„Dante. Romanul vieţii” de Marco Santagata

Contemporanii lui Dante nu-i prea sunt de ajutor celui care vrea să-i reconstituie imaginea adevărată. Dintre cei ce l-au cunoscut, aproape nimeni nu a scris despre el iar din generația următoare, foarte puțini s-au pronunțat, nu înainte de a se fi documentat.
Dacă nu chiar prieten, Giovanni Villani, mai tânăr cu vreo zece ani, fusese un cunoscut al lui. În dreptul anului 1321 îi consacră în istoria Florenței scrisă de el un întreg paragraf, creionându-i și un portret psihic concentrat, dar cu ghimpi: recunoaște că și-a onorat orașul cu operele lui, dar insinuează că în Comedia „s-a complăcut”, poate unde era exasperat de exil, „să ciripească și să vocifereze” (să se pronunțe aspru) mai mult decât era cazul, adăugând apoi că erudiția îl făcuse „încrezut”, „scârbit și indignat” (disprețuitor și  trufaș), iar, drept încheiere, observă că, asemenea unui învățat prea puțin afabil („nepoliticos”) nu era în stare să vorbească așa cum se cuvine cu oamenii neinstruiți („cu laicii”), în sfârșit, că era intolerabil și deloc binevoitor.
Giovanni Boccaccio, care nu l-a cunoscut, dar a vorbit cu mulți ce-l cunoscuseră, a fost un admirator necondiționat al lui iar portretul pe care i-l zugrăvește este impregnat de admirație, dacă nu de-a dreptul celebrativ. În ciuda acestui fapt unele trăsături se aseamănă cu cele schițate de Villani, numai că Boccaccio dă o turnură pozitivă însemnărilor prea puțin empatice ale celuilalt. Caracteristica lui Dante de a vorbi puțin și doar dacă „era întrebat”, dorința de singurătate, cufundarea în închipuiri și gânduri până la punctul de a nu observa ce se întâmpla în jur, obiceiul de a se arăta „mândru și foarte disprețuitor”, sunt însușiri ce-l caracterizează pe înțelept şi pe filosof, pe cel ce are conștiința propriei staturi („nu găsise că valora mai puțin decât... într-adevăr valora”). În ceea ce privește trufia, deși Dante însuși se acuza de acest păcat, Boccaccio, istoric scrupulos, a cerut confirmarea de la „contemporani”, adică la cei care îl cunoscuseră pe când era în viață. Tot la mărturii orale a recurs și pentru a se documenta în privința unei laturi negative a personalității lui Dante – cum nu se poate mai jenat că trebuia să o dezvăluie – anume „impetuozitatea”. Îi rezultase că se mânia până la a-și pierde controlul, ca un nebun „furibund”,  dacă  îl atingea careva pe teme politice. Chiar și pentru pricini mărunte. Se pare că în Romagna (unde Dante și-a petrecut ultimii ani de viață și unde Boccaccio însuși locuise) toți știau („e un lucru arhicunoscut în Romagna”) că Dante, dacă auzea vreo „femeiușcă” ba până şi un băietan (un „copilandru”) vorbindu-i de rău pe ghibellini, se înfuria atât de tare că i-ar fi gonit cu pietre, de nu tăceau pe dată. Pare greu de crezut că așa era. În schimb, putem crede că în Romagna s-a transmis imaginea unui Dante irascibil și partizan înfocat. După Boccaccio, asemenea crize erau declanșate de ura față de guelfii care-l izgoniseră din Florența, ură care, drept reacție, făcuse din el un «ghibellin mândru». Ghibellin, Dante nu a fost niciodată, dar din orice gest al său rezultă că toleranța nu era punctul lui forte.
