Eros și singurătate în proza lui Roberto Pazzi

Îmi voi regreta moartea, pentru că nu te voi mai vedea (Corbo Editore, Ferrara, 2010), cel mai recent roman al prozatorului italian Roberto Pazzi, distins în vara anului 2011 cu premiul Eugenio Montale - Fuori di Casa, nu frapează prin dimensiunea sa documentară, deși narațiunea crește pe fundalul vârstei longobarde a Italiei, când domnia regelui Autari (încoronat în 589, la câțiva ani de la moartea regelui Alboino, după atacul longobarzilor, survenit în perioada unui vid de putere) alunecă, imprevizibil și enigmatic, către sfârșit și regina Teodolinda, admiratoare și prietenă a papei Gregorio, alege, prin căsătorie, un nou rege, în persoana ducelui de Torino, Agilulfo.

Întâi de toate, te reține formula romanescă, născută dintr-o viziune care așează la originea ficțiunii și a fluxului narativ o rostire secretă de o densitate epică și o forță lirică excelent contopite, egale în intensitate. Viața liniștită a inginerului Gregorio Eusebi (personaj-narator), venit împreună cu Elisa, soția sa, în munții Dolomiți, cunoaște, brusc, o turnură stranie. Întâlnirea cu un străin, Carlo De Feo, profesor de literatură, stârnește în călător o dublă tulburare: erotică și creatoare. Atins de o vrajă irepresibilă, inginerul alunecă în abis, între eurile somnolente care germinează tăcute în om. Posedat de o forță enigmatică, rătăcește în trecutul îndepărtat, printre plăsmuiri care țâșnesc în rostire implacabil, ca și cum pelerinajul către alteritate ar spulbera hotarul între glasul uman al naratorului și murmurul unei divinități ascunse. Pe măsură ce mistuirea erotică, stârnită în Gregorio odată cu apariția necunoscutului, trece sub semnul tentației interzise, născocirile inginerului, menite să-l convingă pe interlocutor că se află în preajma unui scriitor, se revelează într-un dialog prelung, năucitor. Existențe și experiențe omenești se amestecă inextricabil, halucinant: strădaniile lui Gregorio, călugăr benedictin și, mai târziu, papă, într-o Romă bântuită de barbari, sărăcie și ciumă; aventurile patricianului Eusebio Simmaco și iubirea singulară a soției sale Prisca; fuga și căsătoria tinerilor Celeste și Ottavia, ajutați de duhul bătrânei Romualda, încarnat într-o pasăre; metanoia sclavilor blonzi trimiși de papă să creștineze ținuturile natale din Britania; logodna, despărțirea și căsătoria longobarzilor Clefi și Romilda; drama reginei longobarde Teodolinda, ultima vânătoare a regelui Autari, așezată sub semnul epifaniei și al morții; ridicarea abației de pe muntele Amiata; încleștarea fatală între Clefi și Celeste.
În fluxul narațiunii istorice (invazia și dominația longobardă, rotația regilor, vidul de putere, supunerea și revolta ducatelor, lupte, intrigi și mariaje politice, alianțe și trădări, numirea papei, relațiile papalității cu regalitatea longobardă, ravagiile ciumei, creștinarea tărâmurilor păgâne, umbra Bizanțului), se înfiripează tumultul izvorât din conjuncția celor două triunghiuri de personaje: patricianul-erou Eusebio Simmaco și fiica sa Ottavia îl iubesc pe rândașul Celeste cu aceeași intensitate. Clefi, tânărul arhitect longobard, logodnica sa Romilda și nobilul roman, senator până în momentul dominației barbare, alcătuiesc triunghiul din umbră.

