Avanpremieră. „Ultimul dans al lui Charlot” de Fabio Stassi

Chaplin şi istoria cinematografului

În ajunul Crăciunului din anul 1971, Moartea, foarte hotărîtă să-şi îndeplinească misiunea, îl întîlneşte prima oară pe Charlie Chaplin. Însă actorul, înspăimîntat de perspectiva dispariţiei sale înainte ca fiul cel mic, Christopher, să apuce să-l cunoască, îi propune un pact: dacă o va face să rîdă, i se va mai îngădui să trăiască încă un an, fiind avertizat că nimeni nu reuşise să facă acest lucru niciodată. Astfel Chaplin, alias Charlot, convins că la a stîrni rîsul se pricepe cel mai bine, are, pe de o parte, garantată, chiar şi temporar, cîştigarea pariului, iar pe de altă parte, obţine timpul dorit pentru a scrie o lungă epistolă autobiografică desfăşurată, asemenea unui film, de-a lungul a şase role cinematografice.
Deşi dialogurile, repetitive, cu Moartea – un ultim spectator sobru, glacial şi greu de învins – sunt un pretext pentru reevocarea rolurilor binecunoscute ale artistului, amuzamentul provine din situaţiile caraghioase, ridicole la care beteşugurile bătrîneţii îi supune, uneori, pe oameni.
Ultimul dans al lui Charlot este şi un Bildungsroman, aşa cum aflăm din scrisoarea adresată fiului, de inspiraţie mai ales ficţională, o aventură cu accente lirice, o permanentă căutare de sine. La Londra, experienţa copilăriei marcate de precaritate şi eşecuri, dar şi de descoperirea iubirii şi de amintirea unei discuţii dintre doi clovni despre îngrijitorul de la circul londonez care, din dragoste pentru o acrobată, inventează aparatul de filmat. Trimis, împotriva voinţei sale, într-o Americă a începutului de secol XX, nevoia continuă de strămutare, în perfectă armonie cu nevoia cunoaşterii de sine, îl determină să accepte să lucreze ca îmbălsămător, sticlar, comis-voiajor, antrenor de box şi tipograf înainte să pătrundă, iniţial ca regizor, în lumea fascinantă a cinematografiei, aflată încă la începuturi, devenind astfel, prin talent, inteligenţă şi imaginaţie, o figură emblematică a comediei mute.
Alternanţa dintre dialoguri şi secvenţa epistolară impune un ritm al lecturii susţinut, incitând curiozitatea şi aşteptările cititorului. Romanul, din care vă oferim mai jos un fragment în avanpremieră, a reprezentat succesul de casă al Editurii Sellerio la Tîrgul de Carte de la Frankfurt din 2012 unde, înainte de apariţia volumului în Italia, editori străini din vreo treisprezece ţări s-au arătat interesate de autorul italian şi au cumpărat drepturile de traducere şi publicare.

„Ultimul dans al lui Charlot”. Fragment 

Era ultimul meu bănuţ şi cumpărasem anunţul dintr-un ziar care suna ca un bilet la loterie.

SE CAUTĂ SCRIITOR DE INSERTURI
PENTRU STUDIOUL CINEMATOGRAFIC
LEVY FRITZ MUTOSCOPE COMPANY
TAMARIND AVENUE

L-am scos din buzunar şi am recitit numele societăţii care oferea acel loc de muncă ciudat şi adresa. Tamarind Avenue. Ei bine, în seara aia n-aveam nimic în program, aşa că merita să mă îndrept într-acolo. Bineînţeles, sediul Levy Fritz Mutoscope Company se găsea în cealaltă parte a oraşului, iar Los Angeles era, încă de pe atunci, un oraş prea mare chiar şi pentru picioare antrenate ca ale mele. Mi-a luat aproape trei ore şi n-aş fi găsit niciodată studioul, dacă nu m-ar fi însoţit un grup de irlandezi, prin nişte cartiere mărginaşe cu case joase şi cenuşii, cîntînd cît îi ţinea gura o baladă, ceva cu independenţa insulei lor şi Regatul Unit. Dacă erai englez, mi-a spus unul, nu te mai întorceai viu în seara asta. L-am salutat cu puţinele cuvinte franţuzeşti pe care le cunoşteam.
Tamarind Avenue nu avea nimic exotic sau tropical. Mirosea numai a reziduuri şi a periferie, a întuneric beznă. Am mers o bucată de drum printr-o ceţişoară umedă, care îmi uda nasul. Îmi simţeam muşchii trăgîndu-mă în jos, ca şi cum ar fi fost din beton, dar din cînd în cînd se deschideau pe cer mici sclipiri luminoase, care îmi distrăgeau atenţia. După ce-am frămîntat în picioare, o vreme, acelaşi noroi, am ajuns la o poartă neagră, din fier forjat. Într-o parte, pe un stîlp de cărămidă, era scris:

