l renega pe Dumnezeu. Dumnezeu atunci nu avea inimă, apoi, din fericire, a coborît pe pământ Hristos care este, în schimb, bun și foarte frumos. Are păr lung castaniu și ochii albaștri; în fiecare dimineață, când ajung la grădiniță este acolo așteptandu-mă și mâna sa trandafirie din gips arată către inima deschisă pe pieptul de unde curg câteva picături de sânge. Inima e lăcașul iubirii: Hristos ne iubește. Noi suntem creștini, eu am fost botezată la San Pietro și nașa mea e doamna Basile. E la fel de bătrână ca doamna Della Seta, dar mult mai slabă, gâtul ei lung și capul mic o fac să semene cu un struț; odată când a venit în vizită, fratele meu a deschis ușa salonului și a spus: ‚Doamna Basile are mustață!’ Apoi a fugit. E adevărat, părul deasupra buzei, lung și gri, un pic aspru, mă ciupeşte de obraz de fiecare dată când se apleacă să mă sărute. Are ochi rotunzi foarte dulci și nu s-a supărat nici măcar în acea după-amiază când fratele meu, pentru a face pe viteazul, a jignit-o. La botez mi-a dăruit un lănțișor de aur cu medalia Madonei din Pompei, pe care o țin în gură când sunt în pat, pe întuneric. Doamna Basile organizează în fiecare an, de Crăciun, o tombolă caritabilă pentru săracii din parohie. Pilat era roman, iar fariseii și scribii evrei. Și Irod era evreu, la fel și Caifa. Și Baraba. Erau toți evrei, mai puțin centurionii. 

Când nu merg la grădiniță, Annemarie mă duce în Valle Giulia, într-un loc izolat, lângă Galeria de Artă Modernă. Sunt mereu înfofolită cu eșarfa și bereta de lână, pentru că nu sunt rezistentă ca sora mea, Teresa. În Valle Giulia nu e mai niciodată nimeni, dar oricum nu trebuie să mă joc cu alți copii, căci pot lua și bolile lor. La mică distanță de bănci mai este uneori o altă fetiță, sortită, ca și mine, singurătății, care amestecă pietrișul cu o lopățică colorată, ghemuită în genunchi. Îi văd chiloțeii albi, marca ‚Petit bateau’, la fel ca cei cu care Annemarie mă îmbracă în fiecare dimineață. Mă las și eu pe vine și o privesc. E blondă și părul i se așează ondulat în jurul feței de o culoare foarte deschisă. Mi-ar plăcea să am lopățica ei. La gât poartă o stea de aur. Annemarie mă cheamă, vorbește cu guvernanta acelei fetițe: e o fetiţă foarte bogată, se spune. Poate mă pot juca cu ea. Mă întorc s-o privesc cum mută pietrișul, sunt fascinată de steaua aia care strălucește în soare aruncând scântei. O întreb dacă pot s-o ating. ‚Nu’, îmi răspunde, ‚nu poți’. Nu vrea să mă apropii prea mult. În timp ce ne întoarcem acasă, îi spun lui Annemarie de acea stea. E steaua lui David, îmi răspunde. Maica Gregoria ne-a arătat imaginea lui David care aruncă cu o piatră în Goliat. Fetița aceea, îmi explică, în loc să poarte la gât un medalion cu Madona sau cu Pruncul Iisus, poartă la gât acea stea cu șase vârfuri. Nu a spus-o, dar eu, nu știu de ce, am înțeles că acea fetiță este evreică. Imediat mă gândesc la foarfece și la sânge. ‚Au tăiat-o și pe ea?’ întreb. ‚Cum adică, dacă i-au tăiat ceva?’ A vorbit în germană. Trebuie să vorbesc și eu în germană, altfel nu îmi va mai răspunde. Acum steaua aceea îmi pare plină de mister. O invidiez pe fetița aceea care o poartă, în locul micului meu medalion insipid.
Aşa sunt eu în iarna lui 1936. Într-o carte care istoriseşte peripețiile unui copil catolic asediat de necredincioșii care vor să-l facă să-l renege pe Iisus, sunt nişte masoni foarte răi. Copilul este dus pe un vapor, și acolo se află un evreu, foarte rău și el. Toți vor să-i ia copilului Credința, dar copilul rezistă și se roagă Madonei. La un moment dat este aproape orbit. Cartea aia nu-mi place, este stupidă și crudă. Mie îmi place cartea cu Moș Ene, care împrăştie pulbere de argint peste pleoapele copiilor și apoi îi poartă în Țara Viselor. Îmi place și cartea în care se vede Befana vrăjitoarea care umblă din greu noaptea prin zăpadă și intră în case prin horn. Am o încredere oarbă în Befana, chiar dacă la Roma nu e zăpadă, iar noi nici măcar nu avem horn.

