Colosseum under construction: între visuri şi sprijin

Acum câţiva ani puteaţi citi pe site-ul cotidianului The Guardian următoarea ştire: „Colosseumul din Roma a devenit un obiectiv turistic problematic pentru autorităţile din Roma. Cu un an în urmă s-a constatat pentru prima dată că monumentul a început să se încline. Autorităţile au făcut o serie de teste pentru a observa dacă traficul din zonă are vreun efect negativ asupra construcţiei. O posibilă cauză a înclinării ar fi o fisură în fundaţie, sunt de părere experţii”.

Astăzi, când mare parte din cel mai cunoscut monument italian, simbolul Peninsulei, a fost restaurată datorită banilor alocaţi de omul de afaceri Diego Della Valle, o altă ştire ocupă paginile culturale ale ziarelor ţării: ministrul Culturii Dario Franceschini, de pe pagina sa de Twitter, visează la un Colosseum „podit” cu o imensă scenă care să redea viaţa arenei originare. De altfel, Amfiteatrul Flavian, pe vremuri locul luptelor între gladiatori, a găzduit în 2003 concertul lui Paul McCartney care a cântat doar pentru 300 de spectatori. De asemenea, în 2008 balerinul şi coregraful Roberto Bolle a fost protagonistul unui spectacol organizat de FAI (Fondo Ambiente Italiano). La un an după aceea va fi rândul tenorului italian Andrea Bocelli să participe la un eveniment filantropic. În fine, ultimul care s-a bucurat de re-inventarea arenei – aşa cum şi-o doreşte acum ministrul – a fost Biagio Antonucci în 2011, care a susţinut un concert organizat de UNESCO în scopul sprijinirii tinerilor arheologi din ţările aflate în război.

Însă, pentru a pune în practică dorinţa ministrului, lucrările ar fi extrem de complexe şi costisitoare pentru că sub Colosseum există o întreagă lume, o fabrică de făcut spectacol. Iar mai presus de orice, în subteranele monumentului „trăieşte” un râu, „fosso di San Clemente”, care, când plouă, iese din albie şi în câteva minute inundă totul. Asta înseamnă ca orice tip de „acoperire” ar sări ca un dop de şampanie în noaptea de Anul Nou.

Directoarea Amfiteatrului Flavian, Rossella Rea, crede că în ce priveşte Colosseum-ul, e mereu valabilă maxima lui Mark Twain care spunea vorbind despre cărţile clasice: „Toţi le cunosc, nimeni nu le-a citit”. Directoarea Complexului monumental este arheolog, născută la Napoli, şi ocupă această funcţie extrem de importantă din 1985, fiind pentru Colosseum ceea ce Quasimodo era pentru Notre Dame, paznic şi clopotar.

Spre deosebire de amfiteatrele construite anterior între două dealuri, Colosseumul este o structură autonomă, în întregime construită. Planul său este eliptic, având 189 m lungime și 156 m lăţime, suprafaţa sa fiind de 6 ha. Înălţimea zidului exterior este de 48 m. Perimetrul originar măsoară 545 m. Arena centrală este ovală, având 86 m lungime şi 156 m lăţime, înconjurată de un zid de 4,5 m înălţime, care se ridică până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori. Se presupune că zidul exterior era construit din 100.000 m³ de travertin, nu zidit cu mortar, ci fixat cu scoabe de fier. Ansamblul structurii a suferit pagube însemnate în decursul veacurilor, prin prăbuşirea unor părți mari, în urma unor cutremure. S-a păstrat partea de nord a zidului de incintă. În secolul al XIX-lea au fost adăugate la extremităţile sale rampe de cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului actual al Colosseumului este de fapt zidul interior de la origine. Partea păstrată a zidului exterior al faţadei monumentale se compune din trei niveluri de arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care se înalţă un atic foarte înalt, prevăzut cu ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semi-coloane, ionice, dorice şi corintice, în timp ce aticul este împodobit cu pilaştri corintici. Fiecare arc de la al doilea şi al treilea etaj era ornat cu statui, reprezentând probabil divinităţi și alte personaje ale mitologiei greco-romane.

În jurul părții de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse în corbel. Acestea susțineau un acoperiş mare retractabil, cunoscut sub numele de velarium, care ferea spectatorii de arşiţa soarelui sau de ploaie. Era o pânză foarte mare, susţinută de o plasă din frânghii, cu o gaură în mijloc. Acoperea două treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a capta vântul și a-l dirija către spectatori. Velarium-ul era manevrat de marinari înrolaţi în acest scop la sediul marinei din Misenum şi cazaţi la cazarma Castra Misenatium din apropierea Colosseumului.

Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient, pentru care arhitecţii au conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La parter existau 80 de intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată, precum și fiecare scară. Nordul intrării principale era rezervat împăratului și apropiaților săi, pe când celelalte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale erau bogat decorate cu picturi și reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un mare număr de intrări au dispărut prin prăbuşirea zidului exterior, dar intrările de la XXIII la LIV mai există.

Spectatorii primeau bilete sub formă de bucăţi de ceramică, pe care erau indicate prin numere secțiunea și rândul. Ajungeau la locurile lor prin vomitoria (la singular vomitorium) care dădeau în tribună. La sfârşitul jocurilor sau în caz de urgenţă, evacuarea se putea face în câteva minute.

„Pentru «a podi» astăzi arena redându-i aspectul originar ar fi obligatorie o muncă de fineţe pe mai multe planuri, în orice caz ceva ce ţine de inginerie şi hidrologie pentru a interveni în schimbarea cursului apei de sub monument, admiţând că acest lucru este posibil”, precizează Rossella Rea. Deci nu ar fi nevoie doar de „un pachet de curaj”, cum spune ministrul? „Nu, nici vorbă. Ar fi nevoie de multă ştiinţă şi cu siguranţă de mulţi bani”. Dar despre ce sume vorbim? Greu de spus, mult mai mult decât cei 25 de milioane de euro puse la dispoziţie pentru restaurare de Diego Della Valle. Ar costa mult mai puţin o acoperire provizorie din lemn cum s-a făcut în 1950 cu ocazia Jubileului. Dar este din lemn, iar cei care lucrează aici încă îşi mai amintesc terorizaţi cum în timpul concertului McCartney a aruncat un chiştoc de ţigară pe scenă.

Biserica catolică are dintotdeauna o poziţie foarte clară: Colosseum-ul este un lăcaş al sacrificiului, al martirilor, o bazilică. Arena este parţial deja „podită” ca pe vremea gladiatorilor, rezultatul unor eforturi interdisciplinare făcute în 1998. Partea acoperită reprezintă un sfert din întreaga suprafaţă. Lemnul a fost îmbrăcat în tencuială şi mortar ca să dea senzaţia de nisip. Pilonii nu se sprijină niciodată pe structură şi au piedestalul din ciment voit la vedere. Aici a fost mult mai uşor să se facă acest tip de intervenţie pentru că resturile sunt în mare parte distruse şi, deci, există mult spaţiu liber.

Dar ceea ce se află sub Colosseum e mult mai mult de un subteran fără tavan. E o lume: spaţii enorme pentru a depozita şi transporta scenografii monumentale demne de ceremonii religioase grandioase sau sărbătoriri ale victoriilor militare, şine pentru expunerea covorului roşu cu 12 coridoare laterale, cuptoarele. Un monument într-un monument.
Pare fascinantă ideea acoperirii acestui labirint, de a da un tavan dedesubturilor, dar dacă îi întrebi pe turiştii veniţi din toate colţurile lumii să viziteze, aceştia nu se declară deloc convinşi de ea. Pentru că e ca şi cum ai reda braţe şi cap zeiţei Nike din Samotracia de care se îndrăgostise Marguerite Yourcenar tocmai pentru că „era atât de puţin femeie şi atât de mult vânt”.

Colosseum-ul era o maşinărie urbană, iar acest lucru se vede de la înălţime foarte bine şi astăzi. Nu o retro-scenă, nu un dedesubt al scenei constrâns să stea cu burta la soare, ci descoperirea unei fabrici de făcut spectacol, „o bucată vie de oraş” care se lumina şi se aerisea datorită celor 100 de trape închise doar în timpul spectacolului.

Privind această lume mă duce gândul la acel râu, duşmanul de temut al ministrului Franceschini, care se scurge pe sub Bazilica San Clemente şi ajunge până în via Sannio la doi paşi de altă bazilică monumentală, San Giovanni. Şi fără să vreau, mă trezesc rugându-l să rămână acolo, ca un martor viu al tuturor vremurilor şi să nu lase ideile aparent inedite să ne distrugă nostalgiile. Idei interesante, uneori prea curajoase, adeseori inutile.

Raluca Niţă
(nr. 12, decembrie 2014, anul IV)