Gesualdo Bufalino, un scriitor încă netradus în România

Gesualdo Bufalino (Comiso, 1920 – Vittoria, 1996), după o lungă carieră de profesor, a debutat cu romanul Diceria dell’untore, în 1981, la editura Sellerio, într-o perioadă în care editurile italiene îşi întorc atenţia spre scriitorii tineri, sau cei noi. La liceu îl are ca profesor pe Paolo Nicosia, un merituos dantolog, iar în 1939 cîştigă un premiu de proză latină la un concurs al Institutului Naţional de Studii Romane. Aceştia sînt anii în care interesul său se îndreaptă atît spre studiile clasice, cât şi spre literatura modernă europeană, în special Baudelaire, şi cinemaul francez. În 1942, în al doilea an de studii la Facultatea de Litere de la Universitatea din Catania, este constrîns să intre în armată, iar imediat după anunţul armistiţiului dintre Italia şi Aliaţi făcut pe 8 septembrie 1943, aflîndu-se la Sacile reuşeşte să nu fie capturat de nemţi şi se refugiază la nişte prieteni în Emilia. În ianuarie 1944 se îmbolnăveşte de tuberculoză şi este internat la Spitalul din Scandiano de unde va fi mutat, în 1946, la un sanatoriu de lîngă Palermo. Experienţele şi emoţiile trăite aici se vor găsi, transfigurate literar, în romanul Diceria dell’untore. Abia în anul 1947 îşi ia licenţa în Litere la Universitatea din Palermo şi se întoarce la Comiso de unde nu va mai pleca decît pentru activitatea lui de profesor, mai întîi la Modica, apoi la Vittoria.
Bufalino scrie în secret pînă în 1978 cînd introducerea sem pentru o carte de vechi fotografii despre Comiso (Comiso ieri) atrage atenţia şi stîrneşte curiozitatea lui Leonardo Sciascia şi Elvirei Sellerio. Cerîndu-i-se să publice eventuale creaţii, abia în 1981 va scoate din sertar Diceria dell’untore pentru care va primi, în acelaşi an, premiul Campiello. Acest roman a revelat un stil caracterizat de o bogată inventivitate şi o capacitate de observaţie remarcabilă. Urmează un deceniu şi jumătate de intensă activitate creativă literară, pe lîngă edituri mari şi mici, în care autorul va confirma, prin scrierile sale, aceste calităţi, îmbogăţindu-şi registrul tematic şi trecînd prin diverse tonuri, de la cel elegiac la unul ironic. În 1988 va cîştiga un alt premiu literar, Strega, pentru romanul Le menzogne della notte, publicat de editura Bompiani. Moare pe 14 iunie 1996 în urma unui accident de maşină.
Dintre numeroasele sale opere (de povestitor, poet, eseist, moralist, traducător), le amintim pe următoarele: Museo d’ombre (1982), L’amore miele (1982), Argo il cieco (1984), Cere perse (1985), L’uomo invaso (1986), Il malpensante (1987), La luce e il lutto (1988), Saldi d’autunno (1990), Qui pro quo (1991), Calende greche (1992), Il Guerrin Meschino (1993), Bluff di parole (1994), Il fiele ibleo (1995), Tommaso e il fotografo cieco (1996).
În 1992, Bompiani publică primul volum Gesualdo Bufalino, Opere 1981-1988, îngrijit de Maria Corti şi Francesca Caputo; în 2007, odată cu apariţia celui de-al doilea volum, Opere 1989-1996, îngrijit de Francesca Caputo, este reîntregită creaţia literară a autorului.
De-a lungul timpului, operele sale au fost traduse în franceză, engleză, germană, spaniolă, portugheză, olandeză, daneză, suedeză, greacă, slovenă, bulgară, ebraică, japoneză, coreeană. Nu şi în limba română. Din acest motiv vă oferim un fragment din romanul său de debut, Diceria dell’untore, comparat adesea cu Muntele vrăjit de Thomas Mann, cu speranţa că într-o zi romanele lui Gesualdo Bufalino vor fi publicate şi la noi.

