Din povestirile lui Dino Buzzati: „Smerenia”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Smerenia (L'umiltà), din volumul Il colombre (1966), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea. O povestire cu un final neaşteptat, în stilul specific celebrului scriitor italian.

Un călugăr pe nume Celestino se făcuse pustnic şi se aciuase taman în inima metropolei, acolo unde singurătatea inimilor e cea mai adâncă, iar ispita lui Dumnezeu, cea mai puternică. Căci minunată e puterea pustiurilor dinspre Soare-Răsare, plămădite din pietre, nisip şi arşiţă, unde până şi omul cel mai slab de minte îşi înţelege micimea dinaintea imensităţii universului şi a abisurilor veşniciei, dar mai grozav încă e pustiul oraşelor, plămădit din furnicare de oameni, larmă, roţi, asfalt, lumini electrice şi ornice care se mişcă toate împreună şi rostesc toate deodată aceeaşi osândă.
Ei bine, în cotlonul cel mai retras din stepa asta neroditoare trăia părintele Celestino, pierdut îndeobşte în adorarea Celui-Veşnic; dar, cunoscându-se cât era de pătruns de har, veneau la dânsul, până şi din cele mai depărtate locuri, oameni bătuţi de soartă sau de gânduri, ca să-i ceară vreun sfat ori să i se spovedească. Găsise, nu se ştie cum, în dosul unei hale siderurgice, rămăşiţele unui camion din alte vremi, a cărui cabină minusculă, văduvită acum de geamuri, sărmana, îi slujea de confesional.
Într-o seară, când deja începea să se-ntunece, după ce ascultase ceasuri întregi la înşiruiri de păcate, mai mult sau mai puţin pline de căinţă, părintele Celestino tocmai se pregătea să-şi părăsească ghereta când, în lumina scăzută, o siluetă firavă se apropie prosternându-se.
Doar la urmă de tot, după ce noul-venit îngenunchease pe treaptă, pustnicul băgă de seamă că era un preot.
„Cu ce-ţi pot fi de folos, părinţele?” zise pustnicul, cu răbdarea lui blajină.
„Am venit să mă spovedesc” răspunse acela; şi, fără s-o mai lungească, începu să-şi depene greşelile.
Acu’, părintele Celestino era deprins să înghită mărturisirile multor oameni, mai ales femei, care veneau să se spovedească dintr-un soi de manie, plictisindu-l cu relatări amănunţite ale unor fapte nu se putea mai nevinovate. Dar niciodată încă nu mai dăduse peste vreun creştin atât de lipsit de orice prihană. Abaterile de care se învinuia preoţelul erau pur şi simplu ridicole, atâta erau de neînsemnate, puţintele şi uşoare. Totuşi, cu ştiinţa sa de oameni, pustnicul pricepu că greul abia urma şi că preoţelul îi tot da ocol.
„Haide, fiule, e târziu şi, ca să fiu cinstit, începe să se facă frig. Să spunem lucrurilor pe nume!”
„Părinte, nu mă-ncumet” îngăimă preoţelul.
„Da’ ce-ai putut tu să făptuieşti? Aşa cum te văd, îmi pari un băiat de treabă. Doar n-oi fi omorît pe careva, mi-nchipui. Ori nu te-oi fi lăsat pângărit de trufie.”
„Ba chiar aşa” făcu acela, într-o şoaptă abia auzită.
„Ucigaş?”
„Nu. Cealaltă.”
„Trufaş? E cu putinţă oare?”
Preotul adeveri, plin de căinţă.
„Hai, grăieşte, deşartă-ţi sacul, suflete. Deşi azi se face un abuz nemaipomenit de ea, îndurării lui Dumnezeu nu i s-a dat încă de fund: cantitatea rămasă în stoc ar trebui s-ajungă şi pentru tine, zic eu.”
Celălalt se hotărî, în sfârşit:
„Iaca, părinte. Lucrul e foarte simplu, deşi cutremurător. Sunt preot doar de câteva zile. Abia mi-am luat în primire postul din parohia ce mi-a fost încredinţată. Ei bine...”
„Hai, grăieşte, copilul meu, grăieşte! Îți jur că n-am să te mănânc.”
„Ei bine… când aud pe careva strigându-mă «sfinţia-voastră», cum să-ţi spun dumitale? o să-ţi par ridicol, dar încerc un simţământ de bucurie, de parcă m-ar încălzi ceva pe dinlăuntru... ”
La drept vorbind, nu era un păcat aşa de mare; celor mai mulţi dintre credincioşi, inclusiv preoţi, ideea de a-l mărturisi nici măcar nu le-ar fi trecut vreodată prin cap. De aceea schimnicul, deşi mare expert în fenomenul numit om, se pomenea luat pe nepregătite. Şi mai că nu ştia ce să spună (nu i se mai întâmplase niciodată una ca asta).
 „Mda… mda… pricep… treaba nu-i tocmai de şagă... Dacă nu Necuratul în persoană te încălzeşte pe dinlăuntru, apoi puţin lipseşte... Dar toate astea, din fericire, le-ai înţeles singur... Iar ruşinea ce te-ncearcă lasă temeinic loc nădejdii că n-o să mai recazi în ispită... Fireşte, ar fi trist să te laşi molipsit aşa de tânăr... Ego te absolvo.”