Boccaccio îi schițează și un portret fizic: față prelungă, nas acvilin, ochi mari, maxilare proeminente din cauza unui prognatism („buza de jos o depășea pe cea de deasupra”). În  portretistica ulterioară, mai ales cea din secolul al XV-lea, amănuntele au devenit canonice. Dar de unde le-a scos Boccaccio? Izbitor este faptul că anumite trăsături se regăsesc în figura din fresca (executată se pare înainte de 1337) din capela clădirii tribunalului sau a comandantului mercenarilor din Florența: nici un document nu atestă că imaginea, atribuită într-o vreme lui Giotto, îl reprezintă pe Dante, dar parțiala sa asemănare cu cea de mai târziu (1375-1406), găsită recent în vechea Sală de audiențe din clădirea Breslei judecătorilor și notarilor, tot din Florența, ce se referă sigur la Dante, confirmă faptul că este vorba de portretul lui. Așadar, Boccaccio ar fi putut să vadă fresca aceea, dar poate și altele, azi pierdute. Numai că el adaugă noi amănunte, precum statura joasă, carnația negricioasă și faptul că la maturitate era ușor adus de spate („un picuț cam încovoiat”), pe care nu le putea deduce, mai ales ultimul, din imaginile zugrăvite, dar care trebuie să-i fi fost furnizate de oameni care-l cunoscuseră pe Dante. Şi, într-adevăr, îl numește pe un oarecare Andrea Poggi, „ignorant, dar dotat cu mult bun simț de la mama natură” (fără știință de carte, dar cu un firesc bun simț), cu care vorbise de mai multe ori  despre „obiceiurile și felul de a fi al lui Dante”. Ei bine, Andrea care, rezultă, era major în 1304, nu numai că îl cunoscuse pe Dante, dar îi era chiar nepot (fiind într-adevăr băiatul unei surori a lui Dante, al cărui nume nu-l știm) și, în plus, un nepot care-i semăna teribil nu numai prin trăsăturile feței, ci și „în privința staturii”, ba chiar și prin ținută, având în vedere că și el „mergea puțin cocoșat, cum se zice că făcea Dante”. Toate astea pentru a spune că în portretul făcut de Boccaccio trebuie să fi rămas ceva din figura originară a lui Dante, tot așa cum în lumina anumitor coincidențe, unele linii ale chipului trebuie să fi rămas în imaginea din clădirea tribunalului. Ceea ce înseamnă atunci că, dincolo de inevitabilele tipizări (e aproape caricaturală, dacă-i a lui, imaginea gravată în secolul al XIV-lea pe un perete de la parterul mânăstirii florentine Sf. Annunziata, fostă Sf. Maria din Cafaggio), putem întrezări câte ceva din fizionomia dantescă în unele elemente recurente (prognatismul, dacă nu și nasul acvilin) în figura devenită tradițională.

„Zidul vechi al orașului” și „oamenii noi”

Dante s-a născut în casa părintească situată în piața din spatele bisericii San Martino al Vescovo din cartierul San Pier Maggiore, aproape vis-à-vis de turnul zis Della Castagna, păstrat și în zilele noastre, la doi pași de biserica Mânăstirii și de clădirea tribunalului. Așadar casa familiei Alighieri se afla aproximativ la jumătatea drumului  dintre dom și Piaţa Signoriei, la est de actuala stradă Calzaiuoli. Când, în 1302, Dante a fost condamnat la exil, la confiscarea și distrugerea bunurilor, casa nu a fost rasă de pe fața pământului, pentru simplul motiv că el împărțea proprietatea cu fratele său vitreg Francesco. În primele decenii ale secolului al XV-lea încă mai era în picioare. Leonardo Bruni povestește că un strănepot al lui Dante, pe nume Leonardo, descendent al primului născut, Pietro, venind împreună „cu alți tineri” la Florența din Verona, unde familia locuia de acum de două generații, îl căutase, pentru a avea informații despre ilustrul strămoș; ocazie cu care Bruni îi arătase „casele lui Dante și ale străbunilor lui” şi îl informase „despre multe lucruri neștiute de el”.
Casa – „destul de decentă”, după spusele lui Bruni, trebuie să fi fost de dimensiuni modeste. Cu toate acestea, în Viața nouă, dată drept autobiografică, Dante face de mai multe ori aluzie la „camera” lui, unde se retrăgea în liniște ca să mediteze, să plângă și să doarmă. Surprinde, și nu puțin, referirea insistentă la un spațiu avut la  dispoziție doar de el, pentru că în evul mediu nu existau spații diferențiate, destinate unui singur membru al familiei și, în plus, pentru că în casa mică a familiei Alighieri, în anii în care este plasată povestea din Viața nouă, în afară de Dante, mai locuiau cel puțin soția lui, poate un fiu, mama și fratele vitreg. Ca atare este greu de crezut ca el să fi avut acolo o cameră a lui. Doar oamenii foarte bogați puteau beneficia de spații destinate studiului ori de un dormitor de la care erau excluși ceilalți. Dacă posibilitatea de a avea un spațiu domestic personal denota o condiție superioară, este mai mult decât probabil că insitând asupra camerei lui, Dante voia să facă aluzie la un stil de viață aristocratic; ar fi și acesta unul din multele semne de distincție prin care el încerca să-și renege originea mediocră plasându-se la un nivel social mai elevat.
