Nobel pentru fizică, Guglielmo Marconi la 140 de ani de la naştere

Guglielmo Marconi a fost promotorul uneia dintre extraordinarele schimbări de la începuturile lumii contemporane: invenţia sa, un sistem de telegrafie fără fir, pus la punct în 1895, a însemnat debutul radiocomunicaţiei. Graţie capacităţii sale de a îmbina abilitatea tehnologică singulară şi spiritul antreprenorial concret, Marconi s-a dedicat dezvoltării invenţiei sale şi, pe parcursul unei cariere de patruzeci de ani, a fost inventator, întreprinzător, om de ştiinţă, protagonist important şi, mai ales, inovator al domeniului pe care-l iniţiase la doar douăzeci de ani: cel al comunicaţiilor wireless.

Experimente şi invenţii

S-a născut la Bologna pe 25 aprilie 1874, ca fiu al unui italian (Giuseppe, bogat proprietar latifundiar implicat în gestionarea unor importante proprietăţi patrimoniale şi în diverse activităţi comerciale) şi al unei irlandeze (Annie Jameson). Cum familia lui s-a mutat adesea, mai întîi în Anglia şi apoi în Toscana, n-a urmat un ciclu de studii tradiţional. La Livorno, tînărul Marconi a luat lecţii private în domeniul ştiinţific, dezvoltînd un puternic interes pentru electronică, pe care l-a aprofundat cu Vincenzo Rosa (1848-1908), profesor de fizică la liceul din localitate şi singura figură de maestru recunoscută ulterior de Marconi, referindu-se la anii formării sale.
În laboratorul amenajat în casa tatălui, Villa Griffone, în cîmpia bologneză, Marconi s-a dedicat experimentelor şi lecturilor de înalt nivel (era, de altfel, abonat la revista „L’Elettricità”), iar ambiţia lui de a deveni inventator a ajuns foarte repede să se împlinească. Încă de la primul său proiect tehnic (tentativa, întreprinsă la vîrsta de optsprezece ani, de a realiza o nouă baterie electrică pentru un concurs internaţional organizat de revista „L’Elettricità”), şi-a arătat interesul pentru aplicaţiile tehnologice concrete şi pentru posibila lor exploatare comercială. Despre primele lui proiecte a avut ocazia să discute cu Augusto Righi, cunoscut profesor al Universităţii din Bologna, implicat în importante experimente legate de undele electromagnetice; dar, după ce i s-a sugerat să-şi termine mai întîi studiile, a decis să se dedice, în total secret, proiectului pe care l-a început la vîrsta de douăzeci de ani şi care va revoluţiona lumea telecomunicaţiilor. Perseverenţa în verificarea rezultatelor nenumăratelor modificări şi foarte buna abilitate manuală au fost elemente decisive în a-i permite să îmbunătăţească unele dispozitive (în particular, a perfecţionat detectorul de unde electromagnetice – coeror – dotîndu-l cu o sensibilitate excepţională) şi pentru a introduce antena, componentă fundamentală a sistemului Marconi.
În 1894 a început să facă experimente cu undele electromagnetice (în acea perioadă, obiect de cercetare în multe laboratoare europene), cu intenţia de a le folosi ca mijloc de a transmite semnale la distanţă fără a recurge la firele telegrafiei obişnuite. În urma unei intense activităţi experimentale, în anul următor a reuşit să trimită semnale la aproximativ 2 km distanţă, peste o colină interpusă între aparatul de transmisie şi cel de recepţie. A apărut imediat problema asigurării