Trecură trei, poate patru ani, şi părintele Celestino îl uitase aproape cu desăvârşire, când preotul necunoscut reveni la dânsul să se spovedească.
„Păi pe tine parcă te-am mai văzut, ori mă-nşel?”
„Adevărat este.”
„Stai să mă uit la tine… da, da, tu eşti cel… cel care se topea auzindu-se strigat «sfinţia-voastră». Ori greşesc?” 
„Ba chiar aşa-i” făcu preotul, care arăta poate mai puţin a preoţel datorită unei parcă mai accentuate demnităţi înscrise pe chip, dar în rest era tot tânăr şi firav ca prima oară. Şi se făcu roşu ca focul.
„Aha, aha” diagnostică sec Celestino, cu un zâmbet resemnat „şi-n toată vremea asta n-am izbutit să ne-ndreptăm?”
„Dimpotrivă, dimpotrivă.”
„Mai că mă bagi la griji, fiule. Deşartă-ţi sacul.”
„Uite” zise preotul, făcând un efort teribil de voinţă. „E mult mai rău ca-nainte… Eu… eu...”
„Curaj” îl îndemnă Celestino, strângându-i mâinile într-ale sale „nu mă mai ţine pe jăratec.”
„Se-ntâmplă aşa: ori de câte ori mă strigă careva «monseniore», eu… eu…” 
 „Simţi mulţumire, vrei să spui?”
„Da, din păcate.”
„Ceva plăcut, ca o căldură?”
„Întocmai…”
Dar părintele Celestino îl expedie în câteva vorbe. Prima oară, cazul îi păruse destul de interesant, ca o ciudăţenie omenească. Dar nu şi acum. Hotărît lucru – îşi zicea el – am de-a face cu un biet nătărău, om cumsecade altminteri, pe care oamenii se distrează să-l ia peste picior. Era oare cazul să-l lase tânjind după iertăciune? În două minute părintele Celestino îl trimise cu Dumnezeu.


Mai trecură vreo zece ani şi pustnicul era de acuma bătrân, când preoţelul se arătă din nou. Desigur, îmbătrânit şi el, mai slab, mai palid, cu părul sur. Părintele Celestino mai-mai să nu-l recunoască. Dar abia începu acela a grăi, că sunetul vocii sale redeşteptă numaidecât amintirea aţipită.
„Aa, tu eşti cel cu «sfinţia-voastră» şi cu «monseniore». Ori poate mă-nșel?”  întrebă Celestino cu zâmbetul lui dezarmant.
 „Ai memorie bună, părinte.” 
„Şi câtă vreme a trecut de-atunci?”
„Sunt aproape zece ani.”
„Şi după zece ani tu… tot acolo te afli?”
„Mai rău, mai rău.”
„Cum adică?”
„Vezi tu, părinte… acuma… dacă oarecine mi se adresează numindu-mă «excelenţă», eu…” 
 „Nu mai spune nimic, fiule” făcu Celestino, cu răbdarea lui de neclătit nici cu bomba. „Am priceput totul. Ego te absolvo.”
Iar în vremea asta gândea: din păcate, cu anii, sărmanul meu preot se face tot mai naiv şi mai prostuţ, şi oamenii se distrează mai mult ca oricând să-l ia peste picior. Iar el li se potriveşte, ba chiar îi face şi plăcere, sărăcuţul. În cinci-şase ani pun rămăşag c-o să-l văd apărându-mi iarăşi dinainte spre a-mi mărturisi că atunci când cineva îl strigă „eminenţa-voastră” etcetera, etcetera.
Ceea ce se şi-ntâmplă, fără greş. Cu un an mai devreme faţă de termenul prevăzut.


