„Străinul din Ada Kaleh”: fragmente dintr-un roman inedit semnat Constantin Severin

Publicăm un fragment inedit dintr-un viitor roman al lui Constantin Severin, Străinul din Ada Kaleh, al cărui personaj principal este un italian, Giovanni Esposito din Napoli.

II. Întoarcere

A privi în depărtare, a scruta cu inima adâncă orice mişcare de pe malul românesc sau de pe cel sârbesc, era un exerciţiu cotidian pe Ada Kaleh. Probabil de aceea numai insularii şi câţiva iniţiaţi ştiu cu adevărat să privească himerele în faţă; în raport cu invizibilul, omul comun are privirea oarbă a melcului, distinge lucrurile de neînţeles doar după intensitatea luminii şi se orientează după miros. Dar acum, tot ce păstrez în fiinţa-mi profundă este gustul timpului pe Ada Kaleh, timp care se măsura, la fel ca pretutindeni, în iluzii, decepţii, pasiuni care trec sau durează, păreri de rău pentru un trecut mereu prezent, teamă sau speranţă pentru viitor, timpul tuturor, în care simţim că îmbătrânim toţi, confuzi. Timpul pe Ada Kaleh… sau timpul Adei… era ceva magic, suspendat în amestecătura aceea de timp comun şi clipe durabile, timpul ca povestire a timpului. Pe trupul subţire al Adei puteai să simţi clipele mult mai prezente, lungi ca liniştea câmpului, puteai să le percepi continuitatea firească şi înţelegeai deodată Timpul, în dualitatea lui, ca o iluminare de adolescent care îl întâlneşte într-o seară, la un colţ, pe Dumnezeu, o clipă luuuuuuungă, şi apoi îl caută o viaţă, în amintirea acelei unice vedenii, fără să-l mai poată găsi vreodată nici în mănăstiri, nici în meditaţii sau beţie, nici în poezie sau asceză. Amintirea aparţine trecutului, iar clipa nu aparţine decât vieţii. Ada Kaleh era unul din acele spaţii magice, unde Firea te lasă uneori să intuieşti existenţa clipei, existenţa vieţii ca alchimie a clipei, înţelegând fără ajutorul judecăţii, lin, ca o moarte în somnul unui vis frumos.

Mi-am făcut cont pe Facebook, dragă Nini (aşa îmi spun şi mie apropiaţii din Australia, după ce mai întâi m-au alintat Giovannini), tocmai sperând că într-o zi mă vei căuta, dar nu credeam că va trece atâta timp, abia din 2010 am început să comunicăm, la câteva luni de la moartea mamei tale, pe care am cunoscut-o în Ada Kaleh, în 1962. Tu aveai atunci 10 ani, prima imagine pe care o păstrez despre tine este momentul în care stăteai în genunchi în moscheea din insulă; uimirea din ochii tăi mari, adânci, cu irizări de verde crud, se revărsa în valuri imperceptibile, în penumbra acelui spaţiu de reculegere, iar când am ieşit afară, cu toţii, ţi-am mângâiat zulufii aurii, răsfiraţi de un vânt dulce, îngânat cu parfum de liliac înflorit. Parcă plutea, deasupra noastră, pădurea de liliac din ţinutul tău natal. Eu aveam atunci 277 de ani, din care 245 petrecuţi în inima subterană, înţesată cu cărţi, a insulei. Aproape jumătate din lunga mea viaţă, eu nu am fost ceea ce oamenii vedeau şi ştiau despre mine, adevăratul meu chip era un eu fugitiv, care apărea rareori, chiar şi în trăirile mele, în câteva momente privilegiate, dar trecătoare, parcă reamintindu-mi mereu că nu suntem locuiţi decât parţial de noi înşine. Am avut nevoie de 150 de ani pentru a atinge starea de a deveni casa primitoare a unui eu unic şi permanent. Şi nici nu ştiu dacă aş fi atins-o vreodată, dacă nu mi-aş fi petrecut cea mai mare parte a existenţei în nişte condiţii speciale; am aflat pe propria-mi piele că, dacă trăieşti zeci sau sute de ani în semiîntuneric, în obscuritate, ţi se modifică funcţiile vitale şi conştiinţa, atât de dramatic, încât ai senzaţia acută că nu mai aparţii vreunei rase umane. Ca să nu mai spun că se modifică total ierarhia simţurilor, după experienţa în subterană primul meu simţ a devenit mirosul; chiar amintirile de demult, despre un oraş sau o iubită, se întrupează în mintea mea mai întâi ca senzaţii olfactive. Aproape la fel de dezvoltat este simţul tactil, care suplinea în anumite momente chiar văzul, orice atingeam pe întuneric se prefăcea în imagini clare, intens conturate şi colorate, care îmi invadau fiinţa ca un foc de artificii. Iar gustul meu are un spectru cu mult mai larg decât înaintea exilului în interstiţiile insulei, cuprinzând probabil savori neştiute de vreun alt pământean, pe măsura dulceţurilor şi aromelor infinite din Ada Kaleh. O dulceaţă de trandafiri sau de smochine, savurată  în liniştea bibliotecii subterane, avea mii de nuanţe pe clapele papilelor mele gustative, transformând ritualul degustării într-o veritabilă simfonie.