„Diceria dell’untore” [1]. Fragment 

Sau cînd în fiecare noapte – din lene, din zgîrcenie – visam din nou acelaşi vis: o stradă culoarea cenuşii, plată, care curge ca un rîu printre două ziduri mai înalte decît statura unui om; apoi se rupe, rămîne suspendată în gol. Aici aplecîndu-mă de la o galerie de tuf nu pătrunde zgomot sau licărire de lumină, ci mă surprinde un dezgust de puţ şi, odată cu el, extazul că doar o vamă derizorie mă mai separă... de ce anume? Nu osteneam să mă întreb asta, însă fără să fie de-ajuns nerăbdarea pentru a mă trezi; mai curînd într-o stare de vitalitate redusă la jumătate, tot mai chircit în mucoasele materne ale aşternuturilor, dar nu de aceea mai puţin liber şi flexibil, începeam să cobor din pivniţă în pivniţă, avînd ca priză doar buruieni încîlcite şi pietre, pînă în fundul pîlniei unde, printre dărîmăturile latomiei, creşteau dezordonat copacii (copacilor  nu reuşeam să le visez decît numele, am învăţat abia mai tîrziu să încorporez în nume formele).
La poalele povîrnişului, în faţa cărării care pornea de acolo şi părea, cu liniaritatea ei clară, să mă liniştească astfel în legătură cu pericolul pe care-l lăsasem în urmă şi cu noua atmosferă oribilă, ezitam o clipă, aşteptînd să se domolească zvîcnirile din gît provocate de aventură şi ochii să se familiarizeze cu viziunile din pădure şi mobilitatea lor copilărească. Vîntul, a cărui mînă, în mod repetat, ca mîna unui complice, mă ţinuse sau împinsese în coborîre, s-a oprit şi tăcerea era deplină; paşii mei, cei ai unei umbre. Nu-mi rămînea decît să înaintez puţin şi, iată, în acelaşi loc dintotdeauna, purgatorial adăpostiţi unul în spatele altuia, stăteau nişte bărbaţi îmbrăcaţi în impermeabile albe şi schimbau între ei frînturi de sunet, o amestecătură de silabe bîlbîite, molfăite în eternitate de maxilare senile. Mă apropiam de ei într-o stare de nelinişte pe care obişnuinţa nu o diminua. Ei ridicau melancolic fruntea, cu toţii făceau semnul unei interdicţii, orbitele lor stinse urlau: pleacă de aici. Nu reuşeam să mă supun, ci în genunchi, la cîţiva metri distanţă, răsucindu-mi degetele la spate, aşteptam ca unul să se mişte, cel mai scofîlcit, cel mai bătrîn, o şerpărie de riduri între două fîşii de glugă, şi, pur şi simplu aplecîndu-se să ridice o piatră, să dezvăluie în spatele său, în pragul unei adîncituri pînă atunci invizibile, cuşcă de sufleur sau crăpătură flegreană, dezgropata şi iutea ei ceafă, Euridice, Sesta Arduini, sau cum naiba se numea.
- Opreşte-te, strigam, mamă, copilă, porumbiţă, în timp ce simţeam vîrful degetului bombat al somnului care-mi pecetluia pleoapele dezumflîndu-se brusc, dispărînd într-o bulă de spumă, într-un vîscos colir de lumină.
Abia în acel moment, redeschizînd ochii, înţelegeam că mă jucasem încă o dată de-a moartea, că uitasem încă o dată, sau greşisem dinadins, parola de care aveam nevoie.

