Doina Ruşti: „Cu standul ei avangardist, România părea o ţară în rândul lumii”

Prima zi

Prima oară am văzut Salonul de Carte de la Torino în 2009 şi m-a uimit cât de repede se fac aici legăturile între oamenii. Lumea vine să se uite deopotrivă la cărţi şi la scriitori, de unde şi atmosfera împănată cu parfumul persistent al sympathiei. Dar anul acesta totul a fost diferit. România a fost ţară invitată, iar acest amănunt a făcut diferenţa. Chiar de cum am ajuns, mi-am dat seama că oraşul arăta altfel. În staţiile de metrou, pe outdoor-urile enorme din oraş, apărea din când în când imaginea standului României, cu menţiunea de ţară invitată. Pentru că veneam de la alt eveniment, derulat la Roma, cam prăbuşită, am ratat concertul de deschidere, de miercuri seara. În schimb, joi a fost o zi plină.
Am intrat în târg şi imediat am dat cu ochii de standul nostru, pe care deja îl ştiam din afişele răspândite în tot oraşul: în alb şi negru, având o temă digitală, fără afişe de scriitori, fără coperţi de carte. Pe pereţii asimetrici se puteau citit doar trei cuvinte: România şi Librăriile Humanitas. Dimineaţă a fost deschiderea oficială, cu politicieni, funcţionari guvernamentali şi discursuri. Oficiile de gazdă le-a făcut Horia Roman Patapievici, elegant, cult şi imposibil de trecut cu vederea. Printre blitzuri, reflectoare şi cablurile camerelor TV, se zăreau cărţile aşezate în rafturi, mai numeroase şi mai diverse ca-n ceilalţi ani. Lângă recenta carte a lui Tudor Dinu, despre Cantemir şi Mavrocordat, se ridica un cub din L'omino rosso, nu mai mult de 5 bucăţi. Celelalte romane ale mele erau la raftul Poliromului, ticsit de proza contemporană, de la Teodorovici la Lungu şi la Radu Pavel Gheo sau Florina Ilis.
Standul României a avut anul acesta un fel de foişor, de fapt, o sală spaţioasă, dotată cu aparatură de proiecţie. De jur împrejur erau aşezate, în ordine alfabetică, portretele scriitorilor prezenţi în târg. Cum am intrat, mi-am şi văzut poza, în care Karina Knapek m-a făcut s-arăt mai bine ca în realitate. Bineînţeles, când ai o poză aşa de mare, ai impresia că toată lumea te vede doar pe tine.
Primul eveniment a avut un moment aproape festiv, privind tradiţia legăturilor culturale cu Italia, şi unul evocativ, despre comunismul românesc şi ororile lui. Aici l-am văzut pe Norman Manea. Mai mult: am şi vorbit cu domnia sa. De fapt, trebuie să spun că Norman Manea a vorbit cu mine. Vorbeşte scurt şi fluid, exact ca în Întoarcerea huliganului, cu ochii pe interlocutor şi cu un farmec de dandy. Imediat m-am simţit ca un cireş înflorit şi stupid, din ce în ce mai mică, părăsită brusc de toate cuvintele pe care voiam să i le spun.
