 |
|||
 |
|||
|
Un veac de singurătate printre reţele de socializare
Nimic nou, o să îmi spuneţi. Ştiam cu toţii sau bănuiam că suferim de o „acută indispoziţie socială”. Noutatea este că acum ştim cu certitudine că vorbim de o adevărată maladie. O confirmă un studiu ştiinţific realizat pe un eşantion de trei milioane de persoane şi publicat în revista „Perspectives in Psychological Sciences”. Rezultatele au fost anticipate de cele mai importante jurnale americane şi europene, printre care şi italianul „La Repubblica”. Singurătatea, afirmă cercetătorii de la Brigham Young University din Utah, reprezintă o ameninţare pentru sănătatea omului, care nu poate fi subestimată. Este comparată ca efecte negative cu obezitatea, dar e de două ori mai periculoasă. Persoanele care suferă de singurătate au „un risc de mortalitate” cu 14% mai mare faţă de medie. Riscul provocat de obezitate e de 7%. Ca să vă faceţi o idee şi mai clară: riscul de mortalitate cauzat de condiţii de sărăcie extremă e de 19%. Practic, putem spune că singurătatea ne scurtează viaţa. Studiul afirma că acest lucru este valabil atât pentru cei care îşi trăiesc cu dificultate propria izolare, cât şi pentru cei care au ales să trăiască singuri şi în aparenţă se simt fericiţi. „Singurătatea şi izolarea socială pot părea două condiţii de viaţă diferite”, remarcă profesorul Julianne Holt-Lunstad care a coordonat studiul, „dar nu este adevărat. Poţi să fii un om înconjurat de lume şi să te simţi totuşi foarte singur. Alţii se pot izola în mod voit pentru că preferă să trăiască singuri. Efectul asupra longevităţii este acelaşi în ambele cazuri. Trebuie să ştim că impactul relaţiilor sociale asupra stării de sănătate este enorm”. Studiul nu se limitează să semnaleze problema, ci fotografiază şi dimensiunile sale. De când acest fenomen a început să fie analizat, adică de când există statistici în acest sens, nu a existat niciodată un număr atât de considerabil de oameni singuri ca în zilele noastre. „Trăim cel mai ridicat nivel de izolare din întreaga istorie a umanităţii şi aceste date se văd în orice ţară sau continent de pe planetă”, precizează profesorul Tim Smith, unul dintre autorii studiului american. „Lumea erei digitale se află în faţa unei reale «epidemii» de singurătate. Obezitatea şi izolarea sunt două maladii în strânsă legătură una cu cealaltă: mâncăm prea mult şi prost şi stăm prea mult singuri”. E uşor să ne imaginăm un adolescent cu computerul deschis, ori cu smart phone sau tableta, ori toate trei simultan, mâncând nervos, fără tihnă şi fără apetit, un întreg meniu de chiftele şi cartofi prăjiţi cumpărat dintr-un fast food oarecare. Nu este un stil de viaţă care aparţine doar adolescenţilor. Cei care dau în patima obsesivă a jocurilor video au între 25 şi 40 de ani. Am inventat reţelele de socializare pentru „a acumula” cât mai mulţi prieteni ori aşa-zisele chat unde să putem întâlni o lume întreagă care gândeşte, mănâncă, munceşte şi se revoltă ca noi. Într-o măsură variabilă, putem spune că toţi suntem prieteni sau amanţi ori amândouă ipostazele laolaltă. Dar nu ne dorim şi nu cultivăm pentru nimic în lume legături stabile, căci altfel ce facem cu toţi ceilalţi? O relaţie serioasă cu unul singur ne-ar ocupa prea mult timp şi spaţiu mental. Ai o mie de prieteni pe Facebook, milioane de contacte disponibile şi Tinder, o navă întreagă de followers pe Twitter, nu îţi poţi permite să pierzi vremea cu un prieten adevărat. E o chestiune de număr, de cantitate. În internet ca la supermarket. Povestea jurnalistul şi scriitorul italian Tiziano Terzani într-un interviu: „Intru într-un magazin să cumpăr o sticlă de lapte şi ce văd? Lapte cremos, lapte fără grăsime, lapte parţial gras, lapte gras, lapte cu grăsime adăugată, fără conservanţi, cu cacao, lapte cu iaurt, iaurt cu lapte, lapte acru, lapte dulce, lapte light. Simt că îmi crapă capu'! Urlu: Vreau lapte de la vacă!!!!! Muls de la vacaaaă! De vacaaaaă! Unde eeee? Undeeeee?” În faţa computerului trăim un vertij de putere, de lidership, o mişcare sterilă care nu produce nici un fel de contact real. Creează iluzii, vise, schimburi permanente de nimicuri mereu altele, un trafic neîntrerupt de ceva fără nume sau chip. Ca într-o excepţională piesă scrisă de dramaturgul francez Bernard-Marie Koltès, mort de SIDA în 1989, care se intitula tocmai În singurătatea câmpurilor de bumbac. Doi oameni, un dealer şi un client, se întâlnesc, ajung la un acord, negociază pentru ceva care rămâne misterios, pentru că tema textului nu e marfa, ci piaţa, comerţul însuşi. Doar la sfârşit şi pentru o secundă aproape imposibil de sesizat, descoperim despre ce e vorba. Vânzătorul şi clientul cumpărau şi vindeau poate propria moarte. Vreau să vă lansez o provocare: dacă aţi citit articolul până la capăt şi vreţi să vorbim despre el, să mă criticaţi, întrebaţi, contraziceţi, felicitaţi sau doriţi să îmi spuneţi că vă e perfect indiferent, nu îmi trimiteţi un email. Căutaţi-mă! Sunt în fiecare dintre voi aşa cum şi eu îmi propun să vă caut. Uneori e de ajuns să ieşi din casă, să tragi adânc aer în piept şi să îţi iei în sfârşit peste picior toate metehnele! Cu zâmbetul pe buze, pentru că aşa cum spunea cineva: „Cine zâmbeşte atunci când lucrurile merg prost s-a gândit deja pe cine să dea vina”.
Raluca Niţă | ||