Deşi am apărut pe lume la Napoli, în 11 februarie 1685 (în acelaşi an cu fostul meu vecin şi prieten, compozitorul şi organistul Giuseppe Domenico Scarlatti), locul în care s-a născut, din spuma mării, Muzica (nu se mai ştie cine a spus asta, prima oară, dar a devenit un loc comun al mândriei napolitane!), îmi place acum să afirm că adevărata  mea naştere s-a produs cu mult mai târziu, pe insula Ada Kaleh. Adevăratul loc de naştere este acela unde pentru prima oară ai aruncat asupra ta însuţi o privire pătrunzătoare: întâile mele patrii au fost cărţile, scria atât de profund Marguerite Yourcenar în Memoriile lui Hadrian. Familia mea, Esposito, era marcată de secolul bel canto, bunicii făcuseră parte din corul capelei regale iar tatăl meu, Vincenzo, era un maestru al clavecinului, apreciat şi de Alessandro Scarlatti. Esposito înseamnă expus, abandonat, şi se pare că familia noastră a avut ca strămoş un copil abandonat, dat în adopţie şi poate lucrul acesta ne-a dat vigoarea de-a înfrunta urgiile sorţii. Deşi destinul meu părea a avea un început fast, făceam parte dintr-o familie respectată şi fără grija zilei de mâine, primele întâmplări care m-au marcat, la vârsta de cinci ani, au fost teribile: atunci, în 1690, oraşul Napoli părea o periferie a Infernului, bântuit de lungi şiruri de morţi, fiind devastat atât de un mare cutremur, cât şi de o epidemie de ciumă şi de o nouă erupţie a vulcanului Vezuviu, pe strada noastră gardurile de la case dispăreau treptat, iar scândurile se transformau peste noapte în sicrie. Aşadar, prima amintire mai pregnantă din copilărie mi se pare a fi şi cea mai importantă: un băieţel de vreo cinci ani, cu ochii aţintiţi deasupra liniei orizontului pentru a vedea flăcările uriaşe şi fumul negru ridicându-se spre cer, o rapidă învolburare pe mari suprafeţe, la întrebarea mea „ce se întâmplă?” aud doar răspunsul laconic al tatălui meu, „a luat lumea foc”, m-am gândit ce trist era că lumea a luat foc, apoi am continuat să mă joc cu sora mea, Ariadna, de parcă ştiam încă de pe atunci că, deşi aparţin acestei lumi, în acelaşi timp nu fac parte din ea şi sunt scutit de orice pericol lumesc. Totuşi pentru familia mea bilanţul a fost tragic: doi fraţi mai mari seceraţi de moartea neagră şi o jumătate din casa noastră distrusă de cutremur. Moartea, suferinţa şi deznădejdea au alcătuit pecetea copilăriei mele timpurii, dar prin muzică ne-am regăsit repede speranţa, bucuria şi încrederea. Era perioada în care muzica napolitană, caldă, insinuantă şi captivantă reprezenta un catalizator al existenţei şi energiilor creatoare, probabil atunci a început să circule vestitul nostru dicton, „stelele şi cântecele nu se pot număra”. Pe Strada di Toledo, unde locuiam, în afara noastră şi a familiei Scarlatti mai existau încă şapte case ai căror locuitori trăiau numai din muzică, de la compozitori şi profesori la cântăreţi ambulanţi. Vieţuiam cu toţii într-un fel de dulce exaltare şi frenezie, poate de aceea nu simţeam prea acut mizeria de pe străzi, mirosurile uneori pestilenţiale provocate de lipsa de igienă, specifică acelor timpuri. Tineri sau bătrâni cu mandoline, castaniete şi tamburine întâlneai la fiecare colţ de stradă, iar sunetele adiau de dimineaţă până seara, mai ales în zona portului, printre palmieri, livezi cu portocali, cactuşi, iasomie şi trandafiri rubinii, fântâni circulare şi case viu colorate, sau în insulele din apropiere, Capri, Sorrento, Ischia, Procida şi Forio.

