Dino Buzzati /2. „Tiranul bolnav”

La ceasul obişnuit, adică la 19 fără un sfert, pe terenul aşa-zis de construcţie dintre strada Marocco şi strada Casserdoni, câinele fox Leo îl văzu apropiindu-se pe molosul Tronk ţinut în lanţ de stăpânul lui, profesorul.
Namila avea ca totdeauna urechile ciulite şi iscodea orizontul atât de îngust al pajiştii ăleia terfelite dintre case. Era împăratul locului, tiranul. Şi totuşi, foxul cel bătrân şi ranchiunos observă pe dată că nu mai era Tronk cel de demult, nici măcar cel de acum o lună, nici măcar zăvodul fioros pe care-l văzuse cu trei-patru zile în urmă.
Era o nimica toată, poate modul de a-şi aduce labele, ori un soi de înceţoşare a privirii, ori o încovoiere a şirei spinării, ori luciul stins al blănii, ori mai probabil o umbră – umbra cenuşie, semnul cel de temut! – care i se prelingea din ochi până pe marginea atârnândă a buzelor.
Nimeni, fireşte, nici măcar profesorul, nu băgase de seamă semnele astea abia ghicite. Abia ghicite? Foxul cel bătrân, care văzuse multe în lumea asta, pricepu, şi avu o zvâcnire de bucurie răutăcioasă. „Aha, în sfârşit ţi-a venit rândul” cugetă. „Chiar ţi-a venit?” Nu-i mai era deloc frică de molos.

Se aflau într-unul din spaţiile alea goale căscate de bombardamentele aeriene din ultimul război, către periferie, printre întreprinderi, depozite, barăci, magazii. (Dar nu departe se înălţau clădirile semeţe ale marilor societăţi imobiliare, la şaptezeci-optzeci de metri peste nivelul mecanicului de la gaz ocupat să dreagă conducta stricată şi al scripcarului trudit colindând printre măsuţele de la Cafeneaua-Berărie Esperia jos pe sub portaluri, în colţ.) După demolarea celor de pe urmă cioturi de ziduri, nu mai rămâneau ca amintire a caselor de odinioară decât ici-colo petece de sol acoperite cu dale, poate locul cuştii portarului, ori vreo bucătărie la parter, ori poate chiar vreun dormitor de casă proletară (unde o vreme au zvâcnit noaptea nădejdi şi vise şi poate s-a născut un copil, iar în dimineţile de aprilie, în ciuda umbrei mohorîte a curţii interioare, suia dintr-acolo un cântec naiv şi pătimaş de fetişcană; iar pe înserat, sub o lămpiţă roşietică, oameni s-au urât şi s-au îndrăgit). În rest, spaţiul rămăsese dezgolit şi pe dată, din mişcătoarea bunătate a firii gata mereu să zâmbească de cum îi lăsăm un pic de spaţiu, prinsese a se înveşmânta de verdeaţă, iarbă, plăntuţe sălbatice, tufe, asemeni fericitelor văi depărtate despre care se băsnuieşte. Până şi petece de pajişte adevărată, cu floricelele lor, căutaseră să se încropească, unde să ne lungim trudiţi cu braţele încrucişate sub cap, privind norii ce trec, atât de slobozi şi de albi, pe deasupra samavolniciilor oamenilor.
Dar nimic nu urăşte mai mult oraşul decât verdeaţa, plantele, boarea copacilor şi a florilor. Cu o sadică înverşunare fuseseră aşadar deversate acolo grămezi de moloz, gunoaie, resturi dezgustătoare, putreziciuni organice fetide, scursori şi zoaie. Iar palma de câmpie se îngălbenise la iuţeală, prefăcându-se într-un talmeş-balmeş de murdării, unde plăntuţele şi ierburile încă mai luptau, ridicându-şi vertical lujerele printre necurăţenii, spre soare şi viaţă.
Molosul îl ochi imediat pe celălalt câine şi se opri, pândindu-l. Şi pe dată băgă de seamă că se schimbase ceva. Foxul avea azi un fel nou de a-l aţinti cu privirea, deloc timid, nici respectuos, nici speriat ca de obicei. Ba chiar cu o licărire batjocoritoare în pupile.
