Scriitura „migrantă” din Italia. Creionul roşu de Ingrid Beatrice Coman

„Vrei să te duci după apă?” o întrebase tanti Sonia, fără să aştepte răspuns, punându-i în mână găleata aceea uriaşă cu mânerul îngheţat.
„Da...” răspunsese ea, aruncând în gol răspunsul acela pe care mătuşă-sa, care între timp se îndepărtase cu alte treburi, oricum nu l-ar fi putut auzi.
Liliana îşi băgă picioarele desculţe în şoşonii maro, păşind cu grijă pe aleea din faţa casei, de teamă să nu alunece şi o luă spre fântâna din capătul străzii, ţinându-şi, cu cealaltă mână, puloverul strâns pe piept, să nu i-l deschidă vântul.
Nu-i plăcea să meargă după apă, Lilianei, mai ales când trotuarul era îngheţat şi sticlos, de-ţi fura gleznele şi te trezeai la pământ de parcă o mână nevăzută te-ar fi tras, cu forţă, de guler în jos. Câinii de pe uliţă o simţeau de departe şi o aşteptau la garduri, gata să-i arunce printre scânduri lătrăturile lor fioroase care se rostogoleau pe zăpadă şi-i puneau piedică la fiecare pas. Ştia că nu pot ieşi din curţi şi mulţi dintre ei erau legaţi în lanţuri, dar hămăitul lor răguşit îi strecura în suflet o teamă nedesluşită, un fior care se ridica din măruntaiele pământului şi i se proptea în pântece ca un cuţit.
Scânci uşor, grăbind pasul şi înfruntând, cu capul plecat şi urechile îngropate în guler, culoarul de mârâieli ostile, gândindu-se la zilele când drumul acela îl străbătea de mâna maică-sii şi se uita, mândră, în ochii sticloşi ai câinilor, sigură, cum era, că orice s-ar fi întâmplat, ea ar fi apărat-o.
Cât amar de vreme trecuse de atunci. Câte zile se scurseseră pe uliţele noroioase ale satului. Multe, mai multe decât putea ea să numere, se gândi, amintindu-şi de şirul acela de liniuţe pe care începuse să-l însemne cu cărbune pe zidul din spatele casei, câte o liniuţă pentru fiecare zi, până când cărbunele i se consumase de tot între degete şi pierduse socoteala. Primele ploi transformaseră bastonaşele ei ţanţoşe în dâre murdare prelinse de-a lungul zidului şi în scurt timp nu se mai desluşea nimic, decât o mâzgăleală fără noimă, de parcă ar fi trecut pe acolo o armată de melci băloşi.
La sfârşitul toamnei, din aritmetica ei sârguincioasă mai rămăseseră doar umbre vagi pe albul umed al peretelui. Şi uite, nu mai ştia să spună de câtă vreme plecase maică-sa, părea să fi trecut o sută de ani. Vântul parcă suflase urmele paşilor ei prin ogradă şi sunetul numelui ei pe buzele rudelor, până şi lucrurile ei din cameră. La scurt timp după plecare, golul acela parfumat, care încă mai mirosea a levănţică şi haine de mamă, fusese umplut, de la o zi la alta, de o femeie masivă şi ursuză, care lucra la dispensarul din vale şi căreia îi închiriaseră camera, „să mai acoperim din cheltuieli” se justificase tanti, cu un ton care-i dădea de înţeles că acel cuvânt misterios o privea în mod direct.
Aşa învăţase Liliana cât e de uşor să aluneci afară din inima oamenilor, e de ajuns să se închidă o uşă mai tare în spatele tău şi să-ţi rămână o vreme odaia goală şi ochiul uitării se închide peste tine şi te lasă afară.
Încet, aproape fără să-şi dea seama, absenţa maică-sii îi coborâse peste viaţă ca un nor dens şi înecăcios şi în jurul ei crescuse un zid de apăsătoare tăcere, care se transforma în şuşoteli ori de câte ori se îndepărta.