Dar înainte de a ne întoarce la fetița de pe scăunelul albastru dornică să se uite afară pe fereastră, aș vrea să privesc înapoi pentru o clipă și să reîncep din momentul în care se naşte acea fetiță, în anul IX al Erei Fasciste, în via Flaminia 21, în camera așa-zisă ‚roșie’ datorită tapițeriei de culoarea vinului. Și, după câteva zile, în timp ce câteva picături de ploaie pătează geamurile maşinii, este dusă la bazilica San Pietro pentru a fi botezată. O însoţesc frățiorul și cele două surioare în brațele doicilor și guvernantelor (cel mai mare are patru ani și cea mai mică abia cincisprezece luni) și în cristelniță îi este impus, pe lângă alte nume, și cel de Pia, în onoarea Papei sub care se născuse: Pius al XI-lea.
În același an, în noiembrie, o circulară a Ministerului Instrucției Publice le impune profesorilor universitari jurământul de fidelitate față de fascism. Din 1 200 de profesori, 1 188 depun jurământul și se angajează să predea conform principiilor doctrinei fasciste; doar 12 renunță la catedră.
Din 1931 este și noul roman al unui apreciat și faimos scriitor, Giovanni Papini, un literat florentin de mare talent și capacități intelectuale considerabile care, în primii ani ai secolului, era considerat un ‚eretic’. Dar în 1921, ca urmare a unei convertiri publice la catolicism, a scris Storia di Cristo, o biografie romanțată care reia legenda Evreului Rătăcitor pentru a revela ʻun adevăr mai înspăimântător decât cel istoric’. Nemurirea lui Buttadeo, condamnat să rătăcească fără sfârșit, este, de fapt, pentru Papini, aceea a evreilor asupra cărora cade etern sângele lui Hristos: pedepsiți cu Diaspora, izolați de ceilalți oameni, descendenții celor care L-au ucis pe fiul lui Dumnezeu se încăpățânează în continuare să nu se convertească. Papini povestește, de asemenea, cum acești veșnici rătăcitori, după aceea, au ʻgăsit o nouă patrie în aur’, în timp ce alții, proveniți din ʻghetourile Slaviei’, ʻmurdari și unsuroși’, reprezintă și azi ʻfigura vie a adevăratului Buttadeo’. Un roman cu teză care la publicare a iscat numeroase polemici, dar care a și vândut într-un an 70 000 de exemplare și a fost tradus în franceză, engleză, germană, poloneză, spaniolă, română, olandeză, finlandeză etc.
Noua carte, intitulată Gog, de la numele abreviat al protagonistului, se prezintă ca o serie de interviuri imaginare realizate de către un bogat și excentric om de afaceri american pentru a descoperi care sunt ʻbolile secrete de care suferă civilizația actuală’. Prin intermediul protagonistului, Papini imaginează că-i intervievează pe Gandhi, Freud, Edison, Shaw și, treptat, o serie întreagă de personaje ale acestui secol. Se ajunge astfel și la întânirea cu prototipul evreului, personificat de Benrubi, secretarul lui Gog: ʻun tânăr scund, cu spatele ușor curbat, obrajii scobiți, ochii înfundați, părul deja un pic albit, tenul de culoarea noroiului verzui de mlaștină... și expresia unui câine căruia îi e frică să nu fie bătut, dar știe totuși că este necesar’. Stimulat de întrebările stăpânului său despre lipsa de curaj a evreilor, Benrubi se dedă unei lungi explicații asupra motivului. ʻNeputând folosi fierul, evreii s-au mulțumit, în cel mai rău caz, cu aurul... Evreul, devenit capitalist din legitimă apărare, s-a trezit – din cauza decadenței morale și mistice a Europei – unul dintre stăpânii pământului... dominatorul bogaților și al săracilor... În ce fel putea să se răzbune pe dușmanii săi Evreul călcat în picioare și hulit? Prin înjosirea, degradarea, demascarea, spulberarea idealurilor Goïm-ilor. Prin distrugerea valorilor pe care creștinătatea spune că se bazează. Și, într-adevăr, dacă vă uitați bine, inteligența ebraică de un secol încoace nu a făcut altceva decât să submineze și să pângărească convingerile voastre cele mai dragi... de când evreii au fost liberi să scrie, întregul vostru eșafodaj spiritual este în pericol de a cădea’. Benrubi enumeră apoi o serie de personaje ca Marx, Heine sau Lombroso, distrugători ai valorilor creștinătății, pentru a încheia: ʻNăscuți [evreii] în mijlocul a diferite popoare, dedicați unor căutări diferite, toți, germani și francezi, italieni și polonezi, poeți și matematicieni, antropologi și filosofi, au un caracter comun, un scop comun: acela de a pune la îndoială adevărurile recunoscute, de a doborî ceea ce e înalt, de a pângări ceea ce pare pur, de a clătina ceea ce pare stabil, de a profana ceea ce e respectat’. (Gog va fi ales în aprilie 1943 de către Radio Vichy pentru o emisiune de propagandă; și, în același an, o școală de ofițeri ai Republicii de la Salò îl va adopta ca text într-un curs de antisemitism).

Rosetta Loy
Prezentare şi traducere de Georgiana Ţăranu
(nr. 5, mai 2013, anul III

NOTE

1. A tăia, lb. germană.
2. ‚Cu foarfeca?’
3. ‚Poate cu foarfeca, da, asta nu mai știu...’.
4. ‚Sunt evrei’.