unei recunoaşteri oficiale pentru promiţătoarea invenţie şi a găsirii celor mai bune condiţii pentru a o putea dezvolta şi exploata comercial. E destul de cunoscut faptul că alegerea făcută de tînărul Marconi la douăzeci de ani de a merge la Londra pentru a dezvolta propriul sistem de radiotelegrafie a fost adesea asociată cu un presupus refuz sau dezinteres din partea autorităţilor italiene  cînd s-au confruntat cu încercarea tînărului de a le contacta. În realitate, analize istorice aprofundate, în bună parte bazate pe interesante documente de familie, găsite în 1993, care au permis reconstruirea unei imagini clare în legătură cu formarea inventatorului, au ridicat serioase îndoieli referitoare la această versiune a faptelor. Tînărul inventator ştia că la Londra putea conta pe sprijinul diverselor rude ca să urmărească două obiective importante: asigurarea unei recunoaşteri legale şi ştiinţifice pentru invenţia lui şi găsirea celor mai bune condiţii pentru exploatarea comercială a radiotelegrafiei.
Lunile imediat următoare sosirii sale în capitala britanică, în februarie 1896, au fost frenetice: Marconi a fost nevoit să treacă peste multiple dificultăţi, prima dintre toate fiind prudenta formulare a brevetului (iunie 1896), pentru care a folosit consultanţi legali experţi, în timp ce relaţiile cu diferitele ministere britanice au fost extrem de delicate şi solicitante.
Între demonstraţiile sale publice şi numeroasele contacte pe care le-a avut, n-au lipsit momentele tensionate pînă la cotitura decisivă: în iulie 1897, după importante presiuni ale vărului Henry Jameson Davis, Marconi a fondat Wireless Telegraph & Signal Company (cunoscută apoi ca Marconi Company). Într-un interval de numai şase ani, timp în care a acţionat ca un adevărat pionier al noii tehnologii, Marconi a reuşit să creeze o afacere cu adevărat răsunătoare pentru acea epocă: în decembrie 1901, semnalele invizibile şi fără fir, care pînă cu cîţiva ani înainte nu depăşeau pereţii laboratoarelor ştiinţifice, au fost transmise peste Atlantic.
Provocarea transatlantică a fost cea mai mare din întreaga carieră a lui Marconi şi el a înfruntat-o la doar douăzeci şi şapte de ani: depăşind-o, a pus bazele solide ale unei foarte ample dezvoltări a radiocomunicaţiei, a cărei actualitate constituie o extraordinară moştenire a muncii sale tenace. Aceste trăsături au făcut din el un important protagonist al primelor decenii din secolul XX: la numai treizeci şi cinci de ani, a fost primul italian care a cîştigat premiul Nobel pentru fizică (1909); la patruzeci de ani a fost numit senator al Regatului Italiei şi, în aceiaşi ani, numele lui a fost asociat cu serviciile radio de siguranţă pe mare.
În anii ’20 a desfăşurat – în laboratorul mobil de la bordul iahtului Elettra – importante experimente legate de undele scurte cărora le-au urmat, la începutul anilor ’30, cele legate de microunde, a căror dezvoltare stă la baza majorităţii sistemelor radio moderne. În anii aceia, Marconi, care aderase la fascism în 1923, a fost distins cu atribuţii publice prestigioase: în 1928 a fost numit preşedintele Consiliului Naţional al Cercetării din Italia (CNR) şi, în 1930, şi-a asumat preşedinţia Academiei Regale a Italiei.