Înserare caldă de vară. Un abur lânced zăcea încă peste oraş, printre turlele de beton şi sticlă locuite de om, învăpăiate de soarele apunând. Totul părea trudit, apatic, până şi deşănţatele automobile americăneşti de culoarea guşterului, până şi vitrinele cu maşini electrice de uz casnic, atât de optimiste de obicei, până şi tonica blondă surâzătoare de pe afişul publicitar pentru pasta de dinţi Klamm (care, folosită zilnic, ne-ar preface existenţa într-un paradis, nu-i aşa, d-le MacIntosh, director general al secţiei publicitate şi public relations?).  
Profesorul văzu imediat formându-se pe spinarea câinelui său o pată prelungă şi întunecată, semn că dihania se înfuria şi-şi zbârlea blana.
În aceeaşi clipă, fără a fi fost provocat în vreun fel, foxul se avântă tăcut spre răzbunare şi-l înşfăcă fulgerător pe molos de piciorul drept din spate.
Tronk sări într-o parte de durere, dar pentru câteva fracţiuni de secundă rămase parcă neîncrezător, căuta doar să se descotorosească de duşman scuturându-şi piciorul. Apoi, pe neaşteptate, îşi regăsi vechiul elan sălbatec. Lanţul scăpă din mâna profesorului.
Îndărătul câinelui Leo, o altă corcitură măruntă, tovarăşul lui, semănând vag a copoi, de obicei timid şi fricos, sări să muşte molosul. Şi pentru o fracţiune de secundă fu văzut înfigându-şi dinţii într-o coastă a tetrarhului. După care fu numai un ghem schelălăitor ce se zvârcolea în praf.
„Tronk, aici, Tronk!” chemă pierdut profesorul, bâjbâind cu mâna dreaptă pe deasupra vălmăşagului ăluia frenetic; şi încerca s-apuce lanţul câinelui său. Dar fără hotărîrea cuvenită, înspăimântat de furia luptei.
Fu scurtă. Se desprinseră singuri. Leo, schelălăind, sări cât colo şi tovarăşul său aşijderi se rupse de Tronk, de-a-ndaratelea, cu gâtul însângerat. Molosul se aşeză pe coadă, şi gâfâia într-un ritm impresionant, cu limba scoasă, biruit de epuizarea fizică.
„Tronk, Tronk” imploră profesorul. Şi încercă să-l prindă de zgardă.
Dar, nevăzut de nimeni, se apropia din spate, slobod şi singur, Panzer, câinele-lup de la garajul învecinat, proscrisul, pe care Tronk îl ţinuse până în seara aceea la distanţă doar cu statura sa. Şi el venea oarecum să se răzbune. Căci Tronk nu-l provocase niciodată, nici nu-i făcuse vreun rău, dar simpla sa prezenţă fusese o insultă zilnică, greu de înghiţit. În prea multe rânduri îl văzuse trecând, în buiestru, pe dinaintea intrării garajului, şi privind înăuntru cu trufaşă insolenţă, ca pentru a spune: „Nu-i chiar nimeni pe-aci, din întâmplare, să aibă chef de harţă?”.
Profesorul băgă prea târziu de seamă. „Ehei” strigă „chemaţi înapoi lupul ăsta! Ehei, voi de la garaj!” Cu blana neagră şi ţepoasă, lupul arăta înfricoşător. Şi, nu ştiu cum se face, de data asta molosul părea ca paralizat în faţa lui.
Tronk abia avu vreme să-l zărească, cu coada ochiului. Lupul execută un salt rectiliniu, întinzându-şi colţii, şi cât ai clipi molosul se rostogoli prin moloz şi deşeuri cu celălalt încleştat sălbatec de ceafă.
Profesorul ştia că-i aproape cu neputinţă să desparţi doi câini de calibrul ăla ce se încaieră pe viaţă şi pe moarte. Şi, nebizuindu-se pe propriile-i puteri, o luă la goană ca să dea de ştire şi să ceară ajutor.
În vremea asta, şi foxul şi copoiul prinseră iar curaj, năpustindu-se să măcelărească tiranul pe cale de a fi doborît.
Tronk avu o ultimă opintire. Şi, răsucindu-se furios, izbuti s-apuce cu dinţii nasul lupului. Dar pe dată slăbi strânsoarea. Celălalt, dând îndărăt cu smucituri, se eliberă şi se apucă să-l târască, răsturnat, ţinându-l mereu de ceafă.
La schelălăielile alea spăimântătoare, la ferestre se ivise între timp multă lume. Iar dinspre garaj se auzeau strigătele profesorului depăşit de evenimente.