Ciudaţi sunt oamenii, se gândea, acum te vor acum nu te mai vor şi de fiecare dată când ieşea pe poartă ca să meargă la şcoală, i se strângea inima şi se întreba dacă, la întoarcere, o vor mai primi. Se străduia din răsputeri să le intre în voie tuturor, obişnuindu-se să trăiască la umbra celorlalţi membrii ai familiei, ca o ciupercă crescută pe furiş.  Îşi mesteca frica şi o transforma în „da” la orice sarcină i se dădea, oricât de grea ar fi fost, de teamă că un „nu”, fie el cât de nevinovat, ar fi putut să închidă ochiul acela indiferent şi peste numele ei.
Mergea după apă, căra lemne, călca hainele verişorilor ei mai norocoşi, a căror mamă nu plecase nicăieri şi care nu aveau nevoie sa spună mereu „da” ca să fie iubiţi şi nici măcar „mulţumesc”, Ţinea jurnalul medicamentelor bunicii şi se ducea să o aducă de mână, ori de câte ori făcea o criză de amnezie şi uita drumul spre casă, făcea curat, spăla vase, aprindea focul. La fiecare nou „da” i se dădea o nouă treabă de făcut şi Liliana o făcea fără să crâcnească, culegând şi cel mai palid zâmbet de pe faţa mătuşii ei ca pe o promisiune.
Trăgea la lanţul ruginit al fântânii, atât de rece încât i se lipeau degetele de zalele îngheţate, cu ochii închişi, de teamă să nu-i alunece privirea în hăul acela adânc şi întunecat,  ca o gură veşnic ştirbă şi flămândă. Îi redeschise doar când simţi scârţâitul lanţului pe scripetele metalic, semn că îşi terminase cursa şi încărcătura de apă era la suprafaţă. Vărsă apa în găleată şi se opri câteva clipe să-şi încălzească mâinile în pieptarul puloverului de lână.
Apoi luă găleata şi, trăgând aer în piept, se pregăti să treacă înapoi tunelul dulăilor neprietenoşi. Îi auzea de departe şi mârâiturile lor se amestecau cu bătăile inimii ei.
Dintr-o dată parcă simţi prezenţa caldă a mâinii maică-sii pe mâner şi găleata păru mai uşoară. Tresărind, ridică privirea cu sufletul chircit de emoţie, aşteptându-se sa vadă chipul ei blând şi luminos, gata să-i sară de gât, s-o umple de dezmierdările îndelung sufocate şi să-i şoptească „să nu mai pleci, mamă, că tare-i greu fără tine”, dar nu era nimeni prin preajmă. Doar vântul îi tremura aburul respiraţiei şi o făcea să clipească des. 
Dar încet, ca o muzică îndepărtată pe care dintr-o dată ţi-aduci aminte că o cunoşti, vocea maică-sii i se strecură sub căciuliţa de lână roşie şi o gâdilă uşor la urechi.
„Să nu-ţi fie teamă, fetiţa mamei. Frica este hrana duşmanilor tăi. Nimeni nu-ţi poate face rău, dacă nu-i permiţi să se înfrupte din frica ta. De asta te latră dulăii, că te simt că ţi-e frică şi asta îi întărâtă şi mai tare. Priveşte-i în ochi şi înfruntă-i şi-ai să vezi că nu te-or mai lătra.”
Mai auzise vorbele alea cândva, dar nu le dăduse atenţie şi le lăsase sa cadă în cine ştie ce ungher uitat al minţii ei. Şi uite, o zbughiseră afară şi parcă îi alergau prin sânge şi dintr-o dată parcă nici frig nu-i mai era.
Se opri din drum şi făcu doi paşi spre dulăul care o adulmeca printre zăbrelele gardului, ca pe o pradă sigură. Rămase ţintuită, la o aruncătura de băţ de botul lui umed şi îl  privi în ochi:
„Ce vrei mă, Negrule, ce-ai cu mine, parcă nu mai ştii când erai pui şi-ţi strecuram covrigi pe sub gard? Dă-mi pace, c-oi lua un bolovan de pe uliţă şi ţi-oi închide gura aia băloasă!”