Întra-adevăr, la Rocca devenise un joc să vrei sau să nu mai vrei să mori, în vara aceea din patruzecişişase, în camera şapte bis, unde ajunsesem de foarte departe, cu un lob pulmonar distrus de foame şi de frig, după ce tîrîsem după mine, din gară în gară, cu degetele înţepenite pe mînerul de fier, o valiză militară, minuscul coşciug de brad pentru cei douăzeci de ani ai mei cu picioarele vlăguite. Nu aveam alt bagaj, şi nici înăuntru nu era mare lucru: o mînă de amintiri esenţiale şi un revolver neîcărcat între două cărţi şi scrisorile unei femei care deja putrezea, între Bismantova şi Cusna, sub o tufă de flori despre care auzisem că li se spun căldăruşe. Mie mai puţin frigidele ghirlande îmi erau promise, imediat ce dispensa ar fi expirat şi eu aş fi obosit să strîng, în apărare, ca într-un careu de veterani, ce-mi mai rămăsese din sentimentele care mă ţineau în viaţă. Nu lipsea mult de-acum: dispăruseră deja stupoarea şi ruşinea de la început, cînd fiecare fibră încă e convinsă că-i nemuritoare şi refuză să se dezveţe de asta. Dar supravieţuia ranchiuna, chiar dacă sub forma unei expresive mile de mine însumi. Un rege străin îmi intrase pe sub coaste să locuiască, un infam minotaur, căruia îi datoram tribut, zi de zi, o livră din viaţa mea. Iar inima, care posedă, la fel ca vederea, o putere preţioasă de acomodare, se obosea inutil să-mi repete că, boala aceea, eu o alesesem ca să curăţ, orgolios, cu sîngele meu sîngele care murdărea lucrurile şi să vindec, sacrificîndu-mă în locul tuturor, dezordinea lumii. Nu folosea. Nu foloseşte niciodată, doar cu scopul propriei consolări, să înnobilezi un destin pe care sîntem nevoiţi să-l îndurăm. Aşadar, chiar dacă bucuros m-aş fi lăudat în versuri, pe un caiet din hîrtie reciclabilă, cu asumarea creştină a vinei, eu nu încetam, într-o cută a minţii, să mă consider un ostatic provizoriu în mîna sinedriului, spionam pe ascuns căile de scăpare rămase, ridicam braţele doar disimulînd. Ar fi venit în curînd să mă străpungă cu săgeata, pe eşafod, nişte soldaţi asudaţi, fiindcă trebuiau. Dar era frumos, între timp, să cedezi evidenţei cotidiene, ordinului de a exista pe care-l intonau, în fiecare dimineaţă, la întrecere, cei o sută de mii de cocoşi din Conca d’Oro cu fanfarele lor. Orice amînare, de altfel, servea la crearea unei tot mai viclene şi tandre intimităţi cu apropiatul sfîrşit, în măsură s-o facă să semene puţin cu un duel amoros: aceleaşi ademeniri şi respingeri şi priviri viclene şi moliciuni de copilă înaintea decisivei căderi în întuneric. Astfel, la Rocca, nu era zi sau noapte în care moartea să nu-şi adie pe lîngă mine prezenţa ei versatilă şi ubicuă; în care eu să nu-i întrevăd, într-o geană de lumină sau într-o grămăjoară de praf, trăsăturile înfrumuseţate, cînd de înger cînd de zbir. Ea era cadranul solar care desena pe tavanul insomniilor mele pantomimele dorinţei; ea, capcana care îmi muşca din călcîi; marea de frunze pe care soarele o transformă în forfotă de napoleoni; ea, groapa de obuz, in pace, pîntece cu patru pereţi unde nimeni nu mă caută.

Într-o condiţie atît de teatrală, şovăind între vanitate şi teamă, am petrecut o săptămînă după alta, aproape fără să învăţ nici despre locuri, nici despre oameni, nevăzînd altceva decît o faţă, aceeaşi, dinaintea mea: ca cineva care merge pe un coridor şi are în spate o sursă de lumină, iar în faţă, în capăt, o oglindă. Să fi reuşit să rezist astfel pînă la sfîrşit, aş fi evitat să mă încaier, nu doar cu a mea, dar şi cu osîndirea şi salvarea tuturor celorlalţi: ale doctorului, ale călugărului, ale fetei!