Cu toate că luna viitoare voi împlini 328 de ani, aşadar am avut timp să citesc pe îndelete tone de tomuri şi manuscrise, cultura mea e încă fragmentară şi lacunară, dar tot ce-mi doresc este ca inima să-mi rămână întreagă. Am aflat treptat, ceea ce contează la un intelectual este esenţa sa, nu erudiţia, iar aceasta se hrăneşte cu muzică, tandreţe, iubire, frumuseţe, flori, artă, armonie. La început citeam pentru a cunoaşte şi a înţelege, acum citesc doar pentru a mă hrăni cu bella espressione. Lectura ca operă de artă. În felul acesta descoperi cu uimire că o astfel de îndeletnicire încetineşte timpul interior, iar tu rămâi un om tânăr şi sensibil, în timp ce emoţiile negative, violenţa şi ura îl accelerează şi omul îmbătrâneşte brusc. O operă este valoroasă dacă te transformă, îţi schimbă ideile, senzaţiile şi chiar sensibilitatea, te face să iubeşti mai intens. Savoarea de a degusta pe îndelete un astfel de text este inegalabilă, îmi place să descopăr tehnica clarobscurului în scriitură, aceea prin care aduci progresiv înţelesul unui cuvânt dintr-o parte înspre claritatea cea mai mare, din cealaltă parte înspre obscurul cel mai accentuat. Trebuie să te identifici cu ceea ce iubeşti, creezi şi gândeşti, gândirea e o serie nesfârşită de identităţi temporare. Abia după ce i-am studiat temeinic pe Bruno, Ficino şi Pico, cei trei magicieni ai Renaşterii, care în mod cert aveau acces în acelaşi timp la structurile secrete ale lumii spaţio-temporale şi ale orizontului atemporal, am realizat că bella espressione în artă, literatură şi filosofie poate fi însuşită doar printr-o încercare aproape supraomenească de a juxtapune profanul cu sacrul, de a atinge acea mângâietoare şi febrilă consonanţă între zgomotul de paşi şi zborul sacru, atât de vizibilă de pildă în arta lui Caravaggio, şi care ne procură emoţii intense şi înălţătoare şi ne curăţă de cele negative. Din păcate, de peste 50 de ani, în arta şi literatura lumii domină tendinţa de a unifica mundanul cu zonele luciferice ale matricei atemporale, fapt care accentuează sentimentul de alienare şi de mercantilizare a fiinţei umane. O amplificare a violenţei şi a atracţiei către teluric s-a făcut însă simţită încă din secolul al XVII-lea, în care m-am născut, prin impunerea acelei formule nocive în plan ontologic, „omul-stăpânul naturii”.