Câinele se opri din lătrat şi începu să dea din coadă, de parcă dintr-o dată şi-ar fi amintit şi el. Schelălăi uşor, ca şi cum i-ar fi părut rău şi apoi se retrase în cuşca lui.
O altă Liliană crescuse, într-o clipă, sub căciuliţa de lână roşie şi fata luă găleata şi se îndreptă spre casă cu un pas nou.
Nu puse bine găleata lângă uşa de la intrare, că vară-sa şi deschise geamul, strigându-i:
„Te duci până-n beci, s-aduci nişte murături?” şi, fără să aştepte răspuns, îi lăsase un castron mare pe pervazul îngheţat, alergând în casă la căldură.
Liliana închise ochii şi respiră adânc, de parcă dintr-o dată plămânilor ei nu le mai ajungea aerul din curte.  Apoi luă castronul şi, cu pas mărunt şi apăsat, intră în casă şi-l puse pe masă cu o mişcare bruscă, fermă, făcând să tremure paharele aşezate pentru cină.
„Nu!”
„Ce nu?” o întrebă fata, care părea că şi uitase de sarcina pe care i-o încredinţase doar cu câteva clipe în urmă.
„Nu mă duc în beci! Asta e treaba ta. Mie nici măcar nu-mi plac murăturile!”
„Ce-ai tu, fată, ai înnebunit?” se grăbi să intervină tanti Sonia şi, văzând că nu-i răspunde, i-o tăie scurt: „Du-te mai repede în beci, până nu-mi pierd cumpătul!”
„Nu!” întări Liliana, mirându-se să descopere ce gust bun poate să aibă cuvântul ăla pe care nu-l mai rostise de luni întregi. „Nu” repetă, uitându-se în ochii femeii precum, mai devreme, în ochii sticloşi ai dulăului de pe uliţă.
„Nu mă duc în beci” mai zise o dată, sacadat, să se asigure că o înţelegeau. „Nu-ţi şterg pantofii şi nu-ţi calc hainele pentru mâine. Nu.”
„Ia uite, a făcut gură Cenuşăreasa...” spuse, amuzat, bărbatu-său, care intrase între timp pe uşă cu un braţ de lemne pentru foc.
„Hi hi...” râse văru-său mai mic, iscodind-o de după fusta maică-sii cu ochi de veveriţă curioasă, prudent, neştiind încă dacă scena aceea neobişnuită se va lăsa cu râsete sau cu bătaie.
„Bă, fata nimănui, ţi s-a urât cu binele?” îi aruncă, mârâit, tanti Sonia.
Liliana simţi un nod amar în gât, ca atunci când trebuia să înghită ulei de ricin şi aproape că-i veni să vomite. Ar fi dat afară toate cuvintele nerostite, plânsul înnăbuşit în pernă noaptea, tristeţea paşilor inegali pe zăpadă, când se întorcea acasă, teama de gurile câinilor şi de gurile oamenilor, neliniştea fără nume care o cuprindea când se gândea la maică-sa, vocea ei de clopoţel de argint, care încă îi răsuna în creier şi pe care se întreba dacă o va mai auzi vreodată, mâinile bătătorite de muncile altora, păpuşa aruncată în ocol, cu ochii scoşi şi hainele mototolite, căreia începuse să-i semene atât de mult.
„Când era mama acasă, toţi eraţi buni cu mine” rosti, cu o voce pe care nu şi-o recunoştea şi care-i venea aproape din burtă. „Spuneaţi că mă iubiţi ca pe copilul vostru şi eu parcă înduram mai bine dorul de mama la gândul că vă am pe voi. Dar era doar un bal mascat, ca la bâlci. Şi eu eram doar un mic păcălici, prostuţ şi credul. Nu-i loc pentru mine în inima voastră...”
„Bună sau rea, suntem singura familie care ţi-a rămas, tu, fată! Da ce ştii tu ce-i aia familie, că tac-tu te-a lăsat de mică şi mamă-ta cine ştie prin ce străini îşi face veacul...”
Liliana se opri să încaseze lovitura vorbelor de fiere, dar nu făcu nici un pas îndărăt.
