„Prietenele din Kabul” de Roberta Gately: un mare succes internaţional

Afganistan, un pământ măcinat de durere. Două destine unite printr-o strânsă prietenie: americanca Elsa, infirmieră într-un mic sat afgan, şi Parween, o tânără afgană a cărei familie a fost ucisă, privesc zilnic moartea, sărăcia, durerea oamenilor şi ororile talibanilor. Roberta Gately (Elsa), autoarea emoţionantului roman Prietenele din Kabul, narează propria-i experienţă; ea evocă frumuseţea Afganistanului, dar şi tragedia războiului, sentimentele speciale care unesc oamenii în faţa morţii şi a durerii.
Romanul Prietenele din Kabul a fost publicat în anul 2010 în Statele Unite sub titlul Lipstick in Afghanistan (Gallery Books, New York). Este considerat un mare succes internaţional, iar în anul 2013 s-a bucurat de şase reeditări. Ediţia italiană, din care a fost tradus fragmentul pe care îl publicăm în continuare, a apărut în 2011 sub titlul Le ragazze di Kabul (Newton Compton Editori, Roma, traducere din limba engleză de Susanna Molinari).

Fragment din romanul „Prietenele din Kabul”

Capitolul 14

Ajunsă la destinaţie, intră în sala de aşteptare a spitalului în căutarea Leilei, cu care făcea vizitele în fiecare dimineaţă. I se păru că pacienţii erau mai agitaţi decât de obicei, dar cunoştinţele sale de limbă erau limitate şi nu înţelese motivul. În timp ce o căuta cu privirea pe Leila, îl văzu pe Johann şi îi dădu un bilet pe care-l avea în geantă. Acesta îl citi agitat şi se îndreptă grăbit spre Elsa. „Elsa, te căutam. E nevoie de tine” spuse cu voce tremurătoare şi-i explică, apoi, că un autobuz local a explodat, după ce a trecut peste o mină.
„E teribil, sunt mulţi morţi şi răniţi. Când explodează mine ca aceea, totul în jur este nimicit”. Vocea lui Johann se înăspri când îl ajunse din urmă Leila. „Avem nevoie şi de tine la locul incidentului. Crezi că ne-ai putea ajuta?” o întrebă, în timp de Elsa se întorcea spre Leila.
„Du-te, Elsa, ia-l şi pe Ezart cu tine, în timp ce eu mă pregătesc” spuse Leila vorbind agitată.
Johann surprinse neliniştea Elsei, dar nu o arătă.
„Puteţi merge cu jeppul meu, îmi vor trimite mediat un altul”.
Elsa adună în fugă tot ceea ce era necesar şi puse lucrurile într-o geantă. Împreună cu Erzat îl căutară pe Hamid, apoi toţi trei plecară la bordul unui jeep al ONU.
Hamid conduse vehiculul pe terenuri desfundate, prin sate prăfuite, cu viteză mică, mai bine de o jumătate de oră înainte de a ajunge la locul accidentului. Nu reuşiseră să afle multe despre ceea ce s-a întâmplat şi nici câţi supravieţuitori au rămas.
Când ajunseră, în sfârşit, Elsa sări din jeep. Fierărie îndoită, fragmente umane carbonizate, bucăţi de haine pline de sânge erau împrăştiate peste tot şi udate de ploaie. Oriunde privea, era un cadavru sau o parte de corp ce se scălda într-o baltă de sânge. Elsa îşi simţi gâtul uscat, îi tremurau picioarele; ar fi vrut să-şi ia privirea de la acel spectacol, dar nu reuşi. Ici şi colo erau flăcări aprinse, în aer se simţea mirosul acru al fumului şi al cărnii pârjolite, care îi făcea ochii să lăcrimeze şi-i înţepa gâtul. Supravieţuitorii, cu hainele aproape arse, cu bandaje pline de sânge, se târau printre cadavrele carbonizate, rămase pe pământ. Copacii de o parte şi alta a străzii luaseră foc din cauza exploziei şi păreau nişte torţe.
O femeie cu părul cărunt şi cu văl pe cap îngenunchea pe pământul umed ca şi cum ar fi vrut să se roage, având ceva în mână. Când se apropie, Elsa văzu că era o sandală plină de sânge a unui copil. Aproape de ea, un tânăr rănit la cap şi cu alte numeroase răni sta în mijlocului locului exploziei, fără braţe şi cu ochii ridicaţi spre cer. Părea că ar fi vrut să strige, dar din gură nu-i ieşea decât un plâns slab. În jur erau oameni cu părul plin de sânge, care priveau în gol, iar când luară la cunoştinţă de prezenţa Elsei, ochii li se fixară asupra ei. Elsa simţi un nod în gât, privi în jur şi încercă să ia o gură de aer. Nu şi-ar fi putut imagina o asemenea tragedie! Se întoarse şi-i văzu pe Hamid şi Ezat care priveau, la rândul lor, nemişcaţi, scena.
„Oh, Dumnezeule”, gândi, „Ce trebuie să fac? Dacă aş fi fost la Boston, ce aş fi făcut?” şi se gândi cum ar trebui să acţioneze.