Aventura mea intelectuală pare vegheată de Monte Somma, muntele de lângă Nola, un vechi centru al etruscilor, nu prea departe de Napoli, cel mereu disputat de spanioli şi austrieci. Locuitorii din zonă sunt oameni dârji, dinamici, verticali şi umani, nişte vulcani în erupţie, probabil datorită unui incendiar amestec, în timp, de etrusci, greci, romani, teutoni, mauri şi spanioli. Acolo, într-un loc izolat din cătunul Cicala, într-o casă modestă cu două încăperi, înconjurată cu liliac alb, se născuse mama, Maria, o brunetă cu ochii imenşi, iar cu peste 100 de ani înaintea sa, Giordano Bruno. În căsuţa bătrânească din Cicala am răsfoit pentru prima oară, la vârsta de 7 ani, o parte din manuscrisele şi cărţile lui Bruno, moştenire de familie. Absolutul produce Mintea, iar Mintea produce Sufletul Lumii, aflam eu la vârsta copilăriei... Aveam acum un Model, străbunic al mamei, aşa încât toată adolescenţa şi tinereţea nu am făcut decât să repet, pas cu pas, experienţa formativă a lui Bruno. Am învăţat din adolescenţă limba şi literatura latină, greaca, spaniola, filosofia, logica, tehnicile de memorare, îndeosebi cele care puneau accent pe memoria vizuală, îi citeam cu nesaţ pe clasicii literaturii romane, Lucreţiu, Virgil şi Ovidiu, pe marii poeţi italieni, Dante, Ariosto şi Tasso, îl studiam pe Aristotel în original, astfel încât la vârsta de 25 de ani am fost primit în Academia Secretelor Naturii, prima societate ştiinţifică din lume, înfiinţată la Napoli, în 1560. Nu-mi erau străini nici gânditorii arabi din secolele X-XII, Averroes, Avicenna, Algazel, Avicebron, pe care îi puteam citi în traducere, eram atras în special de teoria lui Averroes despre o creaţie nesfârşită, pornită din interior, nu impusă de o zeitate exterioară. Am învăţat şi limba ebraică, îmi plăceau literele, încărcătura lor simbolică, făceam adesea exerciţii de caligrafie cu ele, iar caietele mele începeau să semene cu nişte opere de artă. De la Plotin la Porphirus, de la Pico della Mirandola la Heinrich Cornelius Agrippa, de la Raymond Lully la Paracelsus resimţeam tot mai acut imposibilitatea de a aşeza structurile realităţii ultime într-o formă logică. De altfel şi Bruno accentua în De Umbris Idearum că ideile noastre sunt un amestec de lumini şi umbre şi nu reprezintă adevărul absolut, pe care nu-l putem atinge vreodată, cu excepţia unor Aleşi, precum Porphirus sau Plotin, care ar fi avut nişte viziuni extatice, în care erau una cu Absolutul. La Giordano Bruno cuvintele nu se pierd în clarobscur, ele decupează în înţelesuri aprinse partea luminată a realului, iar numeroasele faţete ale tonalităţii scriiturii sale vibrează, cel puţin pentru mine, de la luminos-viu la semi-luminos şters şi întunecat-viu. Eu sunt convins că şi Bruno (cel care visa un stil literar care să imite realizarea unei picturi), un esposito al vremii sale, expus, exilat, trădat, abandonat, a avut astfel de viziuni extatice, altfel nu se explică frenezia cu care şi-a edificat o operă atât de profundă şi provocatoare, chiar pentru intelectualii de azi. Încă de la 20 de ani, calea mea spirituală a avut aşadar ca ţel atingerea unor astfel de stări, pe care le-am trăit într-un târziu pe insula Ada Kaleh.

- Maaammmaaa ... Ariadna a fost răpită! Trei bărbaţi au sărit gardul în grădină şi au luat-o pe sus, iar eu m-am trezit cu un picior în stomac şi cu o palmă care mi-a mutat falca din loc, atunci când am încercat să o scap din braţele lor.
- Nuuuu ... Nu se poate! Nu ai văzut în ce direcţie au fugit? Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi! Fă o minune, Sfântă Fecioară!
- Au luat-o pe cărarea din spatele casei, care duce spre Muntele Somma. Mă doare cumplit stomacul, a început să-mi curgă şi sânge pe gură...
- Fug repede la vecini, să împrumut calul lor, aşteaptă-mă, o să încerc să-i găsim pe briganzi, tu anunţă şi alţi vecini să ne urmeze. Nu uita să intri apoi în casă şi să întorci toate paharele cu fundul în sus.
