Cât valorează cultura şi frumuseţea italiană?

„Ar fi cinstit să recunoaştem că barbarul care a asediat Roma, pe vremuri, şi a învins-o, avea unele calităţi pe care, ulterior, între zidurile Romei, le-a pierdut”, scria Octavian Paler.
Roma, nucleul frumuseţii unei ţări, simbolul artistic al naţiunii, ia naştere în mod sălbatic ca în orice vreme de legendă, creşte, se extinde, cucereşte lumea iar astăzi se întoarce în sine şi se analizează critic uitându-se în jur la tot ce a mai rămas din vis. Fragmente de ziduri neglijate, Pompei, supravieţuitorul cutremurului din ’62, se îndoaie sub indiferenţa autorităţilor de astăzi. Criza a lovit în plin totul, dar a sacrificat în primul rând arta. Ironia soartei însă, Italia câştigă premiul Oscar la Los Angeles cu La grande bellezza. Dar să nu anticipăm.

Vorbeam de legendă. Vorbeam de Romulus. Erou civilizator prin excelenţă, un geniu al simţului organizatoric. Acum câţiva ani, un eseu repropunea mitul creatorului cetăţii eterne. Se numea Romulus, fondatorul, scris de Augusto Fraschetti şi publicat de editura Laterza. Cititorul descoperea mai întâi că legenda lui Romulus nu e o simplă povestioară cunoscută de toată lumea din scrierile lui Titus Livius. În antichitate, circula o serie de variante. Una dintre ele spunea că Remus nu a fost ucis de Romulus, ci a împărţit regatul cu acesta. Altele susţineau că Romulus nu a avut fraţi sau că cei doi gemeni nu erau fiii unei prinţese, ci ai unei sclave.
Este evident că ceea ce noi numim legenda lui Romulus reprezenta un ansamblu de informaţii care, acumulate în timp, se intersectau şi se contaminau reciproc. Acest amestec a luat naştere datorită tradiţiilor locale şi erudiţilor greci, care aveau mania sistematizării lumii într-o anumită ordine, descriind şi clasificând originile popoarelor şi oraşelor.
Studiul unei legende presupune înţelegerea contextului intercultural. Spre exemplu, naşterea lui Romulus a fost întotdeauna comparată cu cea a unui alt fondator, Moise, care la rândul său, lăsat de propria mamă să plutească pe apele Nilului, va fi salvat, ca prin miracol, de fiica faraonului.
Tinereţea lui Romulus şi a lui Remus sunt legate în manieră aproape biologică şi ambivalentă într-un raport de tip „natural” şi „cultural”. Concepuţi într-o pădure, printre copaci şi tufişuri, supravieţuiesc fiind alăptaţi de o lupoaică într-o grotă. Naşterea şi prima parte a existenţei lor se recunoaşte în sălbatic, în libertate, în culoare şi rădăcini. Mai târziu, vor creşte în mijlocul păstorilor, între crestele munţilor. În timpul acestei vârste a non-regulilor, a însingurării aproape sălbatice, apare o progresivă diferenţiere între Romulus şi Remus, destinată a sfârşi cu o crimă. Remus e impulsiv, nu manifestă niciun fel de interes pentru legile nescrise ale comunităţii, nu poate participa la actul de constituire a normelor cetăţii, respinge semnele divine şi perimetrul sacru al Romei, de aceea iese din joc.
Romulus, în schimb, are toate calităţile necesare unui conducător, e echilibrat, respectă semenul aflat în dificultate. Dăruieşte astfel oraşului punctele cardinale ale vieţii religioase şi politice – creează însemnele puterii (printre ele celebra togă romană), Senatul, iniţiază obişnuinţa sărbătorilor, a cultului, a ritului, legiferează căsătoria şi datoria faţă de patrie. Dă pământ cetăţenilor pentru că naşterea unei cetăţi se verifică şi în potenţialul său economic.
Face astfel trecerea de la sălbăticie, păstorit, spaţii imense, la economia agricolă de proprietate individuală. Dintre instituţiile lui Romulus merită o atenţie majoră „l'asilo”, locul în care erau găzduiţi excluşii, săracii, sclavii, chiar şi hoţii sau criminalii, pentru că Romulus vroia o cetate deschisă tuturor, într-un adevărat spirit etic. Deci un simbol, un mit al valorilor perene şi al civilizaţiei în sensul larg al cuvântului. Imaginea credinţei într-o forţă atotputernică, dar şi a hotărârii şi ambiţiei, a dragostei de oameni şi a generozităţii.