LFMC
casă de producţie cinematografică

Am simţit aceeaşi bucurie ca la finalul unui maraton. Dincolo de poartă, atît cît reuşeam să zăresc, se ghiceau două mari hale industriale şi o palisadă vopsită în negru, avînd în mijloc un fel de clopotniţă sau de turn de control, unde erau probabil birourile. Primele m-au făcut să mă gîndesc la o cazarmă sau la o uzină părăsită. Însă ceaţa învăluia orice construcţie. Am căutat un loc să mă întind, iar cel mai ferit pe care l-am observat era un colţ al zidului de la intrare. M-am aşezat pe jos şi mi-am sprijinit spatele de el. După cîteva minute, aveam părul şi tunica acoperite de mici picături de apă. Am închis ochii şi mi-am imaginat că sînt întins pe o plajă, cu valurile gîdilîndu-mi picioarele şi chipul, cum ar fi făcut Jimmy cel Fără de Frică. Am adormit aproape imediat.
M-a trezit un domn în livrea.
Hei, vagabondule, ia-ţi picioarele de acolo, trebuie să intrăm.
Mi-a luat puţin timp ca să înţeleg situaţia. Poarta fusese deschisă şi eu aveam în faţă cea mai lungă maşină pe care o văzusem în viaţa mea: o limousine. M-am scuturat de praf şi m-am ridicat.
Domnul în livrea s-a întors la locul şoferului.
Eu nu m-am mişcat.
Omul a apăsat cu putere de două ori claxonul, dar piciorul meu drept s-a tras înapoi numai un pas. Nu m-aş fi dat la o parte nici dacă aş fi avut în faţă cele şapte trîmbiţe ale Judecăţii de Apoi sau pe şeful întregii şandramale.
Am auzit un geam lăsîndu-se în jos. M-am înfipt cu pantofii în praf şi m-am pus în gardă, cum făcusem de atîtea ori în ring, gata să primesc o lovitură, rotindu-mi mîinile. Din spatele geamului s-a ivit un bărbat cu barba albă, dolofan la faţă. A spus un singur cuvînt, dar nu-mi era adresat. Maşina neagră şi lungă a început să se mişte cu o încetineală blestemată. Iar eu am început să tremur din toate încheieturile. Capota s-a apropiat periculos de coapsele mele.
O să-mi murdăreşti maşina, nenorocitule, a spus atunci bărbatul de la geam.
Dacă e o glumă, nu mă face să rîd.
Te dai mare erou, băiete, dar tremuri.
Nu tremur.
Se vede foarte bine că tremuri.
Vă înşelaţi, domnule.
Între timp, maşina continua să mă împingă spre poartă. De vreo două ori a fost cît pe ce să alunec.
Cine eşti?
E puţin incomod să răspund în condiţiile astea.
Abia respiram.
Nu-ţi face iluzii, mă interesează doar ca s-o anunţ pe maică-ta de urîtul accident care e pe cale să ţi se întîmple.
Mama mea nu mai e... şi dacă într-adevăr aţi vrea să-i comunicaţi ceva, ar trebui să traversaţi oceanul. Însă chiar şi în cazul acela, nu ştiu dacă ar sta să vă asculte.
Numele tău.
Mă numesc Charles Spencer Chaplin şi sînt scriitor de inserturi. Am auzit că se caută unul prin părţile astea.
Maşina s-a oprit brusc.
Am citit anunţul ieri-seară şi am venit degrabă. Voiam să fiu primul la rînd: de-aia am dormit aici în noaptea asta.
E o poveste emoţionantă, dar eşti în urmă cu o săptămînă cu ştirile, Charles. Selecţia a avut loc deja.
Atunci, n-aveţi decît să mă striviţi, domnule, am spus cu voce joasă.
Nu e cazul: săptămîna trecută n-a apărut nimeni la postul ăla.
Mi s-a părut că ceva se îmblînzise în vocea lui.
Şi acum dă-te la o parte, te aştept în biroul meu într-o jumătate de oră. Dar mai întîi curăţă-te: nu-mi plac oamenii murdari de praf, Chas.
De atunci încolo, Mister Fritz mi-a spus mereu aşa.
După o jumătate de oră mă aflam în faţa mesei sale de scris, în mijlocul unui birou rotund. De jur-împrejur, pereţii aveau ferestre imense şi ofereau o privelişte completă asupra întregii întinderi; numai ici şi colo erau agăţate cîteva afişe de teatru care împiedicau lumina să treacă. Directorul mi s-a părut şi mai gras decît în maşină. Părul scurt, creţ şi barba îi conturau chipul cu un halo alb; avea pielea deschisă, lăptoasă şi obrajii marcaţi de două pungi groase sub ochi. Şi-a scos ochelarii şi şi-a trecut degetul mare peste pleoape.
De unde vii, Chas? a spus.
Sînt din Londra, dar trăiesc în America de cîteva luni.
Şi-a deschis ochiul drept: înfăţişarea îmi trăda în mod clar starea financiară.
Numele meu este Fritz, Abraham Levy Fritz, şi aici sînt omul cu banii.
Intuisem asta, Mister Fritz.
De ce te-ai hotărît să lucrezi în cinematografie, Chas?
Era o întrebare insidioasă, dar mi-am amintit ce spusese mimul Marceline prima oară cînd auzisem cuvîntul ăsta.