E o întâmplare care îmi produce insomnii şi acum, o altă tragedie a familiei mele, pe vremea aceea aveam 10 ani şi sora mea, Ariadna, de 12 ani, a fost răpită pe neaşteptate, chiar din grădina casei din Cicala. Nu am revăzut-o vreodată de atunci, doar ochii ei de ciută sfioasă îmi sfredelesc din când în când memoria şi tihna, în mod cert a ajuns în vreun târg de sclavi, viaţa noastră avea puţine momente idilice, cum ţi-ai fi putut închipui din rândurile de mai sus, trăiam într-o societate volatilă şi nesigură, reprezentanţii administraţiei civile, ai poliţiei şi justiţiei erau corupţi, tâlharii jefuiau frecvent zonele rurale, iar piraţii turci atacau locuinţele situate pe coasta mării Mediterane şi răpeau femei şi copii, cu toţii destinaţi pieţei de sclavi, după ce mai întâi răpitorii îşi satisfăceau instinctele animalice. Viaţa unui om obişnuit pendula între îngerul păzitor şi diavolul său personal, iar credinţa într-un complot satanic care ne ameninţa comunitatea era tot mai răspândită. Existenţa atât de pregnantă a Diavolului în viaţa oamenilor era un bun pretext, o justificare pentru proliferarea violenţei.
Nu pot uita starea care m-a cuprins la o săptămână de la dispariţia Ariadnei. Mama e plecată la vrăjitoarea Emilia, din cătunul alăturat, în absenţa surorii mă simt singur şi inutil în Cicala şi mă atrage ca un magnet gândul de a escalada din nou cei doi munţi, Somma şi Vezuviu, care parcă vibrează în zare în aerul proaspăt cu miresme de mai, aşa cum făcusem în urmă cu un an, cu Domenico şi tatăl său, cu fiecare pas mi se accelerează bătăile inimii, mă aflu acum într-o zarişte flancată de măslini, din care pot zări un lac săgetat de raţe sălbatice, pe malul său câteva femei îmbrăcate în cămăşi lungi de cânepă dansează frenetic în jurul unui ţap cu mădularul în erecţie, care încearcă să se ridice pe cele două picioare din spate, trece pe lângă mine în fugă nebunul satului, cu părul şi barba în dezordine şi ochii ieşiţi din orbite, face gesturi largi cu mâinile şi picioarele şi scoate nişte sunete sacadate, fără noimă, drumul şerpuieşte printre livezi cu portocali, straturi cu viţă de vie, urmează o poieniţă cu o turmă de capre şi câţiva catâri, pâlcuri de plopi şi ulmi, păsările parcă ciripesc mai strident, Ariadna îmi revine cu forţă în minte, revăd cu sufletul îndoit scena din grădină în care aruncam de la unul la altul mingea din cârpe, cusută de mama, văd printre lacrimi cum se apropie un car cu doi boi, încărcat cu lemne, bărbatul care ţine hăţurile e legat cu o eşarfă roşie la ochiul stâng, buongiorno, buongiorno, pe oiştea carului e înfipt un băţ care poartă în vârf o iconiţă cu  Sfânta Fecioară, un vânt blând şi cald adiind dinspre mare îmi resfiră părul, mă strâng puţin pantofii din piele de capră, îmi deschei doi dintre nasturii de la bluza bleumarin, drumul începe să urce şi se îngustează, păşesc acum pe o cărare desenată printre arbuşti verzi şi stânci albe, admir la stânga coama atât de familiară a muntelui Somma, iar înapoi zăresc de sus oraşul cu căsuţe viu colorate şi turle de biserici, golful albastru ritmat de albul vaselor cu pânze şi de micile bărci pescăreşti, conturul ţărmului îngânându-se cu norii despletiţi şi livezile de portocali şi măslini, dinspre muntele Vezuviu coboară o fată de vreo 14 ani îmbrăcată cu o rochie albă, având un corsaj încheiat cu panglici galbene şi poalele pline cu bujori de munte, le desface în faţa mea şi o explozie de mici şi delicate flori roşii îmi fură privirea avidă, pentru câteva clipe îi sorb respiraţia de zână, sprâncenele, ochii şi