„N-oi şti eu ce-nseamnă familie, tanti. Sună aşa de serios, ca o treabă de oameni mari. Ştii, Doamna m-a pus s-o desenez, mai deunăzi. Mi-a spus fă o familie, Lili, aşa cum o vezi tu. Şi eu am mâzgălit oameni mulţi care mergeau în toate direcţiile, de parcă ar fi vrut s-o şteargă de pe foaia mea. Apoi am luat creionul roşu şi i-am unit pe toţi şi doamna m-a-ntrebat ce-i aia şi eu i-am zis e dragostea care-i ţine împreună şi le leagă inimile una de alta, oriunde ar fi. Asta e familia. Doamna a zâmbit şi mi-a spus că e cea mai frumoasă definiţie pe care a auzit-o vreodată.”
„Ce bazaconie mai e şi asta?” spuse mătuşă-sa, dar  ochii i se umeziseră şi tot clipea des, de parcă i-ar fi intrat ceva sub pleoape.
„Nu sunt creioane roşii în casă la tine, tanti...”
„Ce tot îndrugi acolo?”
„Nenea Stan se tot duce la alimentară, la dom’şoara Amelia. Acolo-l trage aţa...”
„Ce?” ţipă mătuşă-sa şi se făcu roşie ca o pătlagină, în timp ce bărbatu-său păru să-şi piardă forţa în braţe, de scăpă lemnele pe jos.
„Valentina îţi fură bani din geantă şi Puiu te scuipă când te întorci cu spatele.”
Vară-sa sări de pe scaun de parcă i-ar fi intrat un arici în chiloţi şi Puiu se ascunse după sobă, de bună seamă socotind că fusta maică-sii nu mai reprezenta un adăpost potrivit pentru el.
O linişte nefirească se lăsă în odaie şi aerul părea jăratec mocnit, gata să izbucnească la prima suflare.
Liliana se scotoci prin buzunarul de la pulover şi scoase un capăt de creion roşu, consumat şi decolorat de atâta folosire.
„E drept că mama e plecată departe. Dar firul roşu care ne leagă nu se va destrăma niciodată. În mintea mea necoaptă, cum zici tu, tanti, asta e familie...”
Apoi adăugă, punându-i în palmă creionul ca pe o relicvă miraculoasă:
„Ţine, tanti. Începe s-o desenezi şi pe-a ta...”



Ingrid Beatrice Coman

Născută la Tecuci, în 1971, Ingrid Beatrice Coman şi-a definitivat studiile literare în Italia. Aici a frecventat seminarii de profil, printre care cel al scriitorului italian Raul Montanari, şi seminarii de scenarizare cinematografică la renumita şcoală Holden din Torino. După limba italiană, engleza este a doua limbă prin care Ingrid B. Coman şi-a exersat talentul literar, studiind la Milano literatura engleză în cadrul Institutului British Council, paralel urmând un curs de scriere creativă la Londra. Ingrid B. Coman a debutat in 2001 cu nuvela Evghenij che torna (Evghenij care se întoarce). În acelaşi an a urmat a doua nuvelă Il re della 54 (Regele din camera 54), integrată într-o antologie de nuvele îngrijită de Raul Montanari, Onda lunga: nuovi narratori in arrivo, anzi già arrivati (Valul lung: noi naratori în formare, mai bine zis deja formaţi). Foarte bine primite de critica italiană, nuvelele semnate de Ingrid Coman au fost mai târziu reunite în Non spegnete la luce (Nu stingeţi lumina, 2008). Primul roman apare in 2005: La città dei tulipani (Oraşul lalelelor), o fermecătoare ficţiune ambientată în Afghanistan, în timpul războiului american. Tè al samovar este al doilea roman al scriitoarei. Cu Te al samovar, Ingrid Coman şi-a reafirmat calităţile de prozator-artist migălitor de fantasme. În 2010 vede tiparul cel de-al treilea roman, Per chi crescono le rose (Pentru cine cresc trandafirii), un roman frescă al societăţii româneşti a cărui acţiune se petrece cu puţin timp înaintea căderii regimului Ceauşescu.

(nr. 2, februarie 2012, anul II)