Autoportret în palimpsest. In memoriam Cornel Mihai Ionescu

Prin anii şaizeci, studenţii anului II de la Catedra de italiană a Universităţii din Edgar Quinet, printre care se număra şi subsemnatul, au fost convocaţi de domnişoara profesor Nina Façon la o prelegere recomandată şi prezidată de profesorul Tudor Vianu. Protagonistul „recitalului”: colegul nostru din anul IV, Cornel Mihai Ionescu, autorul unui eseu: Regimul comparaţiei şi metaforei la Dante. Noi, tinerii de atunci, abia introduşi în tainele şi dificultăţile limbii şi literaturii italiene, am fost sideraţi doar la auzul temei abordate de temerarul student: Dante, un autor al cărui limbaj este până în zilele noastre spaima examenelor liceenilor şi studenţilor... italieni.
Fireşte, după recomandarea elogioasă făcută de Tudor Vianu colegului nostru şi viitorului asistent la Catedra de literatură universală şi comparată, am ascultat lecţiunea stilistică ce o dăduse Divinei: în pasajele unde vorbeşte Dante abundă comparaţiile, pe când în cele în care vorbesc personajele, răspunzând interpelărilor acestuia, precumpănesc metaforele. Deşi abordarea ne depăşea net, ne întrebam fiecare în tăcere: oare vom ajunge şi noi vreodată la o astfel de cotă extraordinară, nu doar lingvistică şi culturală (cunoştea la perfecţie, pe lângă italiană, franceza şi spaniola), ci şi... analitică.

Ulterior, din interviul acordat cu prilejul împlinirii a 70 de ani studentului său preferat, Cristian Bădiliţă, am aflat că pentru a interpreta acel „regim” al expresivităţii tropilor danteşti, colegul nostru recursese în primul rând la un eseu de... Bergson. Cunoştea din familie limba franceză, aşa că a trebuit să aleagă între studiul oficial al pianului şi italiană. De ce italiana? Fiindcă fusese incitat de „paradoxul culturii italiene” şi anume: aceasta n-a urmat modelul „organicist” al evoluţiei (naştere, maturizare, apogeu, decadenţă), ci a cunoscut apogeul chiar la începutul ei prin Dante şi Petrarca, „condamnând epocile care au urmat la coagularea, în nesiguranţă, a unei alternative la «Dante-Petrarca», postulată, afirmată, susţinută şi ilustrată prin mijloace deduse, în mod fatal, din retorica şi imaginarul celor doi”.    
Adevărul e că, retrospectiv vorbind, CMI, cum îi vor spune generaţiile de studenţi, dar şi prietenii, mulţi şi totuşi foarte puţini (ca şi în cazul lui Nichita), a fost un enfant prodige şi totodată terrible al comparatismului românesc, al italianisticii, al eseului critic multidisciplinar, lansând în România acelor ani grile interpretative de anvergură europeană tip Jacques Derrida, Gérard Genette sau Gilles Deleuze.
Pe scurt, nu ne temem să spunem că acel coleg al nostru avea geniu. Dacă ar fi avut şansa să se nască într-o ţară occidentală, să zicem Franţa, nu este exclus să fi devenit unul din nemuritorii Academiei Franceze.

După absolvirea facultăţii, viaţa ne-a despărţit, eu fiind repartizat în învăţământul rural, pe când CMI, în ciuda dosarului neprielnic, a fost, cum am spus, repartizat la Catedra de literatură universală. În această şansă a avut un rol decisiv autoritatea profesorului Vianu. Ne mai întâlneam când şi când la Capşa, el venind însoţit de studenţii lui preferaţi Virgil Tănase şi Cristian Boss, eu abia întors  din „exil” pentru o zi, două din Bărăgan. La seminarele sale vor veni studenţi de la alte facultăţi (de pildă cunoscutul avocat Aurelian Pavelescu) sau tineri care cochetau cu umanioarele, precum odinioară la cursurile lui George Călinescu sau Tudor Vianu.
CMI, mereu suplu ca ţinută şi gândire, impunător, mereu elegant fără ostentaţie, instaura la masa acelor „întâlniri admirabile” o atmosferă de nobleţe colocvială, de bricolage, din care nu era exclusă frivolitatea ceremonioasă sau deocheată, ironia, paradoxul, acele inimitabile jeux de mots, de un comic irezistibil, unele pline de noimă, miez şi săgeţi, cu adresă socio-politică, pe care le va profesa mult mai târziu, în scris, Luca Piţu. CMI va frecventa localurile bucureştene cu aerul celui ce se imolase pe altarul cărţilor („la chair est triste, hélas, et j’ai lu tous les livres”), voia să se relaxeze, uneori într-un anturaj compozit, la o ţigară şi un pahar de tărie. 

În 1967 îi apare miraculoasa carte, de fapt un studiu critic şi monografic al avangardei italiene, Generaţia lui Neptun (EPLU, 200 p.), prima exegeză academică a „grupului 63” italian (opus «generaţiei lui Vulcan», tip Marinettti), eşuată în nihilism şi sterilitate, din care făceau parte Edoardo Sanguineti, Alfredo Giuliani, Antonio Porta, Nanni Balestrini, Cesare Vivaldi, Elio Pagiarini etc. Reamintim nu numai dezacordul monografului faţă de abordarea sociologizantă dogmatică, inspirată de Georg Lukacs sau Antonio Gramsci, vizibilă în manifestele respectivului grup, dar şi conţinutul novator al experimentelor. Remarcabilă este altitudinea stilistică şi conceptuală a hermeneutului post-heideggerian în vârstă de 35 de ani, drept care vom spicui termenii de structurare a unui singur capitol:
V. Aspro Stil Nuovo: Poetica obiectelor. Poezia epică. Action Poetry. Între tragic şi hilarotragedie. Între noia (plictis) şi paranoia. Poezia tehnologică. Experimentalismul poetic ş.a.m.d.