părul de un negru intens contrastează cu tenul de un alb eteric, se îndepărtează cu mişcări agile şi graţioase de felină, stâncile devin tot mai numeroase şi colţuroase, întretăiate de coline de lavă cenuşie, mă aflu deja pe buza imensului crater al muntelui Vezuviu, încep să cobor în conul întunecat, o acvilă trece pe deasupra, aud fâlfâitul aripilor largi, alunec printre albii săpate de torenţi şi forme stranii de lavă pietrificată, predomină culoarea albă pe un fond negru, dar curând apar şi hieroglife uriaşe din lavă multicoloră, de la azuriu la portocaliu şi galben, un adevărat teatru de forme calcinate, recunosc plante, păsări sălbatice şi animale fantastice, cobor şi simt sub picioare cenuşa tot mai fierbinte, din câteva guri negre aflate în adâncul conului vulcanic iese un fum rar, cu miros de pucioasă, îmi ţin răsuflarea să aud geamătul genunii, parcă sunt furat de propriul infinit interior, cu privirea întoarsă în ea însăşi, fără percepţia realităţii, o privire bâjbâind către o scară a durerilor, într-o lume microscopică alcătuită din mici insule-lacrimi, lacrima e o insulă transparentă, iar cuvântul lacrimă e un pseudonim al insulei Ada Kaleh, dragă Nini... mă opresc şi îmi închipui că hăul de sub mine s-ar putea deschide din moment în moment ca să mă înghită, ARIADNAAAAAAA...

Se spune că trecerea timpului e o eroare a lumii eterne, dar fără aceasta nu ai putea gusta savoarea unică a timpului, dragostea. Pe Strada di Toledo urmăream adeseori cu interes perechile care se sărutau cu foc, în timp ce se îndreptau seara, în lumina lampadarelor, spre piaţa centrală, unde se montau mici piese de teatru sau se cântau canţonete şi canti carnascialeschi(cântece de carnaval), sub lumina lunii şi zborul lin al şoimilor, dresaţi în gospodăriile nobililor. Mimo, cum îi spuneam cei apropiaţi prietenului meu, Domenico Scarlatti, avea un chip luminos cu trăsături perfecte, cu nişte ochi mari, învăluitori şi era confidentul meu de taină, ne împrumutam unul altuia, pe ascuns, tomuri despre arta de a iubi, pe care le sustrăgeam din bibliotecile părinţilor.  Aveam 13 ani când am început să nutresc pentru prima oară sentimente mai speciale pentru o fată de aceeaşi vârstă, Giulia (chipul oval, încadrat de cârlionţi castanii, ochii umbroşi, năsucul în vânt şi o voce cântată), fiica nelegitimă a unui renumit pictor şi arhitect baroc, Francesco Solimena, pe care am cunoscut-o în casa familiei Pergolesi, la o delicioasă îngheţată cu fructe, cremă şi frişcă, stropită cu rom. Aceeaşi îngheţată pe care aveam să o regăsesc peste un secol, brevetată şi comercializată sub numele de barbataia de tumultuosul impresar Domenico Barbaja, cel care l-a adus pe Rossini la Napoli. Solimena şi ulterior Barbaja aveau o ură aproape viscerală faţă de tinerii castraţi, precum Nicolò Grimaldi, cu o voce miraculoasă de mezzosoprană, care domina în tinereţea mea scena muzicală napoletană, în operele montate de prolificul Alessandro Scarlatti, la Teatro dei Fiorentini sau Teatro San Bartolomeo. Mai târziu a cântat acolo şi soprana Marianna Bulgarelli, supranumită „La Romanina”, care se îndrăgostise nebuneşte de Mimo, pe atunci organist şi compozitor la Capela Regală. Nealterate mi-au rămas savorile şi fricile copilăriei în Cicala, mirosul de pâine de secară, coaptă pe vatră de mama, teama de blesteme şi de jettatura (deochi), pastele şi castanele comestibile, spaima de strigoi, terciul de cereale şi delicioasa brânză de capră, tocanele cu praz, varză şi napi, groaza de descinderile piraţilor turci şi albanezi, salatele cu ulei de măsline.
