Gabriele d’Annunzio și reveria cuplului metafizic

Despre Plăcerea, primul dintre romanele trilogiei Trandafirul (Plăcerea-1889, Inocentul-1892, Triumful morţii-1894), poți povesti puțin: eroul romanului, Andrea Sperelli Fieschi d’Ugenta, descendent al aristocrației, trăiește două legături tumultoase: întâi, cu Elena Muti, apoi, după un interval, cu Maria Ferres. Prima îl părăsește enigmatic, cea de-a doua, oricum căsătorită și măcinată de remușcări, fuge, rănită, după ce contele strigase numele Elenei în momentele cele mai ardente ale îmbrățișării erotice. Între cele două iubiri, substanțial diferite, tânărul estet o cucerește, din orgoliu, pe Ippolita Albònico. În timpul unei curse de cai, Giannetto Rutolo, amantul dezonorat, îl provoacă pe Andrea Sperelli la duel și îl rănește grav.
S-a spus despre Plăcerea că ar fi un roman al decadentismul, în linia unor capodopere ca În răspăr, de Joris Karl Huysmans, ori Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. Și este! Dar mai e şi reveria imposibilă a cuplul metafizic. Andrea Sperelli e mai mult decât un dandy prins în strădania de a-și transforma viața într-o operă de artă. O voluptate dionisiacă țâșnește implacabil în ființa contelui Andrea Sperelli de când o vede pe Elena Muti pentru prima oară. Și, pe măsură ce alunecă în abisurile voluptății, într-o uitare de sine, cei doi iubesc senzația vertijului până la orbire. Fiecare poartă cu sine o pecete ascunsă, o fantasmă încremenită a mistuirii erotice. Dar porțile, Porțile, rămân ferecate, orbenia voluptății e o punte iluzorie între două ființe, două lumi, două suflete care nu se văd, nu se cunosc, nu se întrepătrund. Despărțirea subită, enigmatică, spulberă pentru totdeauna speranța contopirii. Andreea și Elena nu au fost niciodată un cuplu, ci doi străini abandonați, într-o intensitate aproape ireală, unui foc fără nume.
Amărăciunea părăsirii îl transformă pe Andreea Sperelli într-un Narcis demoniac, alergând pe drumurile lumii îndrăgostit de propria alergare între hotare ale feminității: Femininul Angelic și Ispititoarea. Între cele două extreme, contele însuși pare o zeitate a tărâmurilor terestre, rătăcind printre măști și metamorfoze: vânător și vânat, seducător și sedus, ispititor și ispitit, devorator și devorat. Nimic nu îl descurajează, nicicând nu e tulburat de remușcări, ipostaza de victimă îi repugnă. Atâta vreme cât incandescenţa erotică îl înalță spre zarea inaccesibilului ori îl coboară în tenebră, sinele pecetluit de chipul Elenei rămâne îndepărtat în uitare. Străbaterea lungă şi lentă are o noimă secretă, e o fugă în afara lumii, spre un ţinut de o tristeţe imensă care să topească în febra ei durerea rupturii. Dar nimic nu o topește. Nici revelația apropierii de moarte, ivită din experiența unui duel. 
Totuși, îndelunga convalescență petrecută în vila Schifanoja, pe malul mării, la o verișoară, Francesca de Ateleta, e un prag, dincolo de care se întinde tărâmul erosului apolinic. Când toate vocile lăuntrice au istovit, contele simte cum crește în sine un foc blând, aprins treptat de o femeie rafinată, superioară, Maria Ferres, soția unui ambasador, pasionată de muzica lui Mozart, Schumann și poezia lui Shelley. O iubire eterată, aproape mistică, desfășurată semnificativ în spațiul logosului (cei doi își lasă semne în cărți de versuri!), unește în secret pe viitorii amanți. Totuși, depărtarea ireductibilă împiedică din nou uniunea totală. O parte din ființa Mariei e posedată de fiica sa, Delfina. Mai mult, Andrea stârnește Mariei o tulburare crepusculară și o metamorfoză ce o face să semene cu Elena. De aceea, Andrea o și strigă cu numele celeilalte. Și contele se prăbușește din nou în solitudine amară, străin de elevația promisă.
Şi în voluptatea ireală a legăturii cu Elena, şi în preludiul cast al legământului cu Maria, eroul întrevede o transfigurare a iubirii, o naștere a cuplului metafizic. Mai ales că ultima apariţie, cea a Mariei, are ceva din miracolul epifaniei (contele abia scăpase din ghearele morţii). Graţia şi spiritualitatea Mariei nu era decât parte din fuxul purificării în care se adâncise prin poezie. Dincolo de cele două despărțiri, de rană şi uitare, romanul lui Gabriele D’Annunzio dezvăluie o tristețe insuportabilă în forţa ei mistuitoare, tristețea celui care a pierdut singura Frumusețe (iubirea Elenei), fără să știe că e ultima. Și a pierdut-o iremediabil! Andreea Sperelli e o fiinţă teribilă, tragică, predestinată Frumuseţii şi silită să o caute pe tărâmurile pământului, unde ea e doar o himeră, purtând mereu și mereu alt chip: erotismul dionisiac, erotismul apolinic, poezia, muzica, pictura.