Deși casa era modestă, San Pier Maggiore era ceea ce azi am numi un cartier de soi. Locuiau acolo familii de magnați – unele nobile, altele ridicate la rangul deținut de cavaleri – și familii plebee, fără vreun sfert de sânge albastru, dimpotrivă, de cele mai multe ori de origine mai mult decât umilă, dar foarte bogate. Familiile, fie ele de magnați adevărați sau nu, erau influente. Unele, ca Portinari, cea din care provenea Beatrice, au jucat un rol important în viața lui Dante; altele, precum Cerchi și Donati, de-a dreptul hotărâtor: exact conflictul dezastruos dintre facțiunile conduse de aceste două grupări va sta la originea exilului său.  Asemenea celor din celelalte cinci sectoare administrative din oraș, și oamenii din San Pier Maggiore erau dezbinați de interese economice, mai ales bancare și comerciale, plus politice: într-o primă fază, guelfii contra ghibellinilor; apoi guelfii „negri” (ai lui Donati) contra guelfilor „albi” (ai lui Cerchi). Cu toate acestea, familiile rivale trăiau una lângă alta, în case fortificate, cu turnuri lipite unul de altul; tocmai de aceea erau mereu în alertă ca să-şi mențină controlul asupra propriei zone rezidențiale și oricând gata să exploateze orice ocazie pentru a-l extinde. Căsătoriile erau încheiate de preferință între locatarii din casele vecine tocmai pentru a lărgi în mod omogen proprietățile imobiliare. Cu cât era mai întinsă suprafața direct controlată, cu atât mai mare era influența exercitată asupra întregului sector. Cel mai mare pericol era ca alte familii să se infiltreze în propriul teritoriu. Una dintre cauzele care au declanșat lupta ce avea să se încheie cu rezultate dramatice doar la sfârșitul secolului dintre sus-numitele familii Donati și Cerchi ţinea exact de invadarea teritoriului. Foarte bogată, dar de origini umile, familia Cerchi ajunsese să dețină o mare parte din sector; cumpărase acolo în 1280 și le reamenajase casele deținute de conți din familia domnitoare Guidi, una dintre cele mai de soi dinastii feudale dintre Toscana și Romagna, și ducea o viață de lux. De viță veche, dar cu mai puține mijloace materiale, familia Donati se considera fruntea și văzându-și amenințată supremația, a prins să-i urască și să-i disprețuiască pe vecinii aceia lipsiți de trecut ce-și etalau cu nerușinare puterea economică.
Florența în care a trăit Dante până la vârsta de treizeci și șase de ani nu semăna deloc cu orașul ce avea să devină faimos în lumea întreagă pentru monumentele sale arhitectonice. Evident, nu existau nici clopotnița lui Giotto, nici cupola lui Brunelleschi, nici palatele din vremea familiei de΄ Medici și nu se înălțau nici măcar bisericile Santa Maria Novella și Santa Maria del Fiore. Florența lui Dante era un oraș medieval: o întortocheală de străzi înguste, cu case din piatră şi lemn înșirate una lângă alta, un conglomerat dezordonat de locuințe, centre comerciale, prăvălii și depozite între care se interpuneau pe alocuri grădini de zarzavat, de flori și vii. Biserici, erau multe, dar de mici dimensiuni; în număr foarte mare erau turnurile, uneori de dimensiuni considerabile. Marile clanuri familiale le construiau pentru a-și trâmbița puterea, dar mai ales pentru a-și apăra casele și prăvăliile de sub ele și ca avanposturi situate la înălțime, de unde să poată lovi pe o rază întinsă de jur împrejur. Să te aperi și să ameninți era în egală măsură necesar într-un oraș în care rivalitățile dintre indivizi și ura partizană degenerau în violențe și ciocniri aproape cotidiene. Pe scurt,  nu opere arhitectonice monumentale, administrative sau religioase, ci turnurile și clopotnițele creionau silueta orașului. Doar către sfârșitul secolului aveau să înceapă lucrările la unele proiecte arhitectonice de anvergură, ce modelează și azi panorama Florenței. În mai 1279 dominicanii de la mânăstirea Santa Maria Novella au pus cu mare pompă prima piatră la temelia bisericii care, în intențiile lor, trebuia să fie una dintre cele mai mari din Italia; în 1284 a fost renovată (poate de marele arhitect Arnolfo di Cambio) vechea Mânăstire; în octombrie 1295 franciscanii au început construcția bisericii Santa Croce; după un an a început transformarea, după un proiect al lui Arnolfo di Cambio, a vechii, dar micuței, catedrale Santa Reparata în impunătoarea Santa Maria del Fiore; în 1299, tot după un proiect al lui Arnolfo, au început lucrările la Palazzo dei Priori (zis apoi della Signoria și, în cele din urmă, Vecchio). Sunt lucrări a cărora realizare va cere ani de muncă, unele chiar secole.
În ultima perioadă, cât a mai locuit la Florența, Dante le-a văzut șantierele, s-a plimbat pe sub schelele lor. Dar acele edificii maiestoase nu au apucat să intre în imaginarul lui ca noi embleme ale urbei; nici măcar domul Santa Maria del Fiore care, chiar dacă era departe de a fi fost terminat, deja funcționa (și era preamărit ca ultima  glorie a localității), pe când el încă mai trăia la Florența. Dante nu-l pomenește niciodată. În miezul imaginii orașului purtată cu el în exil a rămas Baptisteriul San Giovanni. Până la începutul secolului al XIV-lea, „frumosul San Giovanni”  fusese nu doar cea mai mare și cea mai bogat decorată clădire din Florența, ci, prin antonomazie, templul citadin, unde aveau loc cele mai importante ceremonii liturgice, unde primăria păstra carul de război și depozita trofeele belice. Nici o altă construcție nu concura cu acest simbol religios și civic al orașului.

Marco Santagata
Traducere de Doina Condrea Derer
(nr. 7-8, iulie-august 2013, anul III)