Despre frumuseţea şi talentul lui Mimo auzise şi Ninon de l'Enclos, o curtezană legendară de la Curtea lui Ludovic al XIV-lea, cel care afirma că e minunea regatului său, în ciuda vârstei ei înaintate. Mulţi o considerau pe această amatoare de vicii splendide cea mai frumoasă femeie a secolului al XVII-lea şi timp de peste 70 de ani (cunoştea secretul de a rămâne mereu tânără) a frânt multe inimi de regi, prinţi, nobili, militari, scriitori, savanţi ş.a. Temutul cardinal Richelieu i-a achitat 50.000 de coroane pentru o noapte de dragoste acestei hetaire, beauté du diable, Muza arhetipală a intelectualilor de geniu din Franţa secolului al XVII-lea: Saint-Évremond, La Rouchefoucauld,  La Fontaine,  Molière, Racine, Fontenelle etc., pe care i-a dominat nu numai prin farmecul personal, ci şi prin abilităţile intelectuale, rafinamentul în maniere şi conversaţii, o viziune curajoasă asupra vieţii, în favoarea emancipării femeii. Îţi trebuie mai mult geniu să faci dragoste decât să comanzi armate, era unul din  aforismele de succes concepute de ea. La vârsta de 12 ani era atât de frumoasă, încât devenise deja personajul principal al unor cântece, poeme şi romane create de artişti şi scriitori faimoşi, iar biografii ei susţin la unison că mintea-i sclipitoare şi activă absorbea toate cunoştinţele, cu o rapiditate supranaturală. La vârsta de 20 de ani făcea o declaraţie publică extrem de îndrăzneaţă pentru acel veac, Observ că femeilor li se pun în seamă tot ce ţine de frivolitate, în timp ce bărbaţii îşi rezervă doar pentru ei dreptul de a se bucura de calităţile esenţiale. Din acest moment voi fi un bărbat. În anul 1703, prietenul meu Mimo, care împlinise 18 ani, a primit o invitaţie scrisă de la Ninon de L'Enclos pentru a participa în Paris la sărbătoarea prilejuită de apariţia la Liège a celor patru volume de opere complete ale lui Molière, Les oeuvres de Monsieur Molière, îl ruga să cânte la clavecin la acea selectă manifestare susţinută de Coroana Regală, iar onorariul nu era deloc de neglijat. Mimo a insistat să mergem împreună, cred că am făcut vreo trei săptămâni cu poştalionul tras de şase cai, care se schimbau în oraşele principale ale rutei, Roma, Milano, Geneva, Dijon. Tot drumul am suferit de o melancolie vecină cu boala, mi se părea că mă îndrept către un loc necunoscut, care purta în el germenele unei întâmplări care avea să mă marcheze profund, mi se făcea pielea de găină când cineva rostea cuvântul Paris.

Până în momentul în care m-am trezit pe neaşteptate în dormitorul cu un baldachin imens din lemn de nuc, perdele de mătase violet şi nenumărate oglinzi veneţiene al doamnei Ninon de l'Enclos, biografia mea amoroasă nu număra decât vreo câteva îmbrăţişări şi săruturi, plus o singură femeie pe care o văzusem goală, pe servitoarea noastră, o albaneză cu chipul smead, la puţin timp după ce împlinisem 17 ani. Îmi amintesc bine această scenă ascunsă în ungherele inimii, pe care nu am îndrăznit să o pun în cuvinte până acum, eu eram un virgin sfios şi aveam 18 ani, iar Ninon era cea mai experimentată femeie a secolului acela nebun, avea 83 de ani, dar nu îi dădeai mai mult de 45 de ani, vârsta mamei mele. În timp ce îmi vorbea învârtea pe degetele mâinii drepte un dinar de argint de vreo 3 centimetri din vremea împăratului Hadrian, cu inscripţia HUMANITAS, FELICITAS, LIBERTAS, valorile pentru care lupta în numele sexului frumos. Mâinile, ochii şi sânii ei au făcut să curgă multă cerneală din pana iluştrilor săi contemporani, iar cei care au iubit-o au fost şi mai fascinaţi de celelalte părţi şi calităţi, mai puţin vizibile.
