Luigi Pirandello, fuga umană în fantezie

Luigi Pirandello (1867-1936) îşi construieşte lumea literară după conceptul lui H. Bergson conform căruia toată realitatea este viaţă în continuă devenire, „un flux indistinct”, iar cei care ies din el devin „forme individuale” şi, conform lui Pirandello, încep să moară. Omul încearcă să oprească acest flux, să se fixeze într-o personalitate, aşa sfârşeşte prin a se separa de restul lumii. Fiecare ne fixăm într-o „formă” şi dorim să fim recunoscuţi de ceilalţi, formă care în realitate primeşte toate „formele” pe care i le atribuie semenii. Contrastul dintre viaţă (ceea ce suntem) şi „formă” (ceea ce părem) generează criza de identitate, iar inima omului moare. Personajele lui Pirandello îşi înţeleg propria condiţie existenţială, aleg fuga, dar sfârşesc prin acceptarea situaţiei şi adesea evadează în fantezie, asemenea protagonistului din nuvela Trenul a fluierat (din Novelle per un anno, Mondadori, Milano,1990).

Trenul a fluierat

Se frământa. Avea simptomele encefalitei, după cum spuneau medicii, asta repetau toţi colegii de birou care se întorceau la două sau la trei de la ospiciul unde fuseseră să-l viziteze. Păreau că prinseseră gustul termenilor ştiinţifici, învăţaţi de la medici, o spuneau oricărui alt coleg pe care îl întâlneau pe stradă:
- Delir, delir.
- Encefalită.
- Inflamarea membranei.
- Febră cerebrală.
Voiau să pară afectaţi, dar în realitate erau mulţumiţi, chiar şi numai pentru că au spus-o. Cum erau sănătoşi-tun, odată ieşiţi din acel ospiciu, sub cerul albastru al dimineţii de iarnă, se întrebau:
- Va muri? Va înnebuni?
- Va înnebuni.
- Nu cred că va muri…
- Dar cine spune? Cine spune asta?
- Mereu acelaşi lucru: frenezia…
- Săracul Belluca!
Nimănui nu-i trecea prin cap că, date fiind condiţiile speciale în care trăia de atâţia ani nefericitul acela, situaţia lui putea fi foarte naturală şi că tot ceea ce spunea Belluca, care le părea tuturor un delir, simptomul freneziei, putea să fie explicaţia cea mai simplă a unui caz foarte firesc.
Adevărat, faptul că Belluca, cu o seară înainte, s-a revoltat împotriva şefului său de birou, apoi a regretat mult, dar acesta nu l-a ascultat, oferea serioase argumente că s-ar putea vorbi de o adevărată nebunie. Om mai supus, mai ordonat decât Belluca nu-ţi puteai imagina!
Cu limite… Cred că m-aţi înţeles că asta voiam să spun?
În limite, bietul Belluca, în limitele foarte înguste ale funcţiei sale de contabil şi de dactilograf, mereu gândindu-se să facă la timp ieşirile, evaluările sau impozitele. Maşină ambulantă de memorare, sau mai exact, care mergea încet pe aceeaşi stradă. Ei bine! De sute de ori această maşină ambulantă de memorat fusese frustrată, maltratată fără vină, aşa ca să se amuze ceilalţi câte puţin. Nici măcar nu se sinchiseau de el! Simţea de ani loviturile sorţii, dar a tăcut mereu.
De neconceput, aşadar, acea revoltă în el, poate cu efectul unei alienări mintale.
Numai că, seara trecută, chiar merita reproşuri, după cum spunea şeful lui de birou. Se prezentase dimineaţa cu un aer insolit, ca şi cum ar fi vrut să spună „Ia, uitaţi-vă, cine sunt eu!”; sosise cu o întârziere de mai mult de o jumătate de oră. Părea că privirea i se înveselise, că urechile i se ridicaseră în sus. Aşa, foarte vesel, cu o veselie nechibzuită, se prezentă la birou. Mai mult: toată ziua nu făcu nimic.
Seara, şeful biroului intră în camera lui, examină registrele şi-l întrebă:
- Cum aşa? Ce ai făcut toată ziua?
Belluca l-a privit zâmbind, cu un aer înfumurat şi i-a luat mâinile.
- Ce înseamnă asta? se spune că ar fi exclamat şeful biroului îndepărtându-l. Oh, Belluca!
- Nimic, ar fi răspuns Belluca, mereu cu acelaşi surâs imprudent şi imbecil pe buze. Trenul, domnule Cavaler…
- Trenul? Care tren?
- A fluierat.
- Ce dracu tot spui?
- În noaptea asta a fluierat. L-am auzit eu fluierând…
- Trenul?
- Da, domnule. Şi dacă s-ar şti măcar unde a ajuns! Poate în Siberia… sau în pădurile din Congo, ajunge într-o clipă, domnule Cavaler!
La strigătul înnebunit al şefului de birou, ceilalţi angajaţi intrară în cameră şi auzindu-l vorbind aşa pe Belluca, râdeau nebuneşte.
Atunci şeful biroului – care în seara aceea trebuie să fi fost foarte bine dispus – iritat de râsete, fu cuprins de furie şi ajunsese victima propriei glume crude. De data asta, victima atât de terorizată de toţi se revoltă, imitase fluieratul acelui tren, dar mai mult decât să spună că el însuşi l-a auzit fluierând nu putu; nu mai voia să fie tratat aşa de oamenii aceia.
L-au dus îmbrăcat în cămaşă de forţă la ospiciu. Continua să vorbească despre acel tren şi îi imita fluieratul. Era un fluierat atât de trist în noapte!
Imediat după aceea delira:
- Se pleacă, se pleacă… Dar unde, domnilor, încotro?
