Casa artistului: Gheorghe Fikl, un timişorean „ales” de prinţul Charles

„Începutul a fost la Bucureşti, la Galeria Posibilă, de acolo «am dat drumul la viaţă»”, îmi mărturisea recent artistul Gheorghe Fikl când l-am întâlnit, în sfârşit, după mai multe încercări.
Aflată la New York în primele săptămâni din an, am intrat într-o galerie de artă din Soho. Am întrebat, într-o doară, dacă au expus vreodată un artist din România. Mi-au răspuns că nu, dar că şi-ar dori să expună lucrările lui Gheorghe Fikl, un artist român extraordinar. Am tresărit, mai ales că Gheorghe Fikl este timişorean, ca şi mine. Am plecat zâmbind, oraşul meu are artişti cunoscuţi şi apreciaţi în lume.
Revenită la Timişoara după excursia americană, l-am căutat pe Gheorghe Fikl. Voiam să-l cunosc şi să-i povestesc întâmplarea din New York. În definitiv, mi-a făcut inima să tresalte fără să-l fi văzut vreodată. Apoi, i-am văzut lucrările. Şi am mai tresărit o dată. Mai puternic, mult mai puternic. Arta lui Fikl nu te poate lăsa indiferent. Impactul este în primul rând vizual, cu detalii impresionante, juxtapuneri şocante, decoruri baroce opulente; apoi simbolic, sugerând o tensiune interioară profundă.

„Compoziţiile sale sunt aproape întotdeauna echilibrate, cu o imagine central reprezentând un animal, îndreptată spre un fundal simetric. Figura centrală este luminată dramatic, de o singură sursă de lumină venită de sus, făcând parcă legătura cu o producţie teatrală. Lucrările sale par într-adevăr extrase direct din teatru, sugerând o dramă complexă ce se dezvăluie în fiecare pictură.
Ele pot fi asemuite unor opere funeste, redate prin intermediul picturii. Paleta predominant roşie şi neagră a lui Fikl fixează tonul dramelor entuziaste care sigur sălăşluiesc în mintea sa. Picturile lui calde şi întunecate trebuie să fie mari. Dimensiunile lor trebuie să facă loc nu numai pensulaţiei intense, ci şi iconografiei impozante – datorită teatralităţii care derivă din acestea. Există ceva aproape păgân în aprofundarea lor primară şi carnală. Ele sunt iconice: compuse central, cu detaliile excesive complet înlăturate. Doar indicatorii neclari ai opulenţei şi veneraţiei sunt redaţi cu tandreţe.
Să considerăm, de exemplu, lucrarea Taur violet, în care taurul este conturat într-o parte, ca şi cum ar reprezenta o pictură murală. Moştenind secole de conotaţii şi asocieri, în această pictură taurul
simulează simbolismul său inerent: fecunditate, virilitate masculină, războinicie. Taurul nu este un simplu taur, este Taurus, un symbol complex venerat de secole şi considerat talisman al puterii şi
acţiunii. Atât în Taur cu cortină, cât şi în Taur violet, aceste creaturi bovine pozează deplin conştiente de grandoarea lor şi de respectul pe care-l inspiră.
Întocmai ca şi taurul, celelalte animale în jurul cărora gravitează Fikl sugerează şi ele o mulţime de simboluri. Fiecare animal poartă cu sine o istorie a unui mit. Berbecul din Oi cu candelabru pozează parcă într-un portret biblic, conştient fiind de statutul său de animal de sacrificiu. Turma de oi din Turmă şi candelabru este aproape fonică. Singurele animale care ne privesc direct în faţă, nu dintr-o parte, oile, încă păstrează o compoziţie figurativă lineară, atât de importantă pentru Fikl”, scrie Chen Tamir după expoziţia de la New York, Solo Show Slag Gallery, New York Labyrinth (2 aprilie - 9 mai 2009).

De fiecare dată însă, Gheorghe Fikl era plecat din oraş. La Bruxelles, la Luxemburg, la Paris, la Socolari... Luna trecută m-a invitat să vizitez „casa artistului” din Socolari, undeva spre Cheile Nerei, un loc foarte frumos şi izolat, acolo unde s-a retras ca să lucreze.  

