„Mondo piccolo” de Valerio Millefoglie: Ce mică-i lumea...

„Vrei să faci un lucru mare?
Fă-te mic, stai liniştit.
Leul, oricât e de mare,
Când atacă elefantul,
Stă întâi şi-ntâi pitit!”
(George Coşbuc)

Există locuri enorme în lume, kilometri în înălţime şi adâncime de frumos, de misterios. Locuri făcute parcă pentru cei ce suferă de un anumit tip de miopie, care te trag de mânecă, te împing de la spate, îţi dau brânci, îţi pun piedică, numai să te opreşti şi să le contempli. Dar există şi locuri mici, discrete, timide, rafinate şi parcă roşii în obraji ca mironosiţele când le descoperi şi le treci pragul. Un scriitor, Valerio Millefoglie, se imaginează Gulliver şi pleacă împreună cu soţia într-o călătorie surprinzătoare în căutarea celor mai mici, romantice şi singuratice locuri din Europa.

Mulţi iubesc voiajul prin spaţii infinite, oceane, stepe, deserturi sau metropole. Alţii preferă să viziteze oraşe de dimensiuni mijlocii, muzee celebre, insule sălbatice, orăşele mici atârnând parcă de stâncile muntelui. Dar până astăzi nu am cunoscut un om îndrăgostit cu adevărat de locurile minuscule, atât de minuscule încât odată ajuns ai şi plecat. Despre pasiunea sa vorbeşte Valerio Millefoglie în cartea Mondo piccolo publicată de editura Laterza.

Expediţia sa începe în Croaţia, pe insula Nona, aproape de oraşul Zara, unde se află cea mai mică catedrală din lume. Se intră pe rând, cu capul în jos nu atât din pioşenie cât mai ales din lipsă de spaţiu. În cazul celor care doresc să se căsătorească aici, emoţionantul „Da” se pronunţă în singurătate, mai întâi mireasa, care va ieşi lăsând locul mirelui. De rude şi prieteni nici nu poate fi vorba. Emoţia se trăieşte afară, imaginând un rit la care nu se participă direct.

Etapa succesivă a călătoriei este în Ungaria, la Pècs, unde se află librăria cea mai mică din lume. Jòzsef Tari colecţionează cărţi în miniatură din 1972, iar astăzi este proprietarul celor 5200 de volume microscopice unde cel mai mic e de 1,7x2 milimetri şi se încastrează perfect într-o coajă de nucă. Tipograf de meserie, Tari a fost dintotdeauna fascinat de cuvântul scris. Majoritatea cărticelelor sunt în limba maghiară, dar are în colecţie şi multe exemplare originare şi din Statele Unite, Indonezia, Canada, Mexic, Australia şi Japonia. Ironia soartei, are doar două volume din ţările vecine Ungariei. Subiectele tratate sunt diferite: religie, sport, beletristică sau gastronomie. Condiţia fundamentală este mărimea: nu trebuie să depăşească 76 de milimetri. De asemenea, Tari are şi o mică colecţie de 15 tipuri de ziare în miniatură, cel mai mic dintre ele măsurând doar 19x26 milimetri.

În inima unui mic orăşel, Monte Castello di Vibio, aproape de Perugia, la peste 400 de metri altitudine, se află cel mai mic teatru din lume: Teatrul della Concordia: 99 de locuri pentru a te abandona visului. 37 în sală, 9 loje minuscule. Proiectat cu susţinerea materială a nouă familii ilustre locale într-un context postrevoluţionar în 1789 şi intitulat astfel în numele înţelegerii între popoare, teatrul della Concordia va fi inaugurat în anul 1808, într-o perioadă de maximă splendoare culturală. După o istorie lungă, interesantă şi plină de peripeţii, în 1993 ia naştere fundaţia cu acelaşi nume care îşi propune să administreze activitatea lăcaşului în miniatură. Astăzi este considerat un „teatru de week-end”, o etapă turistică obligatorie pentru cine îşi propune să viziteze regiunea Umbria. În cursul săptămânii se organizează simpozioane, conferinţe pe teme culturale ca şi căsătorii cu rit civil. O curiozitate: din anul 1997, Teatrul della Concordia, cel mai mic teatru din lume, este înfrăţit cu cel mai mare teatru din lume, Teatrul Farnese din Parma.