Îi privea pe toţi cu ochi care nu erau ai lui. Ochii aceia fără expresie, cu străluciri luminoase, acum râdeau foarte lucizi, acum erau cei ai unui copil, ai unei femei sau ai unui om foarte fericit; îi ieşeau din gură fraze fără logică. Aşa se îmbinau expresii poetice, imagini stranii care uimeau şi pe care nu şi le putea explica nimeni, îi ieşea din gură altceva decât cifrele de până acum. Vorbea despre fântâni albastre, munţi întunecaţi, ninsori cereşti, monştri marini care scriau pe fundul mării virgule cu coada. Spunea lucruri nemaiauzite până acum.
Cel care lega toate acestea cu alienarea mintală mă întrista şi-mi spuneam în sinea mea că omul acesta este minunat, dar păstrai gândul numai pentru mine. Liniştea mea era plină de durere. Într-o zi, ridicându-mi capul cu amărăciune, spusei:
- Belluca, domnii mei, nu a înnebunit! Fiţi siguri că nu a înnebunit! Ceva s-a întâmplat, ceva foarte natural. Nimeni nu-şi putea explica de ce până acum nu s-a uitat cu ochi buni la omul acesta şi nu înţelegeau de ce eu, care abia l-am văzut şi i-am vorbit puţin, îmi explic că este foarte natural. În timp ce mă îndreptam spre ospiciul unde fusese internat sărăcuţul, gândeam pentru mine: „Doamne, un om aşa de trist ca Belluca nu am mai văzut până acum; lucrul cel mai simplu, un gest neprevăzut, un pas greşit pe stradă pot să aibă în legătură cu el efecte extraordinare. Toate explicaţiile ne conduc la ideea unei vieţi imposibile. Este clar. Se vede numai coada şi se face abstracţie de faptul că monstrul căruia îi aparţine ar putea-o stima tocmai fiindcă este monstruoasă. Trebuie să atacăm monstrul şi atunci nu ni se va părea aşa, dar cine ar trebui să fie monstrul şi ce aparţine monstrului? O coadă foarte naturală”.
Nu mai văzusem niciodată un om trăind ca Belluca. Eram vecinul lui de casă, dar nu numai eu, şi ceilalţi ne întrebam cum poate trăi în asemenea condiţii. Trăia alături de trei femei oarbe: soţia, soacra, sora; cele două bolnave de cataractă, iar soţia oarbă din naştere. Mai erau în casă şi doi copii. La toţi trebuia să le dea de mâncare. Pe femei trebuia să le servească, să le ajute. Îşi ducea de lucru acasă, pentru seară. În casă erau trei paturi mari, matrimoniale, mobilă veche, plante. Femeile oarbe dormeau în pat, de o parte, se certau în fiecare seară între ele deoarece niciuna dintre ele nu voia să stea la mijloc, strigau şi se revoltau. Când, în final, se făcea linişte, Beluca putea lucra până seara târziu. Ei bine, domnii mei, în aceste condiţii lui Belluca i se întâmplă ceva foarte natural. Când mă dusei să-l caut la ospiciu, îmi povesti totul singur, cu amănunte. Este adevărat: era un exaltat foarte natural, de aceea i se întâmplau acestea. Râdea de medici, de asistente, de unul dintre colegi care credea că a înnebunit.
- Măcar! spunea, măcar de-aş fi înnebunit.
Prins intens în acel tip de existenţă, zi de zi cu registrele de la birou, fără un moment de linişte, ca un animal pedepsit, se mişca ca roata unei mori, da, domnii mei, a uitat de ani şi ani, a uitat la propriu că există lume.
Trenul despre care vorbea l-ar fi dus departe de acea mizerie, de toate acele nelinişti oribile, deoarece numai într-un mormânt şi-ar mai fi putut găsi liniştea. Strânse instinctiv dosarele pe care le purta cu sine în fiecare seară, dar era cu gândul la trenul care fluiera.
Ah! era dincolo de casa aceea oribilă, dincolo de suferinţele sale, departe, foarte departe, Florenţa, Bologna, Torino, Veneţia… atâtea oraşe în care el nu fusese de tânăr; sigur, aceea va fi o noapte de neuitat. Da, va şti cum să-şi trăiască viaţa! Viaţa aceea era în mintea lui şi se învârtea ca roata unei mori. Nu se mai gândise de mult la ea. Lumea era închisă pentru el, un chin permanent în casă şi la birou. Erau, în timp ce el visa „această viaţă imposibilă”, atâtea milioane de oameni răspândiţi pe pământ care trăiau altfel. Acum, în câteva clipe, ei erau singuri, munţi de singurătate şi sufereau, erau cerul întunecat, „fântânile albastre”… Da, da chiar aşa le vedea! Erau apoi oceanele, pădurile…
Acum se putea consola în orice altă lume, acum că avea în minte acestea. Eliberându-se de chinul lui, lua o gură de aer din lume şi îi ajungea. Îi ajungea.
Natural, în prima zi se îmbătă. Toată lumea din interiorul lui era acum un cataclism. Puţin câte puţin îşi reveni. Era încă beat de miresmele lumii pe care o simţea.
Îşi reveni: se duse la şeful de birou, ceru iertare şi-şi reluă munca ca şi înainte. Numai că şeful de birou nu-l mai putea privi ca înainte. Trebuia să accepte că, între o plecare şi o venire a registrelor, el făcea câte o mică haltă în Siberia sau, poate, în pădurile din Congo.
-  Un moment, domnul Cavaler, numai un moment! Cum trenul a fluierat…

Prezentare şi traducere din limba italiană de Livia Mărcan
(nr. 10, octombrie 2014, anul IV)