Bineînţeles, dincolo de întâlnirea cu Norman Manea, s-au mai întâmplat o sumă de alte lucruri la acest prim eveniment, unde am ascultat fermecată introducerea lui Patapievici, discursul mişcător al Anei Blandiana, prezentarea erudită a Smarandei Bratu Elian. Şi nu pot să nu pomenesc şi de întâlnirea cu Marco Cugno, ca de obicei, atât de generos şi de cald. Marco a participat la aproape toate evenimentele. Ca torinez şi decan al departamentului de românistică de la Universitatea din Torino, traducător şi coordonatorul unei colecţii de proza europeană (la Editura Bonanno), din care am privilegiul să fac şi eu parte, Profesorul Marco Cugno este sufletul oricărui eveniment românesc, organizat la Salonul de Carte.
Cu toate că era cam izolată, sala aceasta de ceremonii a fost cam tot timpul plină. Ca şi standul de altfel, prin care se mişcau în permanenţă oameni interesaţi de cărţi, de burse în România, de adrese, de excursii şi de alte lucruri care fac de obicei numele unei ţări. Şi mediatizarea a fost pe măsură. Georgiana Baciu (Pro TV Internaţional), venită de la Milano, Daniel Popescu de la Agerpres, Sandrino Gavriloaia de la TVR Cultural, Radio Actualităţi şi alţi jurnalişti au avut grijă mai mult decât alte dăţi să se ştie câte ceva din ceea ce s-a petrecut acolo.
În plus, tot standul era împânzit cu Catedra de Italiană a Universităţii Bucureşti: Smaranda Bratu Elian, Oana Boşca, Aurora Firţa, Corina Anton.
În prima zi am asistat la lansări şi-am petrecut ceva timp cu Roberto Merlo, traducătorul cărţilor mele.
Dintre evenimentele notabile: l-am văzut pe Paolo Giordano. Şi încă de mai multe ori.
Pe la prânz am ieşit din târg, în căutarea unui loc tihnit. Străzile din zona Lingotto Fiere păreau scoase dintr-un film din anii ’60. Într-o cafenea cu perdele verzi, un italian în vârstă aştepta în mijlocul încăperii. Galantarele erau goale, iar mesele strânse. L-am întrebat unde pot să mănânc ceva, iar el mi-a răspuns prompt: „Dacă cumva ai de gând să mănânci ceva italienesc, ia-ţi gândul: în cartierul ăsta nu mai există niciun loc. Toate restaurantele sunt indiene, arabe, şi orice mai vrei”. Era resemnat, inert, singur. Şi spusese adevărul. Până la urmă am băut un ceai pe o terasă pe care se vorbeau toate limbile.
Seara mi-am petrecut-o cu Elena Postelnicu, reporter special la Roma, de unde de altfel am venit împreună. Mai întâi am bătut pieţele largi şi ne-am bucurat de aerul serii de vară. Apoi am intrat într-un restaurant egiptean, pe motiv că în Torino e cel mai mişto muzeu de egiptologie. Restul, adică o părticică din noaptea de mai, s-a dus pe o terasă din Piazza Castello.
Noaptea străzile din Torino sunt paşnice, iar în cafenele deschise pe timpul nopţii, chelnerii sunt obligatoriu români.