L-am întâlnit până la urmă împreună cu Alina Lăţan cu care pregăteşte un proiect artistic complex. Gheorghe Fikl este un artist complet. Pictura, muzica şi fotografia coexistă în universul său artistic. „Sunt momente în care am senzația că pictura nu mă poate împlini total. Îmi doresc atunci acea satisfacție a confirmării imediate, acel răspuns entuziast, spontan, care se obține interpretând muzică live sau o piesă de teatru. De aceea, când fac muzică, ea vine, în mod necesar, ca o completare și ca o nostalgie pentru o comunicare afectivă imediată, fără mijlocirea contemplării, deși îmi dau seama că nici ea, singură, nu mă poate împlini. Deoarece explozia imediată a succesului, ʻtrăirea împreunăʼ a emoțiilor sublime cu publicul, este întotdeauna efemeră, pălește și se dizolvă treptat, pe când rezerva de comunicare afectivă, chiar dacă întârziată, se amplifică în mod constant, în timp, când e vorba de pictură. Se pare că simțim cu toții nostalgia după amploarea și forța artei primordiale nedivizate din zorii umanității”, mărturiseşte artistul.

Casa artistului din Socolari este deopotrivă un atelier de pictură şi o scenă cu pianul, chitara şi instalaţia de sunet a artistului, o casă în care arta sa răsună; se aude şi se vede. Se trăieşte. M-a fascinat expresia lui Gheorghe Fikl, pe care o repetă ori de câte ori vorbeşte de Socolari: „Acolo dau drumul la viaţă”. Casa artistului este deopotrivă un spaţiu exterior şi interior, atemporal.

L-am rugat să-mi povestească despre ultima sa expoziţie, cea de la Archita, 8 iunie 2013, expoziţia în urma căreia, tablourile sale (Taur violet în altar şi Staul cu oii şi candelabru) au ajuns în colecţia particulară a Prinţului Charles.

„Fiind retras vara de obicei din Timişoara la Socolari, am primit un telefon anul trecut din partea Col. Michael Carrington. Mi-a spus ceva de HRH Prince of Wales, de faptul că mi-au văzut lucrările si că mă vor acolo. Am întrebat de câteva ori: «Ce, cum?». După care mi-am deschis urechile. Deci, ce au vrut de la mine: Prinţul Charles vine de obicei anual in România, are o zonă preferată, Archita. Este un loc pe care vrea să-l promoveze, în care doreşte să investească... Interesant e ce e cu mine în acel loc. N-am înţeles mult timp ce e cu mine în locul acela. În orice caz, Alteţa Sa Regală şi Imperială, Arhiducele Andreas von Habsburg-Lothringen mi-a descoperit lucrările într-o expoziţie, i-au plăcut. De la Alteţa Sa Regală şi Imperială, Arhiducele Andreas von Habsburg-Lothringen, a ajuns un catalog cu lucrările mele la HRH Prinţul Charles. I-au plăcut şi lui lucrările mele. Şi el, la rândul său, cochetează cu arta, a terminat şi el o facultate de artă... şi el pictează.

Mi s-a propus să fac o expoziţie pentru sosirea Prinţului Charles în Archita, la Centrul Cultural Von Sternburg. Prin intermediul Fundaţiei Maria Nobrega, o organizaţie foarte puternică condusă de Sra Elizabeth Nobrega de Araujo Tsakiroglou şi de Col. Michael R. Carrington, am organizat această expoziţie.
Ştiu că odată cu propunerea acesta s-au deschis nişte orizonturi ... Nu-mi imaginez cum s-a întâmplat. Doar expunând în galerii nu aveam cum să pătrund în mediul acesta. Este şi o chestiune de noroc...”, recunoaşte artistul.

„Expoziţia este încă la Archita, iar pe 7 septembrie am încă o expoziţie la Târgu Mureş la aniversarea a 100 de ani a Casei cu Cultură de acolo – o clădire Secession de un stil extraordinar. Nu ştiu dacă ai văzut clădirea, dar e minunată. Ce Art Nouveau e acolo... Cu ocazia evenimentului, Col. Michael Carrington a fost rugat să organizeze o recepţie. Sigur, e încă o şansă să-mi arăt lucrările altor colecţionari interesaţi”, adaugă Fikl.

„Voi expune şi lucrările mele noi, pe care le-am realizat vara aceasta la Socolari. Expoziţia trebuia completată pentru că am dat multe din lucrări. Deci, pe 7 septembrie voi fi prezent la eveniment, iar pe 8 septembrie la expoziţie. Să vedem ce propuneri primesc mai departe”, declară Gheorghe Fikl cu entuziasmul artistului dornic sa „dea drumul la viaţă”.