Şi trecu astfel, cu repeziciunea spăimântătoare pe care o ştim cu toţii, încă o bună bucată de vreme. Iar părintele Celestino era de-acuma atât de bătrân şi neputincios încât trebuia purtat pe braţe până la confesional în fiecare dimineaţă şi readus tot pe braţe la locuinţa-i nevoiaşă când cădea seara.
Se cuvine oare să mai istorisim de-a fir a păr cum a reapărut într-o bună zi necunoscutul preoţel? Şi cum era la rându-i îmbătrânit, mai cărunt, mai adus de spate şi mai uscat ca oricând? Şi cum era veşnic ros de aceleaşi mustrări de cuget? Nu, hotărît lucru, nu se mai cuvine.
„Sărmanul meu preoţel” îl salută cu dragoste bătrânul şi venerabilul schimnic „tot cu vechiul tău păcat de trufie?”
„Îmi citeşti în suflet, părinte.”
„Şi cum te mai preaslăvesc azi oamenii? Te strigă pesemne de-acuma «sanctitatea-voastră», mi-nchipui.” 
„Chiar aşa” adeveri preotul pe tonul celei mai amarnice pocăinţe.
„Şi de fiece dată când te strigă astfel, un simţământ de bucurie, de plăcere, de viaţă, aproape de fericire, te năpădeşte?”
„Vai, da, din păcate. Putea-va oare Domnul să mă ierte?”
Părintele Celestino zâmbi în sinea-i. O credulitate atât de nezdruncinată îi părea mişcătoare. Şi într-o străfulgerare reconstitui cu ochii minţii viaţa obscură a acelui biet preoţel, umil şi nu prea isteţ, în vreo parohie uitată de prin munţi, printre chipuri şterse, mărginite ori răutăcioase. Zilele sale cenuşii, una aidoma celeilalte, şi cenuşiile anotimpuri, anii cenuşii, iar el din ce în ce mai melancolic, şi enoriaşii din ce în ce mai cruzi. Monseniore… excelenţă, eminenţă… acum sanctitatea-voastră. Nu mai aveau nici un fel de măsură în glumele lor necioplite. Dar el nu-şi făcea sânge rău, dimpotrivă, vorbele alea mari şi pompoase îi deşteptau în inimă un ecou de bucurie copilărească. Fericiţi cei săraci cu duhul, conchise în gând pustnicul. Ego te absolvo.


Până ce într-o bună zi părintele Celestino, bătrân ca vremea, simţindu-şi sfârşitul aproape, ceru pentru prima oară în viaţă ceva pentru sine. Să fie cum-necum dus la Roma. Înainte de-a închide ochii pentru totdeauna, i-ar fi plăcut să vadă, măcar pentru o clipă, San Pietro, Vaticanul şi pe Sfântul Părinte.
Cine s-ar fi-ndurat să zică nu? Se făcu rost de o targă, pustnicul fu aşezat deasupra şi purtat până în inima creştinătăţii. Mai mult chiar. Fără să se piardă vremea, întrucât Celestino avea de-acum ceasurile numărate, fu aburcat pe monumentalele trepte ale Vaticanului şi introdus, laolaltă cu mii de alţi pelerini, într-un salon. Acolo fu lăsat să aştepte într-un ungher.
Aşteaptă el ce-aşteaptă, în sfârşit părintele Celestino văzu mulţimea făcând loc şi, din fundul depărtat foarte al salonului, înaintând o siluetă uscăţivă, albă-colilie, niţel adusă de spate. Papa!
Cum arăta? Ce trăsături avea? Cu o groază de nedescris, părintele Celestino, care fusese dintotdeauna miop ca un rinocer, constată că uitase să-şi ia ochelarii.
Din fericire, însă, silueta cea albă-colilie se apropie, făcându-se tot mai mare, până ce în sfârşit se opri de-a dreptul lângă targa lui. Pustnicul îşi limpezi cu dosul unei mâini ochii împăienjeniţi de lacrimi şi se ridică încet. Atunci văzu chipul Papei. Şi îl recunoscu.
„Ah, tu eşti, sărmanul meu preot, sărmanul meu părinţel” exclamă moşneagul, într-o pornire nestăvilită.
Şi, în plină maiestate vetustă a Vaticanului, pentru prima oară în istorie, se asistă la următoarea scenă: Sfântul Părinte şi un călugăr străin, bătrân ca vremea, venit nu se ştie de unde, strângându-şi mâinile, hohoteau împreună.