Şi ne continuăm călătoria în universul lilliputian intrând în cea mai mică închisoare din lume. Închisoarea călugărilor Cappuccini din statul San Marino, numită şi Seicell pentru că dispune de doar şase celule. Închisoarea a fost inaugurată în anul 1970 într-o aripă a mănăstirii, nu a găzduit niciodată mai mult de trei deţinuţi, în anul 2011 rămăsese unul singur condamnat pentru violenţă sexuală. În acest moment este goală.

San Marino este întru totul un stat curios: cu case de 14 metri pătraţi, un castel ca de jucărie, insule cu nouă locuitori şi un poştaş, discoteci atât de mici încât nici singur nu reuşeşti să dansezi, un cinematograf pentru patru persoane, un hotel pentru două, o clasă cu un singur elev, un motel cu un singur pat, oraşe matrioşka.

Un restaurant de mare rafinament există la Vacone, Rieti. Un restaurant pentru doar două persoane. Ideal pentru îndrăgostiţi. Construit în secolul trecut, edificiul se află în apropierea unui tezaur arheologic, o vilă romană care a aparţinut poetului Horaţiu donată drept casă de vacanţă de Mecena. Mozaicuri admirabile alături de celebra Fonte Bandusia căreia poetul i-a dedicat una dintre operele sale lirice.

Mondo piccolo e o carte mică (18xxx12xxx1,4cm; 144 pagini) dar populată cu multe personaje mari. În primul rând e plin de paznici, îngrijitori pentru că lucrurile mici trebuie să fie bine păstrate; oameni dăruiţi cu un simţ cultural deosebit, dar şi cu un devotament discret, aparent inutil dar generos cu siguranţă, oameni care parcă au înţeles ceva ce noi încă nu ştim – spre exemplu că doar datorită lucrurilor mici pot exista cele măreţe – şi au hotărât să îşi dedice propria existenţă celor dintâi.

O călătorie într-un microcosmos extraordinar şi fantastic, şi totuşi surprinzător de real. O colecţie de edificii, spaţii, locuri adesea sobre dar şi pline de viaţă. De aceea, citindu-le povestea, descoperim şi oamenii care le-au locuit, le-au creat şi le menţin vii. Atâta micime miraculoasă. Câte enigme în unghere unde nu ajungi decât cu gândul, degetul fiind supradimensionat. Câtă grijă să nu spulberi cu un fir de praf perfecţiunea ascunsă într-un dop de sticlă. Ce complexitate de Gulliver gigant şi câta nevoie de inferioritatea unei furnici. Dorinţa de a fi mic cât lumea pe care o vezi, de a nu rupe, deranja, urla, vorbi, şopti. O lume silenţioasă şi discretă, timidă şi uşor jenată de dimensiunile sale.

Să încercăm să redimensionăm totul: dorinţele noastre, obiectele pe care ni le îndesăm în traistă – din foame habotnică şi consumism –, amintirile pe care închidem ermetic în aparate de fotografiat, iphone-uri, tablete enorme şi nu le lăsăm să respire. Să renunţăm la spaţiul care ne permite să ne întindem oasele obosite de lene, să lăsăm de-o parte comodităţile. În fond, primul om pe Lună nu era în papuci. Să ne aşezăm incomod. Să nu ne lăsăm prea mult spaţiu. Aşa cum eram de mici. „Închişi” dar fericiţi între „pereţii” unui cărucior la mâna a doua.

Raluca Niţă
(nr. 5, mai 2014, anul IV)