Confesiunile celebrei actriţe Eleonora Duse, donate Fundaţiei Cini din Veneţia

Celebra actriță italiană Eleonora Duse s-a născut în 1858, fiică a unor actori din Vigevano, și și-a făcut intrarea pe scenă în copilărie. Era încă vremea companiilor ambulante, când artiștii erau tot timpul pe drum, ceea ce a afectat sănătatea fetiței. Dar nu va trece mult și, în 1885, Duse va di considerată cea mai bună actriță din întreaga Italie, verdict confirmat de oamenii de teatru din multe alte orașe europene.
Peste câțiva ani, tânăra își va face primele apariții pe scenele de la New York și Londra și va juca, ani buni, în spectacole după piesele celebrului Gabriele d’Annunzio, rolurile din La Città morta (1898) și Francesca da Rimini (1901) confirmându-i valoarea și întărindu-i notorietatea. Unul dintre marile ei succese fusese deja o adaptare italiană după Dama cu camelii, rol în care strălucise Sarah Bernhardt. Istoria teatrului arată că reputația Eleonorei Duse se datora mai mult personalității ei magnetice decât tehnicii actoricești. Spre deosebire de Sarah Bernhardt, miza pe lipsa machiajului și pe efectele simplității, pe forța gândului transmis pe scenă, nu pe teatralismul propovăduit de tradiția franceză.
Pe 21 aprilie 1924 se stingea din viață la 65 de ani, într-un hotel din Pittsburgh, răpusă de pneumonie, boala care o chinuise ani întregi. Se întâmpla în timp ce se afla în turneu. Peste patru zile trupului neînsuflețit se întorcea în țara natală, la cimitirul din Asolo, localitatea în care-și petrecuse ultimii ani din viață.

În anii de glorie, Eleonora Duse a interpretat ca nimeni alta roluri importante, iar admiratorii ei s-au situat în tabăra opusă admiratorilor celebrei Sarah Bernhardt. O vreme, actrița a fost inactivă din cauza stării de sănătate, iar după 1900 n-a mai putut refuza machiajul. Dar locul ei în istoria teatrului rămâne în continuare unic.
Crezul ei este sintetizat în următoarele cuvinte: „Teatrul trebuie distrus pentru a fi salvat, toți actorii și actrițele ar trebui să moară de ciumă. Otrăvesc aerul și fac arta imposibilă. Ar trebui să ne întoarcem la greci, să jucăm în aer liber: teatrul moare când se face alături de loje, rochii de seară și spectatori care tocmai au luat cina”.

Telegramele pe care celebra actriţă Eleonora Duse le trimitea prietenilor săi în primii ani după 1900 pot fi comparate cu mesajele twitter de astăzi. Concise, directe şi eliberatoare. Prin intermediul lor, „la divina” – cum o numea Gabriele D'Annunzio – îşi povestea stările de spirit, gândurile cele mai intime. Se poate spune că unica deosebire de universul reţelelor de socializare de astăzi este faptul că actriţa nu vorbea lumii întregi, ci unei singure persoane. Un schimb dens de mesaje inedite sub formă de scrisoare sau telegramă trimise ani de zile lui Henry Russell, profesor de muzică şi impresar, de care era foarte legată printr-o prietenie sinceră şi trainică. Cu Russell va colabora în cadrul stagiunii de operă şi teatru de la New Waldorf Theatre din Londra.
Toată această corespondenţă necunoscută până acum, împreună cu alte schimburi epistolare extrem de interesante şi originale, ca şi o colecţie de autografe, au fost donate Centrului de Studii despre Teatru al Fundaţiei Giorgio Cini, aflat pe insula San Giorgio Maggiore, la Veneţia. Toate aceste materiale valoroase au fost colecţionate de-a lungul întregii vieţi de Lee Strasberg.
Profesor la Actor's Studio din New York unde în anul 1950 va fi numit director de către regizorul Elia Kazan, Strasberg e cunoscut ca un adevărat maestru pentru numeroşi actori deveniţi apoi adevărate stele cinematografice la Hollywood: de la Marlon Brando şi Paul Newman la Shirley MacLaine şi Marilyn Monroe. Tuturor a transmis şi descris cu pasiune arta Eleonorei Duse. Era îndrăgostit de vocea ei, „pare că pluteşte uşor spre public”, şi „extraordinara abilitate de a sta pe scenă, dând viaţă unui personaj făcut din carne şi gânduri, fără a transmite însă acea energie particulară care în general caracterizează emoţia actorului”.
Astăzi, la mulţi ani de la dispariţia lui Strasberg (1982), soţia sa, Anna, a hotărât să doneze Fundaţiei Cini colecţia epistolară a actriţei considerată simbolul teatrului modern. Ni se dezvăluie astfel portretul unui om cu un puternic simţ etic în ceea ce priveşte meseria şi o totală intoleranţă faţă de plictiseală, bârfă şi aparenţe.

Într-un mesaj trimis lui Russell la 23 octombrie 1903 pe o bucată de hârtie cu antetul hotelului Savoy din Londra, Eleonora Duse scrie: „Mă simt stupidă, iar viaţa din oraş mi se pare mai absurdă şi mai crudă ca niciodată, cine ştie ce soare superb este la ţară, în vreun cătun din lumea asta? Cultivez vos jardin!”.
Într-o altă epistolă trimisă de la Paris tot lui Russell, scrie: „Dragule şi bunele prieten, în seara asta mi-e imposibil să îţi vorbesc. Sunt într-o stare de oboseală atroce din cauza unei zile la fel de teribile. Am avut repetiţii până acum când e ora 11 seara, cad din picioare şi nu pot să fac nimic. Pe mâine, căci mă simt tare rău. Aici totul e un infern atroce!”
La 10 ianuarie 1904, în schimb, de la Hotel Gray G. d'Albion, la Cannes, Duse se arată recunoscătoare destinatarului ei pentru că a ajutat-o să îşi regăsească „puterea care constă în a mă întoarce la meseria mea”. După câteva luni, îi telegrafiază lui Russell de la Viena: „Sunt bine, absoluta nevoie de a lucra şi lipsa de ajutor a făcut un bine: m-am închis în mine însămi unde am regăsit energie, orgoliu, speranţă”.
Chiar şi din aceste scurte fragmente inedite pe care Fundaţia Cini le-a obţinut datorită şi interesului manifestat de familia Alliata di Montereale, se vede clar că Elenora Duse era atrasă de viaţă ca de un foc esenţial. „Cine ştie să vadă dincolo de lucruri şi oameni, învaţă în fiecare zi că totul depinde de câtă forţă, bucurie, durere şi libertate reuşeşti să emani. Şi să percepi acest lucru. Să îl înţelegi”.

Raluca Niţă
(nr. 10, octombrie 2015, anul V)