Urmează la fel de celebra carte Palimpseste (1979, reeditată în 2007) şi eseul dedicat picturii lui Lorrain (1983). Ultima carte antumă este Cercul lui Hermes (1998). Dintre cărţile traduse de CMI amintim doar Opera aperta (1969) a recent octogenarului Umberto Eco şi Diseminarea (1997) lui Derrida.
Se pare că eruditul autor bucureştean, estetul expert în cam toate artele (muzică, pictură, film), dispărut în această iarnă a vrajbei noastre, prematur şi discret, la fel cum a trăit (1941, 11 februarie – 2012, 16 februarie), ar fi lăsat în manuscris mai multe volume originale şi traduceri care, cu siguranţă, vor fi editate pentru a întregi profilul unui scriitor care n-a pretins nimic din partea autorităţilor culturale, ca de pildă USR, Ministerul Culturii, Academia Română, Universitatea pe care a slujit-o ca asistent 24 de ani (din pricina dosarului «fetid», cum se exprimaseră culturnicii vremii, pecetluit de arestarea tatălui său în 1958, teolog, jurist, germanist, dar şi de refuzul fiului de a se înscrie în P.C.R.). Abia în 1990 a fost, în fine, promovat lector şi apoi conferenţiar. Nu s-a bucurat de niciun fel de premiu, de nicio recunoaştere, în ciuda elogiilor platonice ale iniţiaţilor din reviste specializate cu circulaţie restrânsă şi a prietenilor anglişti reputaţi, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Ştefan Stoenescu, Sorin Alexandrescu etc.
Nu dorim să insistăm asupra cauzelor pe care chiar nu le cunoaştem, ci mai curând asupra omului Cornel Mihai Ionescu, superconştient de valoarea sa performantă, dar complet lipsit de vanitatea specifică branşei scriitorilor. CMI a fost în fond un superintelectual solitar şi nefericit, sau mai curând melancolic (un curs al său se numise Melancolia la Dürer (chiar dacă mereu însoţit de „efebi şi bacante” – studenţi şi studente de-ale lui?), un „imponderabil” (C. Bădiliţă) în sensul, credem noi, că împăraţia lui livrescă nu aparţinea acestei lumi. 

Începând de prin 1973, l-am reîntâlnit pe CMI la Biblioteca Centrală de Stat unde eram angajat: el citea la sală pentru teza de doctorat pe care şi-l va susţine abia în 2002 cu o teză intitulată Hermeneutică şi apofază în barocul european şi în gândirea lui Dimitrie Cantemir. Cu ocazia acelei reîntâlniri l-am „corupt” să ne vedem la barul fostului Grand Hotel Bulevard.
Abia în acei ani l-am cunoscut mai bine. Aparent sever, grăbit, abia ieşit din stresul seminarelor sau examenelor; pe măsură însă ce roşcatul rom cubanez de şapte ani îşi făcea efectul (rezista incredibil la tării !), devenea receptiv la cele mai pitoreşti sau promiscue lucruri din acea incintă a „pierzaniei”, tolerant chiar şi cu barmanul, cu eternii valutişti, cu diverşii ţuţeri semidocţi, jurişti, arhitecţi, jurnalişti, poeţi, pictori, ingineri, securişti deghizaţi în farmacişti, fie piloni ai regimului, fie rataţi, dar cu darul băuturii, care  sfârşeau prin a-l adora: toată acea faună amalgamată ce dorea să stea la masă cu el, simţea prezenţa îngerească a lui CMI, ultimul matein, şi se înclina în faţa lui până la pământ.
Palimpsestele lui CMI nu sunt altceva decât o secretă căutare a identităţii, o suprasaturare a înţelesurilor menite să genereze prin implozie soarele negru, nigredo din alchimie, sensul ascuns, un autoportret cifrat, bănuit sub textura ocultă. Analiza cărţii lui Mateiu Caragiale este pilduitoare pentru tipul de abordare CMI: estetica lui Mateiu este una apo-fatică (clădită de categorii negative).

CMI a avut nostalgia vieţii ca operă de artă (vezi Oscar Wilde), cu o noimă imposibil de descifrat, deşi totul se petrece la vedere printr-un exces de transparenţă. Simplitatea şi limpezimea naturală a trăirii, în chip paradoxal, se află sub perpetua excomunicare a „artificiului”, atât de frecvent în poetica polimorfă a barocului. Criticul de amplitudine europeană CMI a abordat şi fenomenologia sacrului. Schizomorfia teoretică heideggeriană a „gândirii” şi a „numirii” – avatar al anxietăţii existenţiale – se metabolizează finalmente în „linişte”, în certitudinea calmă a „chemării” pascaliene a sacrului, aptă să concilieze neliniştile şi tensiunile existenţiale în actul de reculegere şi meditaţie asupra Fiinţei supreme – asupra misterului Sfintei Treimi creştine. Această identitate o preluase CMI din plasma nobilă, străveche, generoasă a familiei sale, înrudite cu poetul, medic ilustru „fără arginţi” în graţiile Casei Regale, Vasile Voiculescu, un simbol al Rugăciunii inimii şi al Rugului Aprins de la mânăstirea Antim.        

Geo Vasile
(nr. 3, martie 2012, anul II)