Deşi propuneri de a expune primeşte din toate colţurile lumii, Gheorghe Fikl alege atent galeriile de artă pentru lucrările sale. Până în prezent, în afara graniţelor ţării, Fikl a expus in New York (Slag Gallery) şi în Luxemburg (Galerie Schortgen). „Am expus la Slag Gallery în New York, am avut succes, am vândut multe lucrări, a fost foarte bine, doar că eu nu m-am dus. E cam departe. Poate acum, în momentul acesta, m-aş fi dus.
Trebuie să fii acolo, totuşi. Recent, când am expus la Luxemburg, în februarie mi s-a spus că nici nu trebuie sa vin, colecţionarii oricum nu vin la vernisaj, ei vin după. M-am dus totuşi, e bine să fii acolo.  Nu ştii pe cine întâlneşti, oamenii privesc altfel o expoziţie când artistul este prezent. Interacţiunea este directă. Am citit articolul pe care l-au scris cei din Luxemburg după expoziţie. Nefiind acolo, poate că nu l-ar fi scris în felul acesta. Dacă m-aş fi dus şi la New York, eram acum altundeva. Se mişcau altfel lucrurile”, mărturiseşte Fikl.

Lucrurile s-au „mişcat” oricum bine pentru artistul timişorean. În prezent, Gheorghe Fikl lucrează împreună cu Alina Lăţan la o serie de lucrări pe care cei doi artişti doresc să le expună în primăvara anului viitor.
„Am o serie de tablouri cu foarte mare impact, cele cu hălcile de carne, pe care eu le consider potrivite pentru o galerie din Berlin. Până acum am primit o propunere de a expune această serie de lucrări din partea unei galerii de artă din Londra, este vorba despre galeria Marlborough. Eu ţintesc sus cu această serie de tablouri. Am ţintit şi galerii din Paris în februarie, împrejurările au făcut că am fugit din Paris... dar nu de galerii am fugit. Am fugit tocmai ca să mă pot reîntoarce altă dată mult mai liniştit...”, mărturiseşte cu un zâmbet amar artistul.

„Vreau să revin asupra lucrărilor mele din seria cu hălci de carne, nişte lucrări cu care eu mă simt foarte bine. Deşi, am auzit în Luxemburg comentarii cum că această serie nu se poate expune într-o sufragerie, de exemplu. Arta mea nu e de sufragerie, într-adevăr.
Îmi amintesc cum am cunoscut-o pe Alina. Era acum mulţi ani, la prezentarea lucrării ei de diplomă, la terminarea liceului. Am picat pe spate. Încă de atunci i-am propus Alinei să lucrăm la un proiect împreună; să intervină cu partea de costume în lucrările mele.
Este vorba despre o dublă creaţie. Alina creează în aceeaşi măsură ca şi mine, după care, împreună recreăm toată lucrarea. Eu am deja seria lucrărilor cu hălcile de carne în spaţii baroce, cele cu taurii în spaţii baroce pe care vreau să le expun ʻliveʼ. M-a inspirat regizorul armean Sergei Parajanov; nu e foarte vestit, dar este foarte talentat. La el imaginea filmată este picturală, statică, dar cu mişcări uşoare. Asta vrem să facem eu şi Alina: elementele din pictura mea să prindă viaţă. Noi vrem să facem un tablou viu”, povesteşte Fikl.
„Un decor dus spre costumul de teatru, dus în zona artistului. Eu fac costume în tabloul lui. Eu vin cu personaje în lumea lui, cu măşti... cu personajul în carne şi oase”, completează Alina Lăţan.
„Vom avea şi scenografie. Eu am propus deja tabloul de fundal. Aştept propunerea Alinei, vreau să văd cum scoate ea personajele din scenă, după care vom discuta”, spune Gheorghe Fikl. 

Atât Alina cât şi Gheorghe Fikl mi-au mărturisit că proiectul lor va fi probabil expus in străinătate, deşi amândoi şi-ar dori să-l lanseze în ţară, la Timişoara.
„Sunt mulţi colecţionari de artă şi aici, în ţară, care consumă arta mea. În Bucureşti, de exemplu, anul trecut am expus după o pauză de cinci ani. A fost mai bine cu cinci ani înainte. Galeria Posibilă s-a implicat mai mult acum cinci ani. Anul trecut am expus trei. În mod normal aş fi expus singur, ca invitat de onoare. Am vândut două lucrări, una dintre lucrări chiar unui colecţionar extraordinar care m-a şi recomandat unei alte galerii în Berlin. Nu trebuie să fie mulţi cei care cumpără tablourile mele, important este unde ajunge lucrarea mea. Chiar recent l-am întrebat pe cel ce mi-a cumpărat lucrarea în Bucureşti: «Ce-ai făcut cu tabloul meu? Îl mai ai sau l-au pus după dulap?», mi-a răspuns că tabloul meu face parte din viaţa sa în fiecare zi. Este atât de frumos să aud asta... Îţi dai seama ce responsabilitate am?”, povesteşte Gheorghe Fikl.