II

Mariano Grifeo Cardona di Canicarao: astfel, fără a economisi vreo silabă, obişnuia să se semneze doctorul, prelungind primul nume în următorul, nu atît poate printr-un drept ereditar, ci mai curînd fidel prejudecăţii mediteraneene (sau cel puţin a lui şi a mea) conform căreia interjecţia şi excesul adaugă cuvintelor – şi mimicelor, climatelor, mîncărurilor – nu doar opulenţă, ci încredere, ca la o costumaţie – cu cît prisosesc măştile şi penele, mai bine se exaltă şi se stimulează reciproc.
Apoi, printr-o farsă a lucrurilor, nici unul dintre multele titluri nu-i folosea la nimic, din moment ce, de cînd e lumea şi pămîntul, îi spuseseră întotdeauna Marele Slab şi nici nu exista brancardier sau soră sau bolnav care, zărindu-i picioarele foarte lungi venind pe culoar, să nu simtă nevoia să nu şoptească mai departe evenimentul, Marele Slab, Marele Slab, iar muzica aceasta, mereu identică, în atîţia ani, trebuia cu siguranţă să fi ajuns măcar o dată la pavilionul păros al urechii sale. Pe urmă, faptul că o emblemă nobiliară – un stup, cu numele Uberius în centru – împopoţona partea de sus a cărţii lui de vizită, cu toţii l-am considerat în permanenţă un abuz, în ciuda recomandărilor pe care se obosea să i le furnizeze stejarul pictat, cu rădăcini de ţipari, atîrnat în spatele biroului său. Deosebită plantă, într-adevăr! Neprotejată cu sticlă, ci cu juxtapuse radiografii din arhivă, preventiv curăţate cu apă călduţă de petele şi putreziciunile vreunui defunct necunoscut; şi se înălţa de la pămînt cu atîta energie şi abundenţă de coroane, încît te temeai că ar fi evadat imediat din rama spartă ca să-şi întindă, liber, inscripţiile prin aer. Una dintre ele, de fapt, în cazul c-o luam de bună, mărturisea de la extremitatea unei crengi că măcar o picătură de sînge albastru, stoarsă de la neamuri hispanice de marchizi, cursese pînă la el de-a lungul secolelor, ca să-i depună în vene fulgerări de antică măreţie, chiar dacă acum melancolică şi întunecată, cum i se potriveşte unui om cult.
Bine, dintre medicii de la Rocca, în afară de celălalt căruia îi revenea tura de gardă, falsul sau veritabilul nobil Mare Slab era singurul care rămînea să doarmă cu noi în fiecare noapte (de soţie se despărţise cu ani în urmă: o siracuzană de o înspăimîntătoare frumuseţe, pe poza căreia, se spunea, scuipa în fiecare dimineaţă înainte să se spele). Cînd am devenit prieteni, îl vedeam adesea, după cină, apărînd la căpătîiul meu, fără cămaşă, în picioare, cu două mîini de o perfidă subţirime închise peste măciulia bastonului. Ridicam ochii, investigam de sus pînă jos imaginea, de la lentilele groase, verzui la cizmuliţele din piele de căprioară neagră care aproape îi acopereau fluierele picioarelor. Un daghereotip de epocă în toată regula: Herr Virchow printre colegi şi studenţi sărbătorind prima lecţie; Monsieur Charcot pozînd, în pragul de la Salpêtrière, cu favoriţii ciufuliţi de vînt...
Mă mai întreb şi acum ce căuta în compania mea, dacă îi trebuia doar un ascultător docil pentru neroziile sale din fiecare seară ori se supunea curiozităţii profesionale de a inventaria de aproape progresele bolii mele – fisurile nou-născute, punctele esenţiale dispărute, reapărute, redispărute; şi toate astea nu vreo peliculă fotografică ce picura, pe care le detesta, ci prin intermediul unor observaţii mai subtile: o vehemenţă în tuse care înainte lipsea; o notă pe care vocea o ratase pe neaşteptate sau o reînşfăcase, cu greu, la limită; o unghie crăpată, o roşeaţă pe buză, o străfulgerare de febră în iris. Doar dacă nu cumva venea ca să bea, îi plăcea să bea, îl apuca turuiala. Aşa că eu mă sculam din pat, scoteam din dulapul de fier o sticlă de porto şi carafa mea personală (el, pentru a evita contagieri, paharul lui de buzunar dintr-un buzunar al halatului, privindu-mă pieziş şi scuzîndu-se pentru precauţie cu o impertinenţă a buzelor). Ieşeam să bem pe verandă, eu spirit, el condotier şi căpetenie drăcească, printre şezlonguri negre de corpuri întinse şi murmuitoare, în faţa pădurii de pini care aproape că nu foşnea şi ascundea fîşia îngustă de mare din vale.

Gesualdo Bufalino
Prezentare şi traducere de Cerasela Barbone
(nr. 5, mai 2013, anul III

NOTE

1. La începutul cărţii, Gesualdo Bufalino oferă definiţiile celor doi termeni din titlu: „Diceria”: un discurs nu prea scurt, spus cu glas tare; apoi, şi scris şi tipărit... De orice lungime, fie prea meşteşugit, fie cu prea puţină artă... Discuţie excesivă în jurul unei persoane sau a unui lucru... Scriitorul foloseşte explicaţia din dicţionarul cunoscut ca „Tommaseo-Bellini”, după numele celor doi autori (Nicolò Tommaseo şi Bernardo Bellini), cel mai important dicţionar italian din secolul al XIX-lea, apărut în perioada 1861-1879. http://www.dizionario.org/d/index.php?pageurl=diceria
„Untore”: cel care distribuie şi fabrică substanţe pestilenţiale, răspîndite prin acest oraş, cu scopul de a provoca moartea oamenilor... (Documentele procesului, 1630)

Bibliografie

Zygmunt G. Baranski, Lino Pertile, The new Italian novel, Toronto Italian Studies, University of Toronto Press, Scholarly Division, 1997 http://www.fondazionebufalino.it/bufalino-vita.html
http://www.treccani.it/enciclopedia/gesualdo-bufalino/