Gabriele d’Annunzio, Il piacere (Plăcerea) - traducere

Amândoi, în acel interval de tăcere, erau perplecși în suflet. Elena nu avea conștiința exactă a momentului, nici siguranță de sine; oricât se forța, nu reușea să-și fortifice contemplația, să-și regăsească intențiile și voința. În fața acelui om de care o vreme o legase o pasiune elevată, în acel loc în care trăise viața cea mai ardentă, simțea cum i se golesc, i se dizolvă, i se decolorează încet, încet gândurile. De acum spiritul ei urma să alunece în acea stare vrăjită de fluiditate sentimentală, aș spune, în care percepe orice mișcare, orice atitudine, orice înfățișare a evenimentelor exterioare, ca pe un vapor de aer din modificările atmosferice. Ezita înainte de a se abandona.
Andrea spuse, încet, aproape umil:
- E bine așa?
Ea a surâs, fără să-i răspundă, pentru că acele cuvinte i-au dat o stare de încântare indefinibilă, aproape un tremur blând în coșul pieptului. Aprinse lampa sub vasul de apă; deschise cutia în care păstra ceaiul și puse o cantitate măsurată de plante; apoi pregăti cele două cupe. Gesturile ei erau lente și nehotărâte, ca cineva care lucra dar avea sufletul întors spre alt obiect: mâinile ei albe, pure, aveau în mișcare o grație aproape de fluture, nu atingea ci înfiora doar lucrurile; din gesturile, mâinile, ondulațiile ușoare ale corpului ieșea o emanație de plăcere menită să îmblânzească pe cel ce o iubea.
Andrea, aşezat de curând, o privea cu ochii pe jumate închiși, bând prin pupile fascinația voluptoasă ce se năștea din ea. Era ca și cum orice mișcare a ei devenea pentru el tangibilă în mod ideal. Care iubit nu a încercat această bucurie inexprimabilă, în care parcă puterea perceptivă se intensifică enorm, încât ai o senzație fără imediata materialitate a contactului?
Amândoi tăceau, Elena s-a întins pe o pernă; aștepta să fiarbă apa. Privind flacăra albastră a lămpii, își scotea de pe degete inelele și le repunea continuu, pierdută într-o reverie.  Nu era o reverie, ci o amintire vagă, ondulatorie, confuză, fugitivă. Toate amintirile iubirii trecute îi tulburau spiritul, dar fără claritate; și îi dădeau o expresie incertă, nu știa dacă era o plăcere sau o suferință.  Ca atunci când multe flori moarte, ale căror culori și efluvii singulare nasc o mireasmă comună în care e imposibil să mai recunoști diversitatea elementelor. Părea că duce cu sine ultimul freamăt de amintiri deja stinse, ultima urmă a bucuriilor deja dispărute, ultimul resentiment al fericirii deja moarte, ceva similar unei presimțiri vaporoase din care ar emerge imagini fără nume, fără contur, întrerupte. Ea nu știa dacă e o plăcere sau o durere; dar, încet, încet acea agitație misterioasă, acea neliniște indefinită îi umpleau inima de farmec și amărăciune. Presentimente întunecate, tulburări ascunse, regrete secrete, spaime superstițioase, aspirații suprimate, dureri sufocate, vise chinuitoare, dorințe neîmplinite, toate acele elemente răvășitoare ce compuneau viața ei lăuntrică, se amestecau și creșteau în intensitate.
Ea tăcea, ghemuită în sine. În timp ce inima ei aproape murmura cuvinte, se bucura de  emoția mare și încă nerostită. Vorbind, ar fi pierdut-o.

Prezentare şi traducere de Ela Iakab
(nr. 2, februarie 2013, anul III)