Cercetare şi activitate antreprenorială

Activitatea antreprenorială i-a permis lui Marconi păstrarea controlului asupra dezvoltărilor propriei invenţii. Pentru activitatea de cercetare au fost acordate iniţial 25.000 de lire sterline, utilizate parţial pentru deschiderea – în 1898 – a fabricii din Chelmsford, la nord de Londra, cu un personal de patruzeci de muncitori. Marconi a reuşit, aşadar, să-şi asigure finanţarea şi structurile pentru a continua cercetările vizând perfecţionarea sistemului.
Deşi rezultatele primelor sale demonstraţii au fost pozitive, iar reacţia publicului favorabilă (presa a relatat cu emfază ştirile legate de o invenţie care stîrnea curiozitate pentru că anunţa o metodă de comunicare „misterioasă”, „fără fir”), rămîneau multe probleme tehnice de rezolvat înainte de a trece de la experimentare spre producţia la scară industrială de instalaţii şi aparate radio: lentoarea în trimiterea semnalelor, imprecizia şi sensibilitatea insuficientă a sistemului de recepţie bazat pe coeror, interferenţele între staţiile care operează simultan. Această ultimă problemă a fost rezolvată cu faimosul brevet 7777 (obţinut în 1900 şi urmat de lungi dispute) legat de sintonia circuitelor de transmisie şi recepţie. Oricum, obiectivul principal pentru Marconi, un fel de «obsesie tehnologică», consta în creşterea puterii de trasmisie: în felul acesta, putea să rămînă în avangarda progreselor radicomunicaţiei, creînd, în plus, ocazii excepţionale în care să-şi prezinte sistemul de telegrafie fără fir. Marconi a fost foarte abil în gestionarea interesului mare al presei faţă de experimentele sale de radiotelegrafie.
Alegerea ocaziilor în care să ofere demonstraţii ale propriului sistem (printre care trebuie menţionate neapărat serviciile oferite presei pentru relatarea regatelor din Kingstown, în Irlanda, şi a America’s Cup, în 1898 şi, respectiv, 1899) şi a persoanelor implicate ca observatori a fost mereu extrem de prudentă şi eficientă. A ştiut să folosească la maximum rezultatele obţinute şi aceasta a fost una dintre caracteristicile strategiei de piaţă adoptate de compania sa. Într-un răstimp de şase ani, care pot fi definiţi ca perioada de pionierat a radiotelegrafiei, de la cei doi kilometri ai primelor experimente s-a ajuns la răsunătoarea traversare a Oceanului Atlantic. Anunţul făcut de Compania Marconi, în decembrie 1901, în legătură cu receptarea, la San Giovanni di Terranova, a unui mesaj radiotelegrafic transmis de la staţia din Poldhu (Cornwall) a fost prezentat de presa internaţională ca o cucerire ştiinţifică extraordinară, dar au apărut şi nedumeriri, acuzaţii şi multe rezerve din partea lumii ştiinţifice.
Dacă în cîteva luni toate astea au fost, în bună parte, depăşite graţie unor noi dovezi oferite de Marconi, perfecţionarea programului transatlantic a presupus, oricum, cîţiva ani de muncă ulterioară: pe lîngă experimentele realizate la bordul navelor (mai întîi Philadelphia, apoi crucişătorul Carlo Alberto, pus la dispoziţie de regele Italiei), au fost construite staţii noi (Glace Bay în 1902, Cape Cod în 1903 şi Clifden în 1907), cu noi dispozitive. Dintre acestea, detectorul magnetic, conceput de Marconi în 1902 şi, ca urmare, brevetat şi construit de compania lui, a devenit receptorul de bord al multor ambarcaţiuni dotate cu cabină radio, unde lucra marconistul, noua figură profesională de la începutul secolului XX. În 1908, Marconi a reuşit să-şi atingă cel mai ambiţios obiectiv: o punte de comunicare regulată între cele două maluri ale Atlanticului.
Anul următor a debutat cu salvarea a aproximativ 1600 de pasageri de pe „Republic” şi „Florida” (două ambarcaţiuni care se ciocniseră în largul coastei nordamericane) şi s-a încheiat cu cea mai prestigioasă recunoaştere ştiinţifică din cariera lui Marconi: premiul Nobel pentru fizică. Membrii Academiei Regale de Ştiinţe din Suedia au decis să ofere premiul lui Guglielmo Marconi şi lui Karl Ferdinand Braun «pentru recunoaşterea contribuţiei lor la dezvoltarea telegrafiei fără fir», care, fără îndoială, adusese mari beneficii umanităţii. A fost o decizie discutabilă: în comisie au existat membri care au pus la îndoială alegerea de a premia, în acelaşi mod, un „iniţiator” şi un „dezvoltator” (Braun, care introdusese îmbunătăţiri decisive în transmisie). În plus, în cei paisprezece ani care trecuseră de la primele experimente ale lui Marconi, diferiţi oameni de ştiinţă aduseseră multe îmbunătăţiri radiotelegrafiei. Alegerea lui Braun a avut cu siguranţă implicaţii geopolitice, pentru că Germania purta de mult o bătălie în favoarea companiei Telefunken, rivală a Marconi Company, acuzată adesea de atitudine monopolizatoare.
La conferinţa susţinută la Academia Regală de Ştiinţe din Stockolm, în decembrie 1909, Marconi a spus: „Independent de posibilele ei defecte şi carenţe actuale, nu poate exista nici un dubiu că telegrafia fără fir – şi la cele mai mari distanţe – a ajuns să se impună şi va continua să progreseze. […] poate că într-o zi vor putea fi transmise mesaje în ţări îndepărtate, cu un minim consum de energie şi, în consecinţă, cu cheltuieli minime. Dar acum sînt pe cale să părăsesc domeniul faptelor concrete şi să mă aventurez în zona speculaţiei, care, oricum, cu dezvoltarea treptată a cunoştinţelor în materie, promite rezultate utile şi instructive” (Nobel lecture by Guglielmo Marconi, în Guglielmo Marconi. Un Nobel senza fili, 2009, p. 187).
Iese la iveală în mod limpede combinaţia de concretitudine şi capacitate vizionară care a caracterizat întreaga carieră a lui Marconi, încă de la debutul unui parcurs care a determinat un outsider veritabil să devină un mare inovator al secolului XX.