A doua zi

Vineri a fost ziua lansării romanului meu, L'omino rosso (Omuleţul roşu). Cum hotelul era la Piazza Carducci, am luat-o pe jos şi în 10 minute am fost în Lingotto Fiere. L'omino rosso a făcut ceva impresie, mai ales că am proiectat şi-un filmuleţ de prezentare. Marco Dotti, Roberto Merlo şi editoarea cărţii, Sabina Trzan, au vorbit despre roman. N-am apucat să salut pe toată lumea din sală, dar m-am consolat cu filmul făcut de Aurora Firţa. Dacă vă uitaţi la el, o să-i vedeţi pe Silvio şi Giulio de la o revistă din Milano, pe Profesorul Marco Cugno, pe Monica Joiţa, pe mulţi alţii, cunoscuţi cu alte ocazii. Vineri a fost o zi cu multe interviuri şi întâlniri, aşa că n-am prea văzut mare lucru din târg. Imediat după lansare am plecat spre Circumscripţia 7, într-un cartier de români. O maşină m-a luat de la Salonul de Carte, împreună cu Aurora Firţa (pe post de traducătoare si de maestru de ceremonii). După o călătorie cam lungă am ajuns în faţa unei clădiri gen internat şcolar din orice târg românesc. Era ora cinci, a unei după-amieze calde. Pe afişiere nu era nimic care să fi pomenit de vreun eveniment, iar pe strada străjuită de blocuri muncitoreşti nu se vedea picior de om, cu excepţia a doi africani indiferenţi.
Organizatorul părea foarte satisfăcut de întâlnirea cu noi. Ne-a explicat succint că nu a venit nimeni la întâlnire. Cum era de aşteptat, românii nu sunt interesaţi de cultură, ne-a spus el. „Am sunat, a continuat cu acelaşi ton satisfăcut, şi la nişte organizaţii şi la Consulat”. Privindu-l, mi-am imaginat pe loc toate frustrările acestui om, căruia nu i-am reţinut numele, nevoit să locuiască într-un cartier de imigranţi. Şi mi-a părut rău de el.
Şi, dacă n-ar fi fost eficienţa şi cavalerismul lui Mihai Stan, probabil că mai petreceam ceva timp prin Circumscripţia 7. El mi-a trimis o maşină şi pe când îmi luam rămas bun de la cartier, a apărut Aurelia Miriţă de la Asociaţia „Frăţia”. Şi ea avea o nemulţumire: „De ce, domnu', aţi pus evenimentul la 5, nu ştiţi că astăzi e vineri şi românii muncesc până la 8?”
În luminile strălucitoare ale Salonului de Carte, România, invitată de onoare, cu standul ei avangardist, părea o ţară în rândul lumii. Atât gazdele cât şi oaspeţii făcuseră eforturi, iar acest lucru era evident. Pe străzi, însă, în miezul adevărat al vieţii, creştea încet şi sigur aceeaşi tensiune care cere timp şi înţelegere. Mi-ar plăcea să pot să scriu cartea aia care să le spună tuturor românilor pribegi să se întoarcă acasă. Dar oricine ştie că există mixturi asupra cărora nu mai poate acţiona nicio măsură de separaţie. Parisul pare cucerit de o mulţime coborâtă dintr-un tren de voluntari duşi la muncă patriotică pe vremea lu' Împuşcatul. În Viena miroase ca-ntr-o bucătărie de lux, ocupată de neamuri flămânde. La Frankfurt, în fiecare zi o mie de orientali îşi vopsesc părul blond. Pe Costa Brava susură periodic câte un gracia rostit cu tot năduful evadatului nesăbuit. În Italia? O, în Italia, România a fost invitat de onoare la un Salon de... Carte.


A treia zi

În weekend toate târgurile devin insuportabile. Afluenţa de lume îţi rupe pofta de citit. Elevi însoţiţi de profesori, scriitori-tenori, reflectoare şi diverse momente artistice. În standul unei edituri evreieşti cânta o fanfară care amintea izbitor de spiritul Europei de Est. Am trecut în fugă pe la un stand colectiv de edituri toscane, l-am salutat pe Mauro Bonanno, pe cât de destins pe atât de electric, în faţa unui larg spaţiu al editurilor din Catania. Mi-am încercat norocul pe la câteva evenimente sufocate de o mare de lume. Apoi mi-am cumpărat un sigiliu artizanal, din cele aflate prin toate târgurile, şi-am ieşit în lumina albă a oraşului. Şi cum niciodată până anul acesta n-am reuşit să ajung la Muzeul Cinematografiei, în acea sâmbătă a Salonului de Carte, mi-am petrecut două ore printre dagherotipuri, diorame şi filme vechi, în decorurile unor filme celebre. Bineînţeles, după ce am stat la o coadă de 30 de minute. Dar a meritat! În Mole Antonelliana e ca într-o uriaşă cochilie făcută din imagini, din ce în ce mai familiare, încât, întâlnirea cu propria faţă, amestecată printre secvenţe din Matrix, n-a mai constituit deloc o surpriză.
În următoarea zi, duminică, eram deja la Bucureşti. Când am intrat în Otopeni, m-a izbit imediat un miros de cauciuc încălzit. Cineva din spatele meu a şoptit emoţionat: Ia, uite, miroase a România!      
        

Doina Ruşti
(nr. 6, iunie 2012, anul II)