L-am întrebat pe Gheorghe Fikl cum lucrează. Acum, că ştiu cât de importantă este starea interioară şi exterioară a artistului, doream să aflu cum se compune tehnic, practic, o lucrare.
„Fiindcă am început încă după prima expoziţie de la Bucureşti să am admiratori foarte mulţi, lucram la comandă. Dar asta nu-mi lăsa liberate de exprimare. Acum nu mai lucrez la comandă. Acum fac un set de lucrări, iar dacă cineva doreşte o lucrare, ia din ceea ce am. Am ceea ce am, iar colecţionarilor de artă le transmit să se bucure că pot lua un tablou făcut după propria mea percepţie artistică.
Eu lucrez pentru mine. Dacă lucrarea se vinde, ăsta e un alt capitol. Sunt mulţumit că lucrarea ajunge acolo unde este apreciată sinceritatea artistică. Cam aşa lucrez.
Tehnic? Tehnic, fac fotografii şi când am starea necesară le compun în Photoshop. Procesul în sine poate dura două luni, poate chiar jumătate de an, lucrez cromatic, compoziţional... Am un set de compoziţii pe care urmează să le pictez. Dacă mai am chef. Trebuie să fiu într-o anumită stare să revin asupra lucrării şi să mă reexprim prin pictură.
Eu de obicei încep trei, patru lucrări, termin vreo două, iar celelalte rămân pentru mai târziu... Procesul artistic durează ani, timp în care încep alte lucrări, iar eu sunt altundeva, ca stare artistică. Creez doar aşa, doar în momentul în care mă pun în stare”.

Starea despre care vorbeşte artistul nu este străină celor din familia Fikl. Casa artistului are antecedente similare. „Originile diferitelor aptitudini sau ale unor preocupări preferate ale omului se găsesc adesea în tradiţiile sale familiale şi în anturajul în care s-a format. În figura unor strămoşi, precum stră-străbunicul artistului, educat în şcolile vieneze din epoca imperiului habsburgic, pe când, urmând studiile superioare doar de dragul de a-şi putea administra mai bine domeniul, nu a rămas insensibil faţă de valorile culturale şi artistice ale timpului. Revenind pe pământul său natal, şi-a întemeiat o familie în cadrul căreia, pe lângă valorile morale, cele spiritual-artistice s-au situat la mare preţ. Iar de-a lungul timpului, toate acestea au fost transmise urmaşilor lor. Interesante sunt şi asemănările fizice, uneori de-a dreptul uluitoare, care, chiar dacă nu se imprimă fiecărei generaţii, tot rămân o trăsătură constantă inconfundabilă, strict familială. Astfel se găsesc prefigurate în figura husarului, unul dintre descendenţi, păstrat într-unul dintre albumele de familie ale artistului, vechi de peste un secol. Mâna sa, forma degetelor, seamănă leit cu mâna pictorului. Şi se mai spune că acest husar se îndeletnicea şi cu acuarele, dar delicatele portrete le-a dăruit probabil muzelor trecătoare care îl inspirau. Talentul artistului se revendică însă, în cea mai mare parte, din calităţile bunicului său din partea maternă, care a pierit tânăr în al doilea război mondial, lăsând în urmă câteva picturi în ulei.

Fotografia îl înfăţişează într-o clipă senină, lucrând lângă şevalet, în grădină. Se spune că pe vremea bombardamentelor alunga frica din sufletul apropiaţilor săi cu imagini din poveşti, crochiuri efemere, ilustrate cu cretă colorată pe gardul acestei grădini. Iar când nu picta, era un remarcabil violonist şi artist fotograf, aptitudini lăsate moştenire artistului, deşi nu le-a fost dat să se cunoască. Desigur, caracterul şi abilităţile individului nu constau doar din ordinea de valori moştenite, creaţia unui artist nu se poate explica numai prin psihologia lui personală, spiritualitatea sa fiind supusă unei continue transformări, oscilând între pietate şi carnal. Artistul exprimă mereu spiritul timpului în care trăieşte.

Conştient sau nu, el e purtătorul de cuvânt al epocii sale. El dă formă valorilor şi caracterului timpului său, care la rândul lor îl formează pe artist. Tot ceea ce poate face, în limita dozei lui de libertate artistică, în limita ştiinţei şi cunoaşterii contemporane, este ca artistul să poată oferi ceea ce este cel mai bun, cel mai autentic. Şi nu e nimic mai autentic decât operele sale!” (Klara Fikl).

Mulţumim artistului Gheorghe Fikl pentru materialele, mărturisirile şi fotografiile personale puse la dispoziţie pentru realizarea acestui material.

Oana Grimacovschi
(nr. 9, septembrie 2013, anul III)