Relaţia cu Italia

Dacă, pe de o parte, etapa următoare a carierei lui a fost caracterizată de experimentele cu unde scurte (după ce, timp de aproape cincisprezece ani, succesele în comunicaţii la mare distanţă erau bazate pe folosirea de unde tot mai lungi), pe de altă parte, începînd cu primul război mondial, Marconi a intrat în viaţa publică italiană, bucurându-se de popularitate şi o reţea de relaţii care-l legau de mediile politico-financiare engleze şi americane. A fost numit senator (la categoria 20: «Cei care, prin servicii sau merite deosebite, au reprezentat patria»), a devenit preşedintele Băncii Italiene de Scont, a participat la misiunea americană, a făcut parte din delegaţia italiană la Conferinţa de pace şi la misiunea fiumană. În această primă etapă, încheiată însă cu profunde deziluzii, a fost esenţial sprijinul lui Francesco Saverio Nitti.
Ulterior, Marconi a aderat la fascism, asumîndu-şi, după cîţiva ani, angajamente ştiinţifice între care se distinge, prin caracterul incisiv al acţiunii, preşedinţia Consiliului Naţional al Cercetării (1928). Perioada de aderare la fascism a coincis cu începutul radiodifuziunii în Italia şi cu reorganizarea comunicaţiilor radioelectrice care au făcut loc unui sistem bazat pe un oligopol în care Societăţile Marconi erau foarte prezente. Dincolo de apărarea intereselor antreprenoriale, naţionalismul său convins l-a condus spre fascism şi, de-a lungul anilor, Marconi a devenit un personaj reprezentativ al regimului, celebrat în retorica geniului italian. Odată cu trecerea anilor, atitudinea lui Marconi a devenit, fără îndoială, contradictorie şi lipseşte, pînă astăzi, o reconstruire complexă a relaţiei cu Mussolini şi cu fascismul. Deosebit de delicată a fost chestiunea sancţiunilor economice din 1935 împotriva Italiei, care l-au constrîns pe Marconi, «om al celor două secole şi al celor două patrii» (Marconi 1962; trad. it. 2008, p. 280), să-şi asume o poziţie dificilă care, cu siguranţă, a dăunat relaţiilor sale cu lumea anglo-saxonă. Susţinător al unei politice externe filobritanice, întotdeauna distant de poziţiile filogermane, implicat în viaţa privată în acţiuni în favoarea persoanelor care sufereau persecuţii rasiale, a avut atitudini ambigue care i-ar fi creat probleme extrem de delicate dacă moartea neaşteptată nu l-ar fi împiedicat să vadă legile rasiale din 1938. Marconi a murit la Roma pe 20 iulie 1937.