Într-o noapte cu lună plină, Ottavia și Celeste, spionați și hăituiți de oamenii patricianului, se refugiază, ajutați de călugărul Pietro, între zidurile mănăstirii din vecinătate.  Noaptea spaimei se preface repede în noapte dionisiacă, erosul dezlănțuit irepresibil într-un spațiu sacru pare o ceremonie rituală. Deoarece nunta promisă nu se poate împlini încă, cei doi îndrăgostiți se refugiază, după o fugă hipnotică, în tărâmurile natale din care venise adolescentul Celeste, vândut de tatăl său lui Eusebio Simmaco. Cuplul trăiește în condiții precare, într-o grotă, până când sarcina Ottaviei și apropierea nesperată a lui Eusebio, venit să contribuie la construcția unei abații pe Amiata, reunește cercul familial. După nașterea  gemenilor, Salvatore și Romualda, Ottavia și Celeste se întorc la Roma, în palatul Simmacilor din imediata apropiere a mănăstirii Sant’Andrea.
Clefi, arhitectul trimis de Teodolinda, regina longobarzilor, să construiască abația închinată Salvatorului, se desparte de sine iremediabil, fascinat de personalitatea răvășitoare a lui Eusebio. Deși era logodit, Clefi se lasă ademenit de Eusebio în cercul unei iubiri interzise. Conjuncția celor două triunghiurilor izolează într-un spațiu al morții inexorabile și făpturi angelice și demoni. Romilda, soția lui Clefi, venită la Roma în secret cu bănuiala că a fost înșelată încă din vremea logodnei, se strecoară, sub masca unei vânzătoare de apă, în palatul Simmacilor, până la piscina unde se jucau gemenii și moare înecată sub ochii nevinovați ai copiilor. Într-o seară cu vânt, arhitectul rămas într-un turn al palatului îl atacă pe Celeste. Unul luptă pentru viață, celălalt, pentru o iubire himerică, dar amândoi se prăbușesc, îmbrățișați în moarte.
Chemați să slujească un zeu străin, detestat de patrician și complet necunoscut arhitectului, Clefi și Eusebio alcătuiesc un cuplu de ființe superioare. E un fior apolinic în dezlănțuirea dionisiacă a erosului pederast, contopirea voluptoasă ia naștere dintr-o fascinație spiritualizată, Eusebio străvede în Clefi pecetea zeilor nordici, Clefi iubește în Eusebio sufletul poeziei latine și fascinația zeilor olimpieni. Unul zămislit și ocrotit de zeități fără nume, celălalt, posedat de o demonie lăuntrică, cele două personaje sunt străini închiși în tenebră, vânați cu săgeți nevăzute și de Eros și de Apollo, victime tragice ale unui frumos abisal.
De o tandrețe și de o devoțiune cu totul ieșită din comun, Celeste și Ottavia întruchipează beatitudinea cuplului primordial, chemat și alungat din Grădină ritmic, răpiți în fuga nesfârșită spre locul de orgine al focului divin. Însă toți protagoniștii romanului, cei doi au măreția unor figuri hieratice, prinse într-un dans al apropierii în depărtare, al erosului orbitor și al singurătății catharctice.

Îmi voi regreta moartea, pentru că nu te voi mai vedea are forța unei scrieri apocrife despre Christos și zei ai antichității, îngeri și demoni, sfinți și vrăjitori, ispititori și ispitiți; despre erosul păgân și asceza creștină, beatitudinea în cuplu și eterna alergare către o iubire narcisiacă, rotația zeităților care se nasc și pier în marile uitări ale lumii (Vesta, Dioscurii, Christos, zeii nordici, zeii sclavilor britanici, zeii Greciei politeiste), metafizica erosului și sublimul sacrificiului, gemelaritatea sufletelor locuite de o Frumusețe cu chipuri diferite, ascunderea și revelația în mărturisire, fuga în moarte și divinizarea tranzitoriului, puritate și zguduiri profane, metamorfozele eului și conștiința existenței ca interludiu între două neanturi, vânătoare și moartea sacrificială în fulgerul unei hierofanii, mărturisiri omenești și vestiri de oracol, realități dureroase și gemete onirice, profanări și admirații iraționale, bacanale și năluciri, predestinare și rătăcire, ademeniri și căderi, vanitate și glorie, onoare și eroism.

Îmi voi regreta moartea, pentru că nu te voi mai vedea (fragment)

