Ștefan Călărășanu, bronz în lemn (4 martie 1947 - 2 decembrie 2013)

Născut în 9 martie 1947 la Turnu-Severin, România. A plecat în 2 decembrie 2013 * Studii: Institutul de Arte Plastice Timişoara, promoţia 1973; doi ani studii libere în atelierul sculptorului George Apostu, între 1973-1975.  *  A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România. * Expoziţii personale: Timişoara la Galeria Helios 1982, 1985, 1987, 1992, 1996, 1998, 1999; Timişoara la Galeria Vega în 1992; Lugoj în 1986; Paris - Franţa în 1991; München - Germania în 1993; Haga - Olanda în 1997; 1999 - Timişoara, Galeria "Helios"; 2005 - Tours (Franța); Muzeul de Artă Timișoara, 2010. * Lucrări de artă monumentală: „Martir” - piatră - 1991 amplasat în Lugoj (România); „Isus Cristos” - piatră - 1991 amplasat în Lugoj (România) ; „Compoziţie” - piatră - 1984 amplasat în Timişoara (România); „Clopotul libertăţii" - piatră - 1994 - amplasat în Timişoara (România); „Cruce” - lemn - 1995, Republica Cehă; „Monumentul deţinuţilor politici” - marmură şi fier - 1997 - Turnu-Severin (România); „Clopotul” - piatră - 1998 – Reşiţa (România); „Constantin Brâncuși” - bust, Timișoara (România); Monumentul funerar al poetului Stoica, - 2012, Jimbolia (România); „Clopot” –2012, Memfis (Italia). * A câştigat marele premiu naţional „George Apostu" la Arad, în 1998; Premiul Juriului Național București - 2005


1. De Ștefan Călărășanu am fost foarte apropiat. Nu știu dacă pot spune că am fost prieten. Mai degrabă cred că nu, fiindcă, dincolo de impresia de virilitate politicoasă pe care persoana lui o inspira, se ascundea un mare timid. Nu mi-a vorbit confesiv niciodată despre căsnicia lui, despre fiica lui, despre iubirile lui, despre relația cu Petru, fratele mai mare, sau despre ceea ce, îndeobște, vorbesc cei foarte apropiați. Dar, atunci când venea vorba aluziv despre așa ceva, îmi dădea de înțeles că știe că esențialul despre toate acestea le înțelesesem deja. Făcea asta mai ales atunci când eram împreună și cu Samuel Tastet — editorul și scriitorul francez stabilit până de curând în România —  de care l-a legat o prietenie și o admirație mereu reînnoite. De fapt, asemenea oricărei relații cu un artist, prietenia este o formă de admirație nu doar biografică. Dincolo de biografie, dar și împreună cu ea, cumva. Fiindcă, în ultimii șapte ani, Ștefan — Soso —  a fost companionul mai tuturor proiectelor mele culturale. De fapt, el a fost ferventul unei echipe formate, de-a lungul anilor, din Andrei Herczeg, Lucian Perescu, Vali Mihăescu și Gianluca Testa cu care a „conspirat” să adune nume mari ale artelor din România și din afară pentru a organiza tabere, simpozioane, expoziții colective aici sau în alte părți.
Traseul acestei inițiatice ce a mișcat arta plastică din Timișoara a început în toamna lui 2008, Lucian Perescu a avut ideea de a organiza un simpozion, o tabără de sculptură în lemn la Muzeul Satului Bănățean, în regia Muzeului de Artă. Am ezitat să îi dau un răspuns imediat și, împreună, ne-am sfătuit cu Ștefan Călărășanu. Ideea i-a surâs imediat, mai ales că, Lucian Perescu, pe vremea aceea, era unic importator de lemn exotic, din Bolivia, pe piața românească. Așa s-a născut conceptul de tabără „La Castel”, în 2009, căruia i s-a adăugat și Andrei Herczeg. După care au urmat alte trei regaluri de sculptură, toate în piatră, mai precis în andezit, la Gărâna și Timișoara, cel din 2012 fiind desfășurat  în parcarea ce sta să se nască în/sub Piața 700. Bucla s-a închis în 2013, la Muzeul Satului Bănățean, cu echipa de „producători” Herczeg-Perescu, după ce, în celelalte ediții, cei doi au fost alături de Vali Mihăescu (2010) și Gianluca Testa (2012). Iar regizorul acestor tabere a fost, cum puteți lesne bănui, Călărășanu. Cu precizarea că nu a participat la această ultimă tabără din rațiuni medicale: boala necruțătoare se declanșase deja în toamna lui 2012, după un sejur mirific în Sicilia, la Memfi, unde a lăsat o lucrare în marmură.
În toți acești ani însă, tot el — împreună cu pictorul Cristian Sida — a fost la originea proiectului BarrriqueArt, susținut de Fundația Herczeg, un proiect ce a strâns peste 100 de artiști români și străini în jurul provocării de a transfigura artistic un baric de vin. Cu două expoziții la Muzeul de Artă din Timișoara (2011 și 2012) și una, în două locații, la Budapesta (2012).
După cum, nu ar trebui să uit proiectul său, Wien 1873. Pianul nr. 1270”, o „instalație” ce metamorfozează un pian vechi într-un obiect înviat de semnele în bronz ale lui Călărășanu și sticlele lu Ioan Nemțoi.

