22 decembrie 1989: Radio Timişoara Liberă

Timişoara, 22 decembrie 1989. O zi din viaţă, o viaţă cu amintirea zilei. Timişoara era deja un oraş liber. Descătuşat dureros din lanţurile comuniste, oraşul trăia în agonie. Dacă Revoluţia noastră va fi înăbuşită? Dacă nimeni, niciodată, nu va vorbi despre ce s-a întâmplat aici, iar norii cenuşii ai dictaturii comuniste vor reveni asupra oraşului precum praful se aşterne după o mare explozie?
Legătura oraşului cu ţara, cu lumea întreagă a fost întreruptă. Niciun mijloc de comunicare nu mai funcţiona. Timişorenii adunaţi în Piaţa Operei nu cedează, nu-şi pierd speranţa. Teama şi speranţa deopotrivă, îi uneşte. Speranţa că vocea oraşului va fi auzită. Într-un moment de deznădejde, timişorenii prezenţi cu zecile de mii la manifestaţii, îngenunchează, toţi, îşi ridică privirea spre cer şi spun Tatăl Nostru. Un oraş întreg se roagă, cu voce tare şi cu speranţă în Dumnezeu. Cineva trebuie să audă. Cineva trebuie să facă auzită vocea oraşului mai departe, în ţară şi în lume. Acum ori niciodată!
Aflăm de la televizor că dictatorul a fugit, că am învins. Vrem, în sfârşit, să ne spunem povestea, să afle o lume întreagă ce s-a întâmplat la Timişoara, un oraş devastat de lacrimi, jertfă, durere şi fericire deopotrivă. În Piaţa Operei se strigă „Radio Timişoara”. Se scandează „Libertatea presei”, o adevărată „diplomă de maturitate a Revoluţiei de la Timişoara”. Şi atunci auzim, după o lungă perioadă de tăcere, vocea oraşului: „Aici Radio Timişoara liberă. Dragi ascultători, peste câteva momente vom fi prezenţi cu primele informaţii”. Primul post de radio liber din ţară, redus la tăcere ani de zile în perioada comunistă, transmite Revoluţia noastră în direct.

„În 22 eram tot în Piaţa Operei şi pe la 11, în jur de ora 11, ştiu că Ceauşescu nu plecase încă, le-am spus colegilor de la IMAIA: Eu plec la Radio. Ori mă auziţi, ori mă întorc. Din două, una. Şi nu m-am mai întors, evident. Momentul plecării lui Ceauşescu l-am prins la Universitate. Am venit la Radio, aici m-am întâlnit cu Bogdan Herzog şi cu ceilalţi, evident, şi nu am stat foarte mult. După o jumătate de oră am plecat la fabrica de pâine, la fabrica de lapte, la fabrica de zahăr, la reportaj, cu singurul reportofon pe care-l aveam şi cu un afiş scris cu creion pe capota acestei Dacii negre, cu Radio Timişoara şi lipit cu scoci pe capotă. Oamenii m-au întâmpinat foarte amabil peste tot, am venit cu reportajul din aceste locuri, s-a difuzat, evident”. (Mihai Junea)

O mână de oameni de radio din oraş se regăsesc şi decid împreună să redeschidă postul nostru de radio. Un post de radio desfiinţat dar „ţinut la cald” de echipa tehnică, gata să-şi reia oricând activitatea. Redactorii radioului împrăştiaţi în diverse alte locuri de muncă se reîntorc la „prima iubire”, Radio Timişoara. Un Radio, o mare familie de oameni, o voce de neînvins.

„Cînd am auzit prima dată Aici Radio Timişoara Liberă! am tresărit din adîncul fiinţei. Ştiam că mama mea e acolo alături de colegi, iar aceste prime cuvinte care au spintecat eterul au separat două lumi, au creat drumul pe care s-a păşit ca într-un exod eliberator din dictatura ceauşistă. Aceeaşi conştiinţă a făcut ca redactori şi tehnicieni daţi afară în 1985, când s-a decis închiderea Radio Timişoara, să se reîntâlnească la poarta radioului în 22 decembrie 1989. În Timişoara vibra aerul de intensitatea cu care era trăit sentimentul libertăţii, dar la Radio aveai ocazia să trăieşti momente speciale!
Nu vreau să mă pierd în vâltoarea oamenilor care treceau ca într-un pelerinaj pe la radio înainte de a se reîntoarce între manifestanţi. Era un du-te-vino neîntrerupt. Informaţii de tot soiul, unele alarmiste, altele pline de un entuziasm necunoscut pînă atunci aveau acces şi erau transmise, în direct, fără supraveghere, fără aprobare prealabilă. Casa Radio Timişoara era un far al libertăţii depline. Spun casa pentru că toţi cei care au lucrat acolo până în 1985 au trăit ca într-o familie. O solidaritate de breaslă de neclintit, o credinţă unanim împărtăşită că Radio Timişoara chiar şi în vremea cenzurii era un mesager subtil al valorilor democratice, şi, pînă la urmă, o nevoie de exprimare a identităţii i-a făcut pe cei care lucraseră la Radio Timişoara să fie la sediul de pe strada Cluj în decembrie 1989. Cu o vitalitate nemaitrăită, o mână de oameni de radio au ridicat semeţ o instituţie şi i-au proclamat libertatea. Emoţii trăite cu fiecare celulă, cu fiecare atom, au scris în ADN-ul Radio Timişoara o pagină de neuitat. Ne raportăm şi acum la acele momente, ne bucurăm, şi nu am obosit încă să repovestim, retrăim acele zile”, ne mărturiseşte Felicia Ristea, redactor la Radio Timişoara, amintindu-şi de momentul redeschiderii porţilor Radioului pe 22 decembrie 1989.