Se apropie de o fereastră care dădea în marea grădină de la hotarul cu proprietatea ultimilor descendenți ai familiei Simmaco, rude cu Gordiano, tatăl lui Gregorio. De acolo putea contempla panorama vastă a Romei și, în același timp, grație luminii de lună plină, mai putea zări în depărtare și colinele din jurul localității Tivoli.
Tăcerea era rareori întreruptă de lătratul unui câine rătăcit în depărtare. Roma era plină de câinii care infestau drumuri și piețe, acum, în vremea ultimului asediu longobard, mai mult ca oricând. Deseori, înrăiți de foame și părăsire, atacau omul.
Luminile din partea dormitorului erau aprinse. Vreun călugăr veghea, insomniac și el. Sau, poate, s-a trezit ca să se roage. Distingea doar celula lui Simone di Ragusa, iluminată. Scribul dalmat nu dormea niciodată, încerca să copieze dintr-un codice gândurile sfântului Girolamo, venit din tărâmurile sale natale. Era nemaipomenită măiestria sa de miniaturist. În desenele de la început de vers, știa să exprime cu poezie sinteza tuturor paginilor inspirate de acel mediator neliniștit între latina lui Cicero și ebraica Bibliei.
Din nou auzea un zgomot, de data asta nu din lăuntrul său. Foșnetul de frunze și sunetul de crengi rupte veneau din grădină. Se aplecă să vadă mai bine, în semi-întunericul de sub ramurile de tei, unde galbenul mugurilor de floare ieșea în relief la lumina lunii.
Abia întrezărea umbrele care se mișcau. Răufăcători? Hoți care studiau cum să treacă peste peretele de centură a mănăstirii? Zgomotul provenea din cealaltă parte, de dincolo de  peretele împrejmuitor, de pe proprietatea Simmacilor. Acum nu mai percepea sunete, ci voci umane. La intervale, se înălțau mai sonore, ca și cum dialogul dintre cele două umbre ar atinge momente de tensiune acută.
Închise ochii... amicae silentia lunae (prietena mea, luna tăcută)... o noapte de lună plină împacă dialogurile amanților... luna iungebat in silvis amantes (luna unește amanții în pădure)... își amintea fragmente din hexametri păgâni. Câtă suferință l-a costat arderea acelor opere! Oare din care poet erau acei hexametri?
Fulgerat de o revelație, aruncă o privire în urmă, spre cărțile de pe masă, la acele dialoguri de sfinți și diavoli. Cum s-a convertit viața sa la acea dimensiune! Și totuși, a strâns și el în brațele sale un corp tânăr de femeie într-o noapte... de pe cheile portului Luni, de sub amfiteatrul de marmură albă al munților Apuane, l-a salutat lung, în timp ce liburna armată contra piraților ridica pânzele și se îndepărta cu vântul din nord-est.

- Uite, nu te cred.
- De ce nu mă crezi?
- Am un presentiment rău.
- Îți jur că...

Ce-și mai spuneau, ce-și mai jurau cei doi ale căror voci deveneau mai vii în briza nocturnă?

-Nu, nu, nu spune așa, nu spune că nu crezi! Trebuie să crezi. Altfel se va adeveri ceea ce simți. Fericirea trebuie să o vrei.

Un an după acea noapte de iubire la Luni, trecea pragul marii porți a mănăstirii Sfântul Andrei.

- Cât o mai fi până în zori? În scurt timp, ne vor vedea... și cu luna asta plină e un miracol că nu am fost descoperiți deja, mai bine să plecăm de aici...
-Așteaptă, așteaptă, încă un sărut.
Urmă o tăcere lungă. Sărutul nu i-a fost refuzat...
- Nu-ți fie teamă, sunt aici să te apăr.
- Dar știi ce ne-ar aștepta dacă ne-ar găsi? Știi?
- Îmi imaginez.
Izbucni într-un hohot de râs cristalin, indiferentă la măsurile de precauție.
- Iartă-mă, nu reușesc să te văd mânuind spada contra bestiei Severo și să-i alungi pe oamenii tatălui meu!
- De ce? Pentru tine aș face orice!
- De asta îmi fac griji, te vreau viu.

Acum curiozitatea lui Pietro se adâncea. Doar cei doi se aflau în acea grădină riscând enorm. Și poate că această limită periculoasă aducea cu sine un gust mai profund, inconștient. Fugeau spre nenorocire cu lejeritatea vârstei tinere... sigur nu au vârsta lui...
Unul dintre ei ar trebui să aparțină familiei Simmaco și să fi reușit să înșele paza și să se abată spre acel loc de întâlnire dintre copaci, în marginea cea mai îndepărtată a casei. Dar cine să fie, femeia sau bărbatul?
În  tăcerea care a urmat, un flux de efuziuni potolea spaimele celor doi tineri.
Pietro își ridică privirea spre discul lunii. Ce sentiment îl cuprindea acum, să fie atât de mișcat? Se aplecă să încerce să vadă mai bine în întuneric, tot mai tulburat. Un vas mare de rozmarin rău sprijinit la limita pervazului, împins fără voie cu brațul, a căzut cu un zgomot surd, nu departe de cei doi tineri.
Imediat auzi voci înspăimântate.

