Omagiu italienistului Alexandru Balaci (1916–2002). Profesorul de iubire, adevăr şi frumuseţe

Un zvon cel puţin straniu a circulat pe la mijlocul lunii iunie 1996, conform căruia profesorul Al. Balaci ar fi împlinit 80 de ani. Până ne-am dumirit, consultând istorii literare, dicţionare româneşti şi străine, „gemenii" au si făcut loc „racului". Deşi toate cărţile şi dicţionarele confirmă că 12 iunie 1916 este chiar data de naştere a Profesorului octogenar, nouă ne place să credem că a fost vorba de o greşeală; viaţa omului şi a marelui literat se petrece pe alte coordonate, oricum în afara timpului sau paralel cu acesta.
Căci imaginea din 1996 a Profesorului era una şi aceeaşi cu cea de prin anii 1960, ai studenţiei subsemnatului, când şeful catedrei de italiană de la Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii Bucureşti, urmaş al marilor profesori şi italienişti, Ramiro Ortiz (admirator al lui George Coşbuc în calitate de autor al primei traduceri în versuri a Divinei danteşti (1924-1932) pe care a îngrijit-o şi prefaţat-o, şi Alexandru Marcu (el însuşi, printre altele, traducător în proză al Divinei) era deja o legendă „scandaloasă": toate colegele mele îşi făceau un subiect preferat din omul şi profesorul Balaci. Un exemplu absolut de umanitate si nobilă cochetărie, de erudiţie şi patos profesional, de spontană înţelegere şi preţuire a discipolilor, de fraternă ocrotire a minţilor noastre fragede şi labile, dornice de modelare.

Lider al generaţiilor de studenţi, Al. Balaci era Profesorul, indiferent că preda celebrul său curs de istorie a literaturii italiene (de la Dante la Tasso, Trecento–Seicento), fie că transmitea în cadrul seminariilor, prin secvenţe şi pilde din viaţa şi opera marilor figuri literar-artistice italiene, româneşti, şi cu precădere occidentale, nepieritoarea lecţie a acestora în superbe expozeuri comparatiste.
Al. Balaci a fost nu numai Profesorul şi Eruditul, ci şi partenerul studenţilor săi, şi acest lucru în vremuri când „păstrarea distanţei" era o indicaţie expresă a ierarhiilor de stat şi de partid. Harul elocinţei, dublat de cel al Omului fermecător de care generaţii de studente au fost îndrăgostite în chip deferent platonic, fireşte, au făcut din Al. Balaci un personaj, un model spiritual a sute sau chiar mii de studenţi. Reprezentaţii unor generaţii în şir au putut spune, cu evlavie si orgoliu: „Am fost studentul lui Balaci". Adică al unui om extrem de viu, informat şi sensibil, care ştia in orice clipă să fie colocvial, cu zâmbetul pe buze, invitându-te totodată să aspiri la ţinuta sa academică, plină de roade (cărţi) şi originală prin felul de a se dărui, comunica şi stimula molipsitor mintea, inima şi literatura discipolilor săi.

Oricum, pentru acei ani şaizeci, Profesorul Balaci era „atipic", pro-occidental prin profesie şi disident, în înţelesul bun al cuvântului, prin comportamentul său cu totul „nepartinic" faţă de studenţi, cărora tot timpul li s-a adresat cu domnule, şi cărora le-a transmis, înainte de toate, propriul eroism, de făclier al valorilor culturale perene, primite, la rândul sau, de la pleiada de intelectuali şi profesori români şi străini, în perioada de apogeu spiritual al României, id est cea a anilor 1930-1945.
Suntem tentaţi să credem că mass-media, Universitatea, Uniunea Scriitorilor (al cărei vicepreşedinte a fost) şi Academia Română (al cărei membru titular a fost din 1994) n-au marcat îndeajuns această aniversare a octogenarului, acum când oamenii noştri de valoare, încă în viaţă pot fi număraţi pe degete. Piţifelnicii „lustraţiei” şi-au aminti subit că Al. Balci a fost vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi membru supleant al Comitetului Central al P.C.R., uitând de bârna din ochii lor de „disidenţi” frauduloşi, antrenaţi să se înfrupte din „ciolanul” oferit de prăbuşirea prin implozie a comunismului, nu fără sacrificiul a peste 1000 de români.