Este invenţia secolului, Mister Fritz.
Mister Fritz a părut mulţumit.
Prietenii mei sînt convinşi că-mi arunc banii pe fereastră, a spus, iar mama ar vrea să-mi interzică accesul la resursele familiei. Nu e nici un an de cînd am cumpărat terenul ăsta şi am ridicat studiourile. Cinci scurtmetraje pînă acum: nici un profit. Dar e nevoie de timp. De oameni care să cunoască meseria şi să capete experienţă. Tu cu cine ai lucrat?
Mi-am desfăcut braţele larg. Pantalonii mei au fluturat ca un steag.
Am lucrat în Marea Britanie, am spus, apoi în nord, în zona Chicago-ului. Mai întîi ca dansator, apoi ca actor şi, în sfîrşit, ca asistent regizor, de cîteva ori, cu Francis Boggs şi Thomas Persons.
În mod miraculos, Christopher, numele alea îmi rămăseseră întipărite în memorie după ce am văzut un film de-al lor într-un nickelodeon din Albuquerque, prima oară cînd citisem ceva scris proiectat pe un zid. Mă costase numai zece cenţi şi cumpărasem notele unui acordeon care pluteau prin aer, o oră de fum, de praf şi de întuneric, emoţia de a sta lîngă o femeie, zgomotul proiectorului şi suliţa aceea de lumină care despica sala...
Un prieten de-al meu pianist, am continuat eu, s-a supărat într-o seară şi a aruncat în mine cu un pahar de whisky, spunea că, de cînd se introduseseră toate inserturile alea scrise în filme era ca şi cum ai fi rupt degetele mari muzicienilor.
Mister Fritz şi-a dus mîna la ochelari. Habar n-aveam ce tip de muncă avea să-mi ofere, dar povestea cu pianistul era adevărată. Cîntasem împreună cu el, o vreme, după ce-l concediaseră de la Royal, primul cinema din El Paso, dar din cauza alcoolului, nu a inserturilor scrise pe o pînză.
Mi-am făcut curaj.
Ca să rezumi o scenă într-o singură frază trebuie să fii rapid, isteţ, am spus, publicul trebuie să înţeleagă dintr-o privire ce s-a întîmplat sau urmează să se întîmple, unde are loc acţiunea şi care sînt relaţiile dintre personaje. Multe lucruri depind de regizor şi de actori, dar bună parte din succesul unui film se bazează şi pe aceste detalii.
Băteam cîmpii, sperînd ca respectiva meserie să fie atît de nouă, încît nimeni să nu ştie încă în ce constă. Dar era ca patinatul pe gheaţă. Şi apoi nu credeam deloc că pantomima are nevoie de instrucţiuni. Pantomima e un dans. Ar fi trebuit să mă prezint ca actor, dar amintirea fiascoului din New York încă îmi ardea tălpile ca un fier de călcat plin de rugină.
L-am concediat pe predecesorul tău, a spus Mister Fritz, pentru că făcuse greşeli de gramatică la primul cadru. Nici unul dintre noi nu-şi dăduse seama, ocupaţi cu tot restul. Lumea a început să rîdă şi nu s-a mai oprit. Trebuia să fie un film serios: a devenit o comedie. Cum stai cu gramatica?
Foarte bine, Mister Fritz, am făcut corecturi într-o tipografie, iar literatura a fost mereu pasiunea mea.
Să nu mai pierdem timpul atunci. Avem în plan un film după Dickens. David Copperfield. Ştii povestea?
Pe dinafară.
Crezi că eşti în stare să începi să lucrezi la el? Ideea mea e să pornim de la inserturi de data aceasta.
Primul pas e al meu?
S-ar putea.
N-am răspuns imediat. Nu voiam să-l las să înţeleagă cît de tare mă interesa locul acela de muncă. Dar lui Mister Fritz îi trebuia ceva mai mult decît un simplu scriitor de panouri, voia doar să-l plătească puţin. Propunerea lui nu s-a lăsat aşteptată.
Şaisprezece dolari pe săptămînă îţi convin?
Am venit în California pentru că aici va prinde rădăcini cinematografia. Dar pentru şaisprezece dolari pe săptămînă, în ce mă priveşte, nu cred că va creşte nici o recoltă.
Eşti un tip cu iniţiativă, Chas.
În chestiunile financiare am fost întotdeauna.
Cît vrei?
Douăzeci şi cinci de dolari şi încep imediat.
Se vor supăra ceilalţi, dacă află că te plătesc atît de mult. În fond, nici nu te cunoaştem.
Atunci mă angajaţi pe şaisprezece dolari, cu o lună în avans. Dar la predarea Copperfield-ului îmi creşteţi salariul la douăzeci şi cinci.
Mister Fritz s-a lăsat pe spătar. Mă aşteptam să se prăbuşească cu scaunul dintr-un moment într-altul. Pantofii săi negri şi lucioşi de om de afaceri au scos un scîrţîit.
De acord, a spus.
M-am ridicat şi i-am făcut cea mai frumoasă plecăciune de care eram în stare.

Fabio Stassi
Prezentare şi traducere de Cerasela Barbone
(nr. 3, martie 2013, anul III)