- E cineva aici, Celeste, hai să plecăm!
- Nu, stai, trebuie să înțelegem de unde vine.
- Ești nebun? Vrei să ne prindă? E tatăl meu!
- Cum să fie tatăl tău? Vine de la acel zid, de la o fereastră, e cineva acolo sus care ne spionează.

Acum Pietro distingea mai bine, din nemișcarea absolută în care s-a închis, vocea masculină a celui ce a ghicit cu precizie poziția sa. Simțea ochii ațintiți asupra lui, deși era imposibil să fie văzut în întuneric.
Dar luna, până în acel moment prietena care nu l-a trădat niciodată, a apărut printre ramurile de tei care îl protejau. Și îi ilumina întreg chipul.
Nu mai prelungea tensiunea și, într-un imbold spontan, conștient că cei doi tineri riscau tot mai mult, s-a apleacat peste pervaz pentru a le vorbi.

- Mi-a căzut vasul de rozmarin de pe pervaz, dar nu voiam să vă sperii. Nu trebuie să vă fie frică, sunt un benedictin al mănăstirii și vreau să vă ajut.

Cei doi tineri s-au ridicat repede și s-au apropiat de zidul mănăstirii. Pietro vedea în lumina lunii cât erau de tineri.

- E o poartă în zid... cobor imediat să v-o deschid, numai să găsesc cheia.

Ce va face acum? Îi va adăposti între zidurile consacrate ale mănăstirii? Poate să o facă? Și ce ar zice Gregorio? Nu-l interesează consecințele gestului, se va gândi la asta mai târziu.
Se îndepărta cu pași rapizi. Auzea zgomote din partea cealaltă, dinspre palatul Simmacilor. Nu mai avea îndoieli, trebuia să se grăbească, urmăritorii atât de temuți erau de acum aproape de prada lor.
A coborât repede scările cu cheia de la poartă în mână. A mers câțiva metri, a ajuns la zidul de centură, a găsit vechea poartă care nu voia să cedeze. Auzea vocile celor doi amanți înfricoșați, implorându-l să descuie mai repede, mai repede. Auziseră și ei pașii celor ce îi căutau, în zona cea mai sălbatică a grădinii, printre trosnete de crengi rupte.
Într-un final, a reușit să împingă poarta cea blestemată. Cei doi au intrat repede ca săgeata, lăsându-se apoi la pământ, copleșiți de frică, cu spatele sprijinit de zid. Pietro a împins cu tot corpul poarta cea grea cu balamale ruginite și o încuie. S-a întors către tineri și le-a facut semn să tacă. Inamicii lor erau la câțiva pași, controlau eventuale urme. Se auzeau imprecații, ordine contradictorii și repetate, insulte și blesteme. Ochii scânteietori ai lui Pietro se plimbau de la zid la cei doi tineri și viceversa.
Mai trecu o bună jumătate de oră şi s-a lăsat din nou tăcerea. Oamenii înarmați, după o lungă nehotărâre, au părăsit partea aceea de grădină, renunțând, furioși, la căutarea lor.
Nu reușesc să mi te imaginez mânuind spada și alungându-i pe oamenii tatălui meu. Îi sunau încă în ureche cuvintele ei zeflemitoare, ce trădau o ironie aristocratică.
Ea era cea care aparținea familiei patriciene. Acum, privindu-i chipul din apropiere, a și recunoscut-o, trebuia să fie tânăra fiică a lui Eusebio, a celui ce cu o zi în urmă a încercat să acapareze sclavii englezi, la For. Fata semăna mult cu acel om frumos. Celeste, cum l-a numit tânăra femeie, băiatul blond, înalt și cu spatele lat, era de o tinerețe mai acerbă decât a Octaviei. O față a cărei piele era ca de perlă, cu nas grec, ochi albaștri arzători, splendizi, care nu încetau să adore în Octavia o divinitate. Un mozaic al bisericii Sfântul Andrei, cel de la altar, oglindește o expresie asemănătoare a chipului, în raptul extatic al arhanghelului care-și rostește bunavestire în fața Mariei.

Traducere în limba română de Ela Iakab
(nr. 7, iulie 2012, anul II)