„Triază-i” îi spuse cineva. „Da, trebuie să-i triez, numai aşa-i voi putea ajuta pe oamenii aceştia” gândi; ezită un moment, luă aer în piept pentru a se calma, apoi îşi îndreptă privirea spre Hamid şi Ezat.
„Hamid, te rog spune răniţilor şi celor care pot să meargă, să vină să stea aici”. Îi tremura mâna în timp ce arăta într-o parte şi-n alta, apoi îndreptându-se spre roţile autobusului adăugă: „Vezi dacă cei care nu au fost grav răniţi ne pot ajuta să transportăm răniţii”.
Ezat o aprobă, iar Hamid merse să dea indicaţii pentru transportul răniţilor. Cum sta în picioare în mijlocul drumului, Elsa văzu în lumina farurilor autobusului şi alte corpuri. Se apropie ca să vadă mai bine, dar reuşi să distingă doar trei morţi, iar doi dintre cei zdrobiţi de caroseria autobusului zăceau în bălţi de sânge cu bucăţi de fier înfipte în corp; mai încolo era o fetiţă moartă căreia îi închise ochii, iar apoi privi ea însăşi cerul pentru a-i cere să o ajute să privească această tragedie. Trase în piept un suspin de durere şi scoase afară alte două corpuri zdrobite sub greutatea autobusului. Căută să găsească pe cineva în viaţă, dar fu în zadar. Lacrimile îi scăldau faţa. Îşi şterse ochi, îşi spălă mâinile şi-şi îndreptă atenţia spre victimele care zăceau de o parte şi de alta a străzii.
„Vino, Elsa, sunt răniţi gravi, e nevoie de tine!” i se strigă.
Elsa se îndreptă spre răniţi şi se aplecă deasupra unei femei care zăcea pe pământ cu ochii deschişi, respiraţia îi părea regulată, nu se văieta, aşa că Elsa îi pansă doar rănile.
În timp ce ea trecea de la o victimă la alta, începură să sosească alte vehicule cu însemnul ONU. Acum şi oamenii începură să-i ajute. O rumoare surdă, dar constantă, nu foarte diferită de cea cu care era obişnuită, plutea în aer. Elsa lucră concentrată până ce nu mai auzi nici un suspin şi abia atunci văzu doi copii care se îmbrăţişau strâns.
„Sunt fraţi” îi spuse Hamid din spate. „Părinţii le-au rămas sub autobuz”. Elsa văzu că şi ei erau grav răniţi.
„Puteţi să-i luaţi de aici, Hamid, până nu apucă să vadă toate acestea?” Hamid duse băieţii de cealaltă parte a drumului.
Un tânăr le făcea semne pe drum cu mâna: avea cămaşa ruptă şi respira cu greutate, faţa îi era plină de sânge, avea o rană profundă la cap; Elsei îi fu teamă că schijele bombei care au provocat explozia i-au rămas înfipte în cap. Privind mai atent rana, Elsa înţelese că nu era vorba de un bărbat. Puse urechea la pieptul victimei şi simţi cum inima îi bate slab şi înţelese că femeia aceea scheletică era însărcinată.
„Oh, la dracu!” suspină „Fii tare, te vom duce la spital cât mai repede” îi spuse tinerei. Hamid o ajută pe Elsa să-i panseze braţul şi piciorul şi o imobiliză pe o targă din lemn. Elsa căută o venă şi-i injectă un calmant. În timp ce o ridicau să o ducă pe jeep un rozariu vechi îi alunecă din buzunar. Elsa îl luă şi-i spuse „Ţi-l păstrez eu”.
Pe neaşteptate se auzi gălăgie, iar Elsa, întorcându-şi privirea, văzu un grup de oameni care aduceau pe mâini un corp micuţ. Copilul era plin de sânge, fără picioare, îi rămăsese numai un braţ. Unul dintre ei îl puse în braţele Elsei. Ea luă micuţul, care încă respira, dar înţelese că nu poate face nimic pentru el. Îl strânse în braţe în timp ce-şi da ultima suflare.
„Îmi pare rău” spuse ea.
În timpul drumului, care părea interminabil, Elsa ţinu mâna femeii însărcinate, iar când ajunseră la spital îl rugă pe Hamid să o vegheze, în timp ce ea o căută pe Laila.
„Laila, a fost o explozie teribilă” îi spuse. „Nu-ţi poţi imagina situaţia, dar Ezart se va întoarce imediat cu cea mai mare parte a persoanelor pe care le-am salvat. Majoritatea erau bărbaţi, dar printre ei se află şi o femeie însărcinată, îmbrăcată în haine de bărbat. Este pe punctul de a naşte, fă tot ceea ce poţi pentru ea”. Leila strigă să o acopere şi să i se dea o foarfecă. Femeia muri, dar copilul era viu şi i-l încredinţă Elsei care apropiindu-se de cadavrul femeii spuse, ca şi cum ar fi putut-o auzi: „Copilaşul tău este sănătos”.
În ziua aceea au lucrat până târziu, iar de dimineaţă Hamid le bătu la uşă şi spuse că aşteaptă la spital multă lume.

Prezentare şi traducere de Livia Mărcan
(nr. 5, mai 2014, anul IV)