Moştenirea ştiinţifică lăsată de Marconi

În ce priveşte dezvoltarea broadcasting-ului, esenţial în domeniul radiocomunicaţiei afirmate după primul război mondial, pe frontul englez, Marconi Company avusese un rol important în transmiterea primului program public de divertisment (un concert al celebrei soprane Nellie Melba, transmis în iunie 1920 de la staţia din Chelmsford) şi în participarea la întemeierea BBC (British Broadcasting Corporation).
În anii aceia, în paralel cu viaţa publică tot mai dinamică, Marconi şi-a continuat activitatea experimentală, desfăşurată adesea la bordul iahtului Elettra (pe care l-a cumpărat în 1919 şi care i-a fost, pentru mulţi ani, casă şi laborator călător). Întrucât s-a afirmat sistemul de legături în unde scurte prin intermediul staţiilor cu emisie dirijată, Regatul Unit şi Compania Marconi au semnat un contract important pentru construirea unei reţele de staţii radio în unde scurte, de tip nou cu fascicul dirijabil, legînd între ele punctele principale ale Imperiului Britanic. Un alt important contract pentru o reţea colonială a fost semnat de Compania Marconi cu guvernul portughez în 1922 (după contacte iniţiate cu zece ani în urmă) şi proiectul a devenit operaţional în 1925. În 1931, Marconi a început cercetarea privind microundele, a căror dezvoltare stă la baza majorităţii sistemelor radio moderne. În acelaşi an a inaugurat staţia radio a Vaticanului, în prezenţa Papei Pius al XI-lea.
Marconi a fost invitat în multe ţări ale lumii să demonstreze dezvoltările radiocomunicaţiei, al căror simbol în viaţă devenise. Printre multele discursuri, se distinge un mesaj radio trimis de la Roma la Chicago în martie 1937 (de fapt, din cauza unor probleme de sănătate, a fost nevoit să renunţe la călătorie), în care nu se limitează la schiţarea bilanţului dezvoltării radiocomunicaţiei, ci se lansează în imaginarea unor scenarii viitoare: „Noi am atins în ştiinţa şi arta radiocomunicaţiei un stadiu în care expresiile gîndurilor noastre pot fi transmise şi primite instantaneu şi simultan de semenii noştri în orice punct de pe glob […]. Radiodifuziunea, totuşi, cu toată importanţa pe care a atins-o şi amplele domenii încă rămase neeplorate, nu e – după mine – partea cea mai semnificativă a comunicaţiilor moderne, pentru că e o comunicaţie «cu sens unic». După părerea mea, e foarte importantă posibilitatea oferită de radio de a face schimb de transmisiuni oriunde pot fi amplasaţi corespondenţii, atît în mijlocul oceanului, cît şi pe banchiza de gheaţă de la Pol, în deşert sau deasupra norilor în avion!” (Mesajul radio al lui Guglielmo Marconi către Chicago Tribune Forum, din 11 martie 1937, în Guglielmo Marconi. Genio, storia e modernità, 2003, p. 119).
Din text transpare din plin personalitatea lui Marconi inovatorul, caracterizată de intuiţie, determinare şi amploarea viziunii. La peste patruzeci de ani de la debut, în loc să se mulţumească doar cu dezvoltările invenţiei sale care aduseseră radioul în milioane de case, el ştie să înţeleagă limitele acelei tehnologii şi, mai ales, imaginează comunicaţia personală şi mobilă, extraordinară moştenire actuală a wireless-ului său.
La dispariţia lui, întreaga lume l-a comemorat pe Marconi printr-un gest excepţional: toate staţiile radio au păstrat liniştea două minute, timp în care „eterul” a fost din nou tăcut, aşa cum fusese pînă la invenţia radiotelegrafiei.

Cerasela Barbone
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)