Academicianul Al. Balaci a văzut lumina zilei in localitatea Aurora (Mehedinţi). După absolvirea liceului la Craiova şi a Facultăţii de litere din Bucureşti, viitorul profesor îşi va lua doctoratul cu o teza despre Neoclasicismul italian, figura focalizată fiind celebrul poet Giovanni Pascoli, al cărui centenar a fost celebrat în Italia în aprilie a.c. Un episod semnificativ pentru italienistul Al. Balaci va fi oferit de anii când, in calitate de director la Accademia di Romania din Roma, va eclipsa prin darurile sale native, dar şi prin copleşitoarea reputaţie a cărturarului, o seamă de ambasadori ai României ceauşiste, mărginiţi şi găunoşi, executanţi ai indicaţiilor primite de la Centrala M.A.E. din Bucureşti. Ceea ce nu i se va ierta acestui veritabil ambasador al literelor şi artelor române, dovadă fiind „rechemarea la ordine", adică mazilirea sa din funcţia de reprezentant emblematic al confluenţelor dintre cele două culturi, limbi şi civilizaţii.
Dar ceea ce contează cu adevărat în parabola umană şi literară a lui Al. Balaci (trecut la cele veşnice în 2002, cu eleganţa şi discreţia care l-au caracterizat), sunt cărţile sale si pilda de „magister vitae". Pilonii literaturii italiene, aşezaţi trinitar in timpul istoric (de exemplu: Dante – Petrarca – Boccaccio), vor constitui mereu steaua polară a orientării şi investigaţiei cercetătorului şi eseistului Al. Balaci şi deci tot atâtea titluri pentru monografiile sale: Giosué Carducci (1947), Dante Alighieri (1966), Franceso Petrarca (1968), Machiavelli (1969), Manzoni (1974), Lodovico Ariosto (1975), Giovanni Boccaccio (1976), Torquato Tasso (1982), Luigi Pirandello (1986), Vittorio Alfieri (1989). Cărora li se va adăuga seria de Studii italiene (1958–1968), o subtilă istorie a literaturii italiene pentru studenţi, italienişti, dar şi pentru publicul larg.

Când monumentele devin eroi ce-i populează cărţile, eseistul n-are cum să rămână abstract, ex-cathedra, sau să adopte metode chirurgicale, reci, detaşate. Bazat pe o uluitoare bibliografie, Al. Balaci, „romancierul" şi exegetul fluviului de capodopere italiene, scrie cu entuziasmul celui care n-a încetat să se mire, cu patetismul viril al cercetătorului care, stăpân pe materie, îşi permite să fie personal, flexibil şi inovator. Şi tot timpul, un comparatist de o memorabilă intuiţie.
Cea mai recentă carte a acestui pontifex maximus al italienisticii noastre moderne, o reeditare a monografiei sale Dante (Ed. Gramar, 1995, 275 p.), este o piatră de încercare pentru orice expert în literatura şi civilizaţia italiană. Deşi în cei peste şapte sute de ani care au trecut de la naşterea scriitorului, bibliografia dantescă a înscris milioane de titluri, românul Alexandru Balaci n-a pregetat să abordeze subiectul, cartea sa, în versiune italiană, fiind cotată  „alături de cei mai mari exponenţi ai biografologiei şi eseisticii străine, alături de Etienne Gilson, August Buck, Pierre Gauthiez, Jacques Madaule, T.S. Eliot şi însuşi Thomas Carlyle…".  

Ca o amintire strict personală, consemnez pe cea a unei vizite acasă la domnul profesor, aflat spre asfinţitul vieţii, pentru a prelua un articol scris de mână pe care-l păstrez, scris pentru revista „Contemporanul”, despre una din ediţiile mele bilingve ale poeziei eminesciene. N-am să-mi iert niciodată că n-am mai zăbovit, îl cunoşteam prea bine, zâmbetul şi tonul său mă invitau să prelungim conversaţia noastră. Eu însă mă grăbeam, culmea, am ratat poate clipa astrală a vieţii, orice motiv aş fi avut să ajung undeva, parcă la o revistă unde eram angajat, este mărunt şi meschin faţă de şansa de a fi discutat cu profesorul, de a fi pus la cale lumea nouă, noile realităţi postdecembriste din ţară.
Al. Balaci, prin inimitabila sa viaţă si operă, ca si Dante odinioară, „preanunţa zorile iradiante ale Renaşterii" ţării sale pe care a reprezentat-o ca nimeni altul în Italia (1981-1990), în calitate de director al aşezământului românesc cultural de la Roma, ctitorit de savantul Vasile Pârvan sub numele de Accademia di Romania. Zori care n-au zăbovit să-şi arate razele de speranţă şi libertate, odată cu Revoluţia din Decembrie 1989. Calea pe care a păşit Profesorul Alexandru Balaci a legat întotdeauna trecutul de viitorul României prin Iubire, Adevăr si Frumuseţe.

Geo Vasile
(nr. 5, mai 2012, anul II)