Cu sprijinul Danei Luciana Florea (Radio Timisoara), am găsit în Fonoteca de Aur Radio România Timişoara mărturii emoţionante ale redactorilor care au fost în studio pe 22 decembrie şi au transmis în direct momentele Revoluţiei. George Balica, Bogdan Herzog, Mircea Muntean, Adina Ene Ostoici, Agneta Nica, Vasile Bogdan, Petru Pacuraru, Ion Dula Giulvazanu, Mihai Junea şi Veronica Balaj s-au reîntâlnit în 1991 în studioul Radioului din Timişoara într-o emisiune evocatoare a Revoluţiei Române, a zilei de 22 decembrie, pe care au numit-o „ziua libertăţii cuvântului rostit”.

„Astăzi îi dăm drumul. Simt că-i vom da drumul. Am intrat în birou, [...] am urmărit televizorul, am văzut acel comunicat prin care se instaura starea de necesitate în întreaga ţară. Fireşte, ne-am necăjit, dar n-am disperat. Simţeam că în 22 decembrie Radio Timişoara va începe să emită din nou. Şi n-a trecut multă vreme, am deschis din nou televizorul şi am avut bucuria să îl văd pe Ion Caramitru. În studio au venit de îndată şi Adina Ene Ostoici, Ion Dula Giulvăzanu şi am reuşit să încropim foarte repede un program şi peste o oră [...], la ora 14.00, Radio Timişoara a intrat în emisie. [...] După aproape cinci ani de tăcere impusă de dictatură, postul nostru de radio îşi reia activitatea. [...] Împreună cu Mircea Munteanu, care a venit şi el în studio, împreună cu Bogdan Herzog, peste câteva clipe, deci după o scurtă pauza muzicală, am început să emitem primele informaţii”, spunea George Balica evocând momente ale primei emisiuni radio.

Emisiunea i-a adus laolaltă pe toţi cei care înainte de 1985 lucraseră la Radio. Rând pe rând, au ajuns la studio toţi foştii redactori ai radioului. „Ne-am regăsit meseria” (Adina Ene Ostoici). Bogdan Herzog îşi aminteşte că în Radio rămăseseră doar două partituri muzicale: Clayderman şi Zamfir. Radioul fusese timp de cinci ani „un loc de adâncă şi grea tăcere” (Vasile Bogdan). „Am avut cei cinci ani neşansa ca locuind în preajma studioului să trec în fiecare zi pe lângă studio. Aşa cum spunea Vasile Bogdan, era un loc de adâncă şi grea tăcere. Dar trecând în fiecare zi prin faţa studioului era o dureroasă, zilnică aducere aminte”. (Adina Ene Ostoici)

Timişoara, decembrie 2012. Mulţi dintre noi, timişorenii Revoluţiei din 1989, n-am uitat prima emisiune transmisă de Radio Timişoara chiar dacă unele voci s-au stins. „Decantând aceste amintiri, poate că ceva în noi va trebui să fie adus la acea temperatură, să continuăm emoţiile şi starea de atunci ca să împlinim acele idealuri”. (Adina Ene Ostoici)

„La intrarea în Radio Timişoara, sediul din strada Pestalozzi, de unde se emite acum în 10 limbi pe mai multe frecvenţe de unde medii şi scurte, este o placă de marmură ce spune oricui vine la Radio: «Servim Adevărul»”. (Felicia Ristea)


Mulţumim Radio Timişoara, D-nei Dana Luciana Florea si D-nei Felicia Ristea pentru sprijinul acordat în realizarea acestui material. Materialul audio pe care îl puteţi asculta clicând aici face parte din „Fonoteca de Aur Radio România Timişoara”.

Oana Grimacovschi
(nr. 12, decembrie 2012, anul II)