Un erou simplu, de care ar fi nevoie şi în vremurile noastre. Pentru că în vreme de criză, de restrişte, lucrurile mari sunt înfăptuite de oameni cu pasiune. Iar astăzi, ca atunci, demult, Italia poate renaşte făcând din oraşele sale, sursă de cultură, cetăţi deschise.
De la monumente la operele literare, patrimoniul cultural al Italiei valorează 200 de miliarde de euro. Italia ar putea transforma în PIB frumuseţile sale, dar italienii spun mereu, parafrazând titlul unui film de Dino Risi, „suntem săraci dar frumoşi”. Atât de frumoşi şi înzestraţi din punct de vedere estetic, încât ne dau convingerea că o ţară, oricare ar fi ea, nu trăieşte doar din industrie, ci mai ales din arta pe care a ştiut şi a vrut să o producă, din istoria şi din peisajul care o caracterizează.
Din păcate, agenţiile de rating nu iau în considerare această realitate. Standard & Poors declasează „impulsiv” Italia in 2011 şi provoacă un dezastru plătit de italieni în termen de spread, ţara fiind nevoită să suporte atât presiunea fiscală cât şi atitudinea inchizitorială a mai multor ţări europene. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă agenţia ar fi ţinut cont de valoarea materială şi spirituală a patrimoniului cultural şi artistic italian? Curtea de Conturi estimează că vorbim de 234 de miliarde de euro daune, o cifră care nu poate să nu fie luată în considerare.

Se poate stabili un preţ al culturii? Cât valorează Caravaggio, Dante sau Petrarca? Dar Imperiul roman? Ca să nu mai vorbim de celelalte produse ale creativităţii, de la sonet la pian, de la operă la Statul Pontifical. Putem reduce cultura cu multiplele sale resurse, la o cifră într-un bilanţ contabil? Fundaţia Symbola împreună cu UnionCamere a calculat suma acumulată în urma vizitării muzeelor, monumentelor, siturilor arheologice. Rezultatul: 214,2 miliarde de euro. 15,3% din PIB-ul Italiei, un adevărat tezaur în vreme de criză. Dar vorbind cu reprezentanţii asociaţiei Federculture aflăm că este vorba mai degrabă de un potenţial neluat în serios. „Suntem ţara cu cea mai mare densitate şi calitate de «produse» culturale, dar faptul că producem frumuseţe nu e de ajuns”, precizează preşedintele Roberto Grossi. „În faţa diminuării resurselor, ne lipseşte o strategie politică de dezvoltare, ca şi o capacitate inovativă de a gestiona şi a furniza ofertă culturală. Încă nu ne dăm seama că fără introducerea tehnologiei suntem pierduţi: din 3.800 de muzee, doar 3% dispun de o aplicaţie SmartPhone şi numai 6% au audio ghiduri sau dispozitive digitale. Colaborarea public-privat este privită cu scepticism. Dar nu e un scandal, este o necesitate. A fii frumos nu mai este de ajuns. De altfel, în datele furnizate de Country Brand Index, Italia se află pe primul loc din punct de vedere cultural la calitatea serviciilor, siguranţă şi infrastructuri, şi pe locul 15 ca atractivitate. În timp ce primele cinci locuri sunt ocupate de Elveţia, Canada, Japonia, Suedia şi Noua Zeelandă. Patrimoniul imobiliar istorico-artistic al Italiei nu poate fi estimat, depăşeşte orice calcul imaginabil. Colosseul ca brand are o valoare de 91 de miliarde de euro, conform datelor publicate de Camera de Comerţ din Monza şi Brianza. Domul din Milano valorează 82 de miliarde de euro, mai puţin decât Sagrada Familia estimată la 90 de miliarde. Dar Turnul Eiffel are o valoare record de peste 434 miliarde de euro”.
Patrimoniul cultural italian e format din bunuri materiale şi imateriale: 4.588 de monumente, muzee şi zone arheologice, 46.025 bunuri arhitectonice, 12.609 biblioteci, 34.000 de locuri de spectacol, 49 patrimonii UNESCO (5% din totalul lor şi 11% din cele aflate în Europa). Are, deci, de trei ori mai multe muzee decât Franţa, de două ori mai multe decât Spania, de patru ori mai multe biblioteci decât Franţa.

Am plecat de la Romulus, ctitor de lume în vreme de sălbăticie şi haos. Şi am ajuns la Paolo Sorrentino cu filmul său La grande bellezza, câştigător al premiului Oscar pentru cea mai bună producţie străină. Cultura lasă întotdeauna spaţiu contradicţiilor, se înfruptă din ele şi din ele trăieşte. De altfel, Cesare Pavese spunea că „întreaga artă este o problemă de echilibru între două forţe contrarii”. Indiferent de vremuri, frumuseţea va încerca mereu să depăşească materialitatea. Pentru a crede în această victorie trebuie, însă, să fim convinşi de două lucruri: Arta nu este un pact cu diavolul, ci cu neliniştea, şi Arta asigură zborul, dar cu aripile celor care beneficiază de ea.

Raluca Niţă
(nr. 4, aprilie 2014, anul IV)