2. Dacă ar fi să fac aici o lapidară cronologie a creației lui Călărășanu, l-aș cita chiar pe el, într-un interviu oferit ediției de Timișoara a ziarului „Adevărul” din 2010:
„Am perioade cu teme. Timp de 14 ani, am avut perioada «mamelonară», fructiferă. Din 1993 am trecut la «clopote», iar acum am alunecat spre «semn»”.
Afirmația necesită câteva precizări. Prima se referă la faptul că  ultimele teme, clopotul și semnele, au coexistat, astfel că numeroase lucrări reprezintă clopote sau jumătăți de clopote cu diverse rune, semne, pe ele. A doua, că adjectivul „fructiferă” îi aparține lui Șerban Foarță — concitadinul său severinean și vecinul său de stradă — care a și semnat un catalog în 1990 cu titlul  Ştefan Călărăşanu: Sculptura fructiferă.
La distanță de peste două decenii, într-o superbă și anamnetică lucrare ce revizitează articolele sale dedicate artiștilor bănățeni, criticul de artă Coriolan Babeți reașază prima perioadă a lui Călărășanu într-o îndepărtată, spirituală filiație orientală:
„A trebuit să contemplu, mult prea târziu, la Roma, şi de mai multe ori, maiestuoasa sculptură a Marii Zeiţe din Efes, acoperită de pletora de sâni, ca să înţeleg că Ştefan Călărăşanu era sculptorul acestui Orient proxim al nostru, că, în fine, vena aceasta avea să-i nutrească chiar lui imaginarul populat de pictograme şi hieroglife, care acum îmbracă toate suprafeţele volumelor de lemn cu preţioase intarsii de bronz. 
„Mare este Diana Efesienilor”, par să strige, coral, cu voce gravă, sculpturile de lemn şi piatră, cu intarsii scripturale ale unei limbi nedescifrate, căptuşite de pletora de sâni care îmbracă volumele”. (Atelierul de arte, Timișoara, Cronici de artă şi eseuri critice (revizitate), 1969-1989)
Și dacă vi se pare că relaționarea lui Coriolan Babeți ar forța relaționarea cu o asemenea problematică, sunteți în eroare. Am cunoscut relativ puțini artiști atât de intuitivi și atât de preocupați ca Ștefan Călărășanu să verbalizeze relația cu arta. Într-un portret cald și exact pe care prietenul nostru comun, Robert Șerban, i-l face, e de notat o frază a lui Ștefan care mi se pare a fi mai mult decât o artă poetică despre ce este arta, ci una aproape mistică, religioasă, despre cum este arta:
„Lemnul are o savoare, o conduită şi, culmea, o stare împărătească. E drept, e frumos, nu poţi să nu-l iubeşti. Eu nu am încercat niciodată să fraudez un lemn. Un copac tânăr este rezistent, este amabil, este ofertant, precum un om tânăr. Dar un copac de 200 de ani îţi oferă carne”.
Acum, după ce nu mai este, îmi dau seama că felul lui de a lucra, din zori de zi, cu o disciplină de fier, era un ritual aparte. Dar nu un ritual de tip ceremonial, ci unul războinic, pe care îl oficia într-un fel de înfruntare față în față cu materia. De altfel, boala ce i-a curmat viața a avut, în mod cert, legătură cu faptul că nu a purtat niciodată mască atunci când a cioplit sau fasonat piatra. Ca și cum ar fost mereu într-o înfruntare cu șanse egale, cu pieptul gol...
Probabil că acest mod, belicos aristocratic, de a sculpta se datora nu doar unui fermecător fair play interbelic — folosea mereu cuvântul „elegant” și evoca neîncetat delicatețea cea veche —, ci și maestrului său, marele sculptor George Apostu, pe care îl alinta cu un indicibil de duios „nea Georgică”. În atelierul lui de pe strada Chopin, unde ne fermeca invariabil cu bunătăți servite în oale de lemn, trona, la loc de cinste, un afiș al lui Apostu la care, de câte ori se uita, ofta adânc și spunea un „măi băiete” dedicat lui, Călărășanu cel tânăr, probabil.
Cât privește stilistica celor două perioade ale lui, de clopote și semne, îmi îngădui să cred că ele sunt, împreună, una dintre cele mai serioase reflecții plastice în spațiul românesc despre rătăcirea omului modern în propria lui libertate. Pe de o parte, clopotele sale — toate fără limbă — nu dau seama doar despre iremediabila obscurizare, surdinizare a relației cu Dumnezeu, ci, mai ales, cu cerul, cu înaltul, cu puritatea, cu un cer înstelat al moralei kantiene. În vreme ce misterioasele sale semne, rune, mi se par a fi o rece, dar tragică descriere a Noului Babel în care oamenii nu doar au eșuat în a înțelege Cerul, ci au ratat rădăcina ființei lor de a comunica cu cel ce, proxim, s-ar găsi lângă inima lui.
Oare pentru asta nu ar fi de ajuns și o singură literă înțeleasă? Ba da.
Însă cineva anume „a luat-o”!

