O artistă din Abruzzo: Alice în spatele zidului minunilor

În atelierul ei de la Mosciano S. Angelo, în Abruzzo, Alice (Adelina di Sabatino Di Diodoro) mi-a apărut ca un mesager neaşteptat, dar nu mai puţin abilitat şi, deci, performant, al unei lumi definitiv pierdute; mai exact, risipite prin ungherele memoriei şi pe care ea, artista, cu o vivacitate irepresivă, s-a decis s-o mute în poveste. Fiindcă, s-o spunem cu Nietzsche, oricum lumea, prin dureroase prefaceri – mistificatoare ori nu – a „sfârşit” prin a deveni o Poveste.
Cum însă să (mai) prinzi astăzi, într-un orizont al masificării gratuite, ceva – esenţial şi deopotrivă plauzibil, credibil – din esenţa lumii ce-a fost? O cale regală, întrucât verificată şi, deci, atestată ar fi apelul la Memorie. Spre a aminti ce? Trecutul? Ceva din ce-a fost? Dar nu cu acest ţel s-au ivit frescele? Şi, în definitiv, ce anume l-a animat pe omul preistoric să scrijeleze pe ziduri, în peşteri, ori pe pietre, oase, nisipul cald de pe ţărmurile apelor, figuri şi contururi dacă nu dorinţă-trebuinţă de a lăsa urme?
Drumul artistic al Alicei îşi are, cred, resortul în acest imbold-pulsiune: să caute, inventând, creând şi recreând, în striurile murale imagini-cheie pe care, readucându-le la lumină, să le ofere spectatorului ca probe (hermeneutice) ale memoriei fiecăruia şi, înainte de toate, ale Memoriei; ca animus şi anima, referenţi arhetipali junghieni.

În atelierul ei din localitatea abruzzeză (în care am descins, cumva intempestiv şi nepregătit!), am trăit brusc senzaţia ieşirii dintr-un timp (cel prezent) spre a poposi, nu în alt timp, ci în alte / diverse timpuri-lume, timpuri-cosmosuri. Din toate colţurile privirea era literalmente „lovită” de chipuri, figuri, siluete, ochi (mai ales) din tablouri conservând ceva din haloul vechilor icoane; pânze (ce termen impropriu, cât timp, tehnic vorbind, arta ei presupune travaliu cu bucăţi de zid, cu pigmenţi şi tablă, cu nisip şi tencuială) în care desenul, structurat esenţial grafic, logodit cu un exemplar gust al policromiei, îţi oferă, cu o disponibilitate aproape miraculoasă, linii frânte /abrupte ce par re-găsite în straturile/striurile murale şi care intersectează, nu mai puţin miraculos, chipuri dând impresia, la rându-le, de a fi fost acolo şi de a fi păstrate ca atare; artă murală, aşadar?
Da, în măsura în care artista se lasă în mod conştient şi cu o plăcere nedisimulată condusă („manipulată”) de aceasta; Nu, întrucât, luându-şi-o ca punct de plecare, filtrează totul, re-modelează, re-creează şi, până la urmă, sfârşeşte prin a ne oferi un univers exclusiv al ei. Şi, în plus, la Alice opţiunile cromatice, gustul unei distribuiri, totdeauna selective, niciodată fortuite, a culorilor, aflate într-o concurenţă ce re-semantizează însuşi universul conservat în memorie, constituie, în opinia mea, pariul său deplin: atuul forte ce-o singularizează şi-o plasează (o aliniază) marii tradiţii anonime abruzzeze.
Ziduri, deci: ca obstacole şi deopotrivă aperturi; repere spaţiale şi nexuri ale Memoriei; răni (cicatrizate) ale Fiinţei (ca Dasein) ce-a trecut, o dată ori de mai multe ori, prin vămile Uitării şi care, acum, graţie gestului restaurator (fictiv, totuşi, întrucât imaginar) al artistei, nu numai că iasă la suprafaţă, ci îşi abandonează, spre a spune astfel, tainiţa, îşi părăseşte, cu toată durerea gestului, asemenea unui animal hăituit, vizuina.
Să fie, actul artistic al acestei italience mobile şi exuberante, un gest recuperator al unei lumi, al Lumii, care nu mai este şi care a devenit Poveste? Pentru mine, nu încape nici o îndoială. Minunile pe care cealaltă Alice le descoperea, graţie harului lui Lewis Caroll, în „grădina” sa, Alice din Mosciano S. Angelo (şi din Abruzzo) le descoperă, reinventându-le, graţie propriului său har, în Zid, împărtăşindu-ne. Iar dacă Madonele sale par efigii ale unei feminităţi umile, pietatea lor mi se pare proba indubitabilă că Speranţa încă există. Şi că ea se cuvine comunicată. Cu orice preţ. Fiindcă, aşa cum recunoaşte artista însăşi, pentru ea Zidul, şi, deci, Arta, înseamnă comunicare.

A trece printr-un zid 

pentru Alice

A trece printr-un zid e un fel de sinucidere:
trebuie să renunţi la propriu-ţi chip şi să fii
pregătit să îmbraci chipuri diverse ale celor care,
cândva, chiar şi fără să fi cunoscut minunile
grădinii din Poveste, şi-au uitat acolo amprentele
lor de muritori fără Memorie. Striurile pe care
le vedeţi sunt resturi de sânge, resturi de iubire,
resturi de suferinţă: probe ale unui ritual prin
care repetăm gesturi, mişcări, rondouri într-un
şir de vicisitudini cristice. Ca şi cum, aici, în
răritura pe care mâna mea o lasă între materie
gândul zidit umbra Madonei ar deveni raţiunea
noastră de a înfrunta capriciile unui destin fără măsură.

George Popescude
(nr. 2, februarie 2013, anul III)