Cugetări despre ADN-ul infinitului românesc

Motto: „ ... despre intraductibilul cuvânt românesc dor, filosoful-poet Constantin Noica splendid cugeta: '...e un cuvânt al deschiderii şi totodată închiderii unui orizont; unul al intimităţii cu depărtările, al aflării şi căutării; un cuvânt al ştiutului şi neştiutului, al limitaţiei şi nelimitaţiei, al concretului şi abstractului, al atracţiei de ceva determinat şi al pierderii în ceva indeterminat'. Însă, astfel, paradoxal pentru mine, Constantin Noica şi discipolii săi au uitat pare-se cu desăvârşire existenţa crucială a celuilalt în mod egal – cu dor – intraductibil cuvânt romanesc, lehamite... De ce oare?... Să fie această uitare... consecinţa directă a existentei lor... politice?...”

(Theophil Magus)

***

În esenţa problematicii sale, prin creatorii şi principalii săi scriitori, atât în filosofie, cât şi în literatură, existenţialismul apare ca fiind de ne-definit prin multitudinea încercărilor de definire şi explicare/reprezentare.
Astfel, sunt binecunoscute: conceptul de angoasă şi „omul religios“ în viziunea lui Kierkegaard, apoi individualismul tragic al super-omului lui Nietzsche, Dasein-ul lui Heidegger, Fiinţa şi Neantul lui Sartre, dar şi definiţiile filosofice şi teologiile lui Karl Jaspers, Paul Tillich, Nikolai Berdeaev sau Martin Buber. Iar în literatură, practic, întreaga operă a lui Dostoievski şi a lui Kafka, însă şi Greaţa lui Sartre, dar şi Ciuma şi Sisif-ul lui Camus, ori Condiţia umană şi Calea regală ale lui Malraux, sau Rinocerii şi Scaunele lui Eugen Ionescu şi lista poate continua cu Samuel Beckett, Arthur Miller, John Updike…

În cultura europeana există un cuvânt care, în definiţia sa, contopeşte câte ceva din toate cele mai sus amintite – aşadar, germanul Weltschmerz „durerea lumii”.
Dar Weltschmerz doar contopeşte câte ceva din toate cele mai sus amintite. Fiindcă, până la urmă, Weltschmerz rămâne doar ceea ce semnifică în sine: durerea lumii.
Şi a funcţionat perfect ca manifestare a romantismului, mai ales cel german.
Prin urmare, în continuare, existenţialismul pare a fi de ne-cuprins în alt cuvânt, în afară de „existenţialism”, ce înseamnă sute, mii de pagini adunate în zeci şi zeci de cărţi, eseuri etc.

Totuşi, iată – există în limba română intraductibil cuvântul lehamite.
În definiţia sa de dicţionar explicativ al limbii române, lehamite înseamnă: oboseală, plictiseală, dezgust, silă s.a.m.d.] – toate acestea simţite nu altcumva, ci simultan.
Prin urmare, chiar şi în această definire sumară, lehamite se relevă instantaneu ca fiind o proiecţie – subliniez – clară şi simultană a temelor fundamentale ale existenţialismului (amintite mai înainte).

Dar, în acest început de Mileniu III, lehamite este chiar mai mult decât o unică şi completă definiţie a existenţialismului.
Cum aşa?
Astfel:
…căci trăind autentic lehamitea, omul modern ajunge să cristalizeze în fiinţa sa spirituală aceste trei stări:
- starea de conştientizare a lehamitei
- starea de căutare a Adevărului-propriu
(după cum Kierkegaard nota în jurnalul său: „Trebuie să aflu acel adevăr care e adevărat pentru mine… ideea pentru care pot să trăiesc sau să mor”)
şi, finalmente:
- starea de Credinţă
(prin Alioşa din Fraţii Karamazov, Dostoievski rezuma genial: „Trebuie să iubim viaţa mai mult decât ceea ce ea înseamnă”).

Prin urmare:
Intraductibilul cuvânt românesc lehamite, întru o trăire autentică, taie nodul gordian al existenţialismului şi deschide calea salvării individuale.
Care, pentru mine, este – Iisus Christos.
...
„...şoimul îmbătat/
 de primăvara spre' nalt/
 săgeata... Surâd...”          
        

Leonard Oprea
(nr. 3, martie 2012, anul II)