Marcel Tolcea

Restituiri culturale. În 1993, în atelierul lui Ştefan Călărăşanu

Prin preţioasa colaborare a regizorului Victor Popa publicăm un dialog video cu Ştefan Călărăşanu, realizat în atelierul acestuia în 1993. Artistul vorbeşte despre destinul său uman şi profesional, despre temele şi motivele propriei creaţii, ca şi despre influenţa pe care George Apostu a avut-o asupra sa. Avem, de asemenea, o mărturie directă despre semnificaţia pe care o are „Clopotul libertăţii", Monumentul închinat eroilor Revoluţiei din Decembrie 1989, aflat în Piaţa Traian din Timişoara.

Convorbire cu Ştefan Călărăşanu
Timişoara 1993

„De la George Apostu am învăţat respectul faţă de artă. Indiferent dacă ninge sau plouă, e toamnă sau vară, sunt probleme sociale sau se schimbă un sistem social, atelierul trebuie să fie sfânt. Dacă te-ai apucat să umbli pe drumul ăsta, umblă până la capăt, că şi-aşa n-are capăt…”


Regizorul Victor Popa ne propune, în continuare, un material video de la tabăra de sculptură „La castel”, care a avut loc la Timişoara în perioada 27 aprilie - 11 mai 2009, în spaţiul din spatele Castelului Huniazilor, reunind cinci dintre cei mai importanţi sculptori români contemporani: Max Dumitraş, Ion Zărnescu, Ilarion Voinea, Vlad Aurel şi Ştefan Călărăşanu.

La Castel cu Ştefan Călărăşanu
Timişoara 2009

În acest material îl putem vedea pe Ştefan Călărăşanu la lucru, modelând şi sculptând în lemn. Rezultatul este „Coloana cu semne", o textură cu vibraţii totemice care poate fi admirată în parcul din spatele Muzeului Banatului din Timişoara, exact în locul în care a prins viaţă.

Fotografii: Liviu Tulbure

(nr. 1, ianuarie 2014, anul IV)