- Copil frumos, ţi-am pregătit o baie cu apă de trandafiri albi. Servitoarea va veni să te ia peste câteva minute. De ce ţi s-au umezit ochişorii, ai emoţii?
- Am fost extrem de surprins aseară, la ceremonia dedicată Maestrului Molière, că m-aţi invitat pe mine la reşedinţa dumneavoastră din Marais, Rue des Tournelles, şi nu pe Domenico, prietenul meu drag care este cu mult mai frumos şi mai talentat decât mine.
- Nu a fost doar alegerea mea, aşa a decis în primul rând Tarotul, probabil destinul ţi-a pregătit acest moment, poate de mult timp, aşadar şi pentru mine e o surpriză să te am aici, dar întotdeauna am ştiut să fiu atentă la întâlnirea cu deliciile clipei. Uite ce scrie pe cealaltă faţă a monedei, Pontifex Maximus, pentru mine Timpul este marele preot, autorităţile masculine religioase sau laice îmi repugnă. Am mai intuit apoi, din priviri, că tu ai mai multă nevoie de o femeie. Pe chipul lui Domenico am citit că e prins într-o poveste de dragoste.
- Da, Mademoiselle L'Enclos, am auzit şi la noi, în Napoli, că i-aţi sfidat pe toţi marii bărbaţi ai veacului trecut, şi cu toate astea ei nu v-au purtat pică, dimpotrivă erau încântaţi de fiecare dată când erau invitaţi aici, la Salonul „Oiseaux des Tournelles”, cum vă place să-i spuneţi. Anul trecut am asistat la o discuţie interesantă pe această temă, între tatăl lui Domenico şi Pergolesi. Abia aseară am aflat însă, cu negrăită uimire, că aveţi 83 de ani. Aşa cum vă imaginaţi, următoarea mea întrebare nu ar putea fi legată decât de secretul longevităţii şi tinereţii dumneavoastră.
- Din păcate e o întrebare care mi se pune frecvent în ultimii ani, semn că nu mai sunt tânără. Nu e vorba de vreun secret, nu am făcut decât să-mi întârzii cât mai mult timp copilăria... Cea mai bună colivie pentru Pasărea Copilărie este o atmosferă de spiritualitate şi de iubire intensă. De altfel asta am creat aici, în „Oiseau des Tournelles”. Nu ştiu cât de mult m-au ajutat cremele de faţă cu reţete vechi de sute de ani, mişcările faciale, gimnastica, călătoriile, mersul în natură, băile zilnice (spre deosebirea de majoritatea femeilor din vremea noastră, care sunt nişte nespălate, de la ţărănci la regine), dar sunt sigură că lecturile febrile, discuţiile cu mari scriitori, artişti şi filozofi şi, nu în ultimul rând, poveştile de iubire cu bărbaţii pe care eu i-am ales au făcut posibil acest mit, despre care aud că se vorbeşte şi în Napoli, oraşul Muzicii.
Mi-a fost de ajuns o singură noapte de dragoste cu Mademoiselle L'Enclos pentru a mă naşte bărbat şi a înţelege că tehnica amorului e înrudită cu tehnicile spirituale, uneori sunt gemene, ca în cazul ei. Încearcă să renunţi la o mare iubire şi vei fi acaparat de erotismul cosmic al singurătăţii, o solitudine de Dumnezeu fără lume. Primul care a beneficiat de erudiţia mea erotică, apărută peste noapte, a fost bineînţeles Mimo, dar ulterior şi câteva femei din lunga mea viaţă, una evident de pe insula Ada Kaleh, pe care le-am iubit cu pasiune şi devoţiune. Reîntors acasă, cu o altă percepţie asupra vieţii, am avut bucuria să aflu că la universitate voi fi studentul unui prieten al familiei Scarlatti, pe care îl cunoşteam deja şi îl admiram, filozoful Giambattista Vico, care preda retorica. Mi-l aminteam de la vârsta de 16 