Apoi, dintr-o dată, linişte. Pe de-o parte molosul ce se aduna anevoie de pe jos, cu limba de un cot, în ochi cu umilinţa buimăcită a împăratului smuls dintr-o dată de pe tron şi tăvălit prin mocirlă. De cealaltă, lupul, foxul şi falsul copoi ce se trăgeau îndărăt, dând semne de groază.
Ce anume îi pusese oare pe fugă, când deja gustau sângele şi victoria? De ce oare se retrăgeau? Reîncepea cumva să le fie frică de molos?
Nu de molosul Tronk. Ci de ceva inform şi nou ce se formase înlăuntrul său şi emana încet dintr-însul ca un halou de miasme.
Cei trei intuiseră că lui Tronk trebuie că i se-ntâmplase ceva şi nu mai aveau nici o pricină să se teamă de dânsul. Dar credeau barem că înşfacă un câine viu. Când colo, mirosul bizar al blănii, poate, ori al răsuflării, şi sângele cu gust respingător îi făcuse să sară îndărăt. Căci jivinele, mai sigur încă decât învăţaţii de prin clinici, simt de la cel mai slab semn apropierea prezenţei blestemate, a molipsirii fără leac. Şi luptătorul era însemnat, nu mai aparţinea vieţii, dintr-un cotlon ascuns al trupului se propaga deja dezagregarea celulelor.

Duşmanii s-au împrăştiat. E singur, acum. Transparente şi pure în maiestatea faptului de seară se ridică între timp din pământ, precum nişte fanfare, groasele ziduri de geam ale noilor blocuri, iar soarele asfinţind le face să sclipească şi să vibreze ca o sfidare, pe fundalul violet al nopţii ce irumpe din partea opusă. Ele proslăvesc nădejdile tenace ale celor care, deşi măcinaţi de trudă şi de colb, spun „Da, mâine, mâine”, ale celor ce sunt galopul acestei lumi chinuite, purtătorii de flamuri!
Dar pentru satrap, pentru senior, pentru titan, pentru cuirasier, pentru rege, pentru mastodont, pentru ciclop, pentru Samson, nu mai există turlele de aluminiu şi malachit, nici cvadrimotorul pornind spre Heiderabad ce survolează zumzăind centrul urban, nu există nici muzica triumfală a crepusculului ce pătrunde până şi prin mohorîtele curţi interioare, prin gropile infecte ale carcerelor, prin latrinele înăbuşitoare, impregnate cu cristale de amoniac.
El aţinteşte cu nesaţ oaza aia firavă şi o soarbe din priviri. Sângele care începuse să picure dintr-o muşcătură de la gât s-a oprit, închegându-se. Dar e frig, un frig cumplit. Pe deasupra a venit şi pâcla, nu mai izbuteşte să vadă desluşit. Ciudată, pâcla asta în toiul verii. Să vadă. Să vadă barem un crâmpei din ceea ce oamenii numesc îndeobşte verdeaţă: verdeaţa regatului său, ierburile, trestiile, tufele pipernicite (pădurile, sihlele nesfârşite, codrii de stejari şi brazi bătrâni).
Profesorul s-a înapoiat şi se consolează văzând cum lupul şi celelalte două haimanale se îndepărtează înfricoşate. „Ei, dragul meu Tronk” cugetă el, cu mândrie. „Ei, nu şi-a găsit încă naşul!” Apoi îl vede aşezat colo pe coadă, aparent calm şi potolit.
Era numai un căţeluş, doar cu patru ani în urmă, ce se uita cu drăgălăşenie împrejur, totul abia trebuia să înceapă, fireşte că avea să cucerească lumea.
A şi cucerit-o. Ia uitaţi-vă acu’ la el, mare şi zdravăn, dulăul, piept de taur, gură de barbar zeu aztec, ia uitaţi-vă la inspectorul general, la colonelul de cuirasieri, la maiestatea-sa! Îi e frig şi tremură.
„Tronk! Tronk!” îl cheamă profesorul. Pentru întâia oară, câinele nu-i răspunde. Printre zvâcnetele inimii bătând ca un ciocan, palid de acea groaznică paloare ce-i năpădeşte pe câini, despre care greşit se crede că nu pot niciodată deveni palizi, el priveşte încolo, spre codrul neumblat, de unde năvălesc asupră-i, funerari, rinocerii nopţii.