 |
|||
 |
|||
|
STOP AND GO: 100 de ani de la inventarea semaforului
Culoarea roşie oferă celor care aşteaptă unii în faţa altora să traverseze, ocazia de a se privi şi medita: „Ce urât se îmbracă tinerii de azi!”, „Ce barbă vulgară are tipul ăla!”, „Uite, vezi, un cuplu de bătrânei drăguţi! Aoleu, stai puţin! El nu vede, vai, şi ea, săraca, abia merge!”, „Ia, uite şi tanti asta ce parabolică are pe cap, ocupă tot trotuarul”. În ce mă priveşte, am visat încă de copilă cum la apariţia verdelui şi „cunoscându-ne” deja din priviri, noi cei din partea stângă a străzii ne-am fi strâns mâinile la traversare cu cei de pe cealaltă parte, am fi făcut schimb de impresii, numere de telefon, complimente, sugestii. Dar „un verde” nu durează o eternitate şi ori de câte ori încercam să pun în practică acest gând eram apostrofată încă de la primul gest amical: „Hei, ce faci? Uită-te pe unde mergi!” Da, aşa e. Uită-te pe unde mergi. Asta este problema. Adevărata educaţie presupune un simţ al răbdării. Să aştepţi să îţi vină rândul, să nu împingi, să nu forţezi, să nu înşeli. Să stai la locul tău: al tău ca pieton, al tău ca şofer. Şi asta face parte dintr-un bagaj cultural. Mai greu sau mai uşor, mai plin, uneori de-a dreptul gol. Vedem zilnic şoferi care apasă pe accelerator doar să nu vadă culoarea roşie, pietoni care trec pe roşu pentru că şi aşa „nu vine nimic”. Nu „nimeni”. Nimic. Iar tu, omul educat, răbdător, eşti privit cu îngrijorare ca un timid sau şi mai rău, un bolnav, unul care „nu ştie şmecheria”. Pietonii „şmecheresc” semaforul şi trec pe roşu, automobiliştii sunt mai isteţi decât semaforul şi trec şi ei pe roşu. Intrăm în coliziune unii cu alţii şi ne facem rău. Uneori iremediabil, din păcate. Şi pentru ce? Pentru un minut în plus. Pentru a câştiga o clipă dincolo de care iar nu vom avea răbdare. Şi mecanismul continuă, mereu la fel. În acel an 1914 nu exista la Cleavland niciun fel de necesitate reală pentru a disciplina traficul maşinilor cu semnale colorate. Cu doar 469.000 de maşini, camioane incluse, care circulau într-o naţiune mai mare de 32 de ori decât Italia, proprietarii primelor autoturisme Chevrolet, Ford, Dodge, Hup puteau foarte bine să se respecte unul pe altul încetinind, dând prioritate sau oprindu-se când era cazul. Dar numărul ridicat de accidente, chiar mortale (trei pe lună) şi desele scandaluri între şoferi îl conving pe primarul de atunci al oraşului industrial de pe lacul Erie, să ia în considerare ideea unui inventator englez care încă din 1868 încercase să instaleze semnale luminoase alimentate cu gaz la Londra. Erau asemănătoare semaforului feroviar inventat la Nottingham de J.P. Knight. O idee care s-a dovedit lipsită de maturitate tehnologică dacă ne gândim că semnalele au explodat aproape imediat, rănind o sumedenie de automobilişti şi pietoni. Semafoarele electrice bicolor, cu cele două îndemnuri „GO” şi „STOP”, verde şi roşu, fabricate de American Traffic Signal Corp, după proiectul unui poliţist din Salt Lake City care construise un exemplar în garajul său, funcţionează şi sunt apreciate în unanimitate. Dar tricolorul luminos al tuturor frustrărilor noastre se va afirma şi va fi recunoscut abia după şase ani când va fi adoptat şi de New York. Primăria abandonează „turnurile” din bronz şi granit de pe Fifth Avenue, care transmiteau sugestii roşii şi verzi. În 1920, semafoarele au comenzi obligatorii. Proiectul va fi încredinţat unui medic cu o pasiune înnăscută pentru traficul stradal, doctorul John Harris. El a construit un sistem de comenzi din lemn pentru agentul de circulaţie care acţiona luminile după intuiţia sa şi cu scopul de a nu se crea aglomeraţie. Nu va avea succes, ba mai mult, va da naştere unei noi legi nescrise a străzii: „Oricât de teribilă va fi situaţia traficului, prezenţa unui agent de circulaţie o va înrăutăţi”. Sistemul creat de doctorul Harris era prea complicat, cu lumini diferite, inclusiv cea albă pentru a opri sau dirija fluxul automobilelor în funcţie de direcţie: alb pentru est-vest, verde nord-sud. Dar principiul său intrase deja în istorie. Puţini ani mai târziu, în 1926, primăria aloca 126.000 de dolari, milioane de azi, pentru plasarea stâlpilor din fier forjat, conform modei City Beautyfication cu cele trei culori astăzi atât de familiare. Semaforul modern, semiautomat şi reglabil de la distanţă de către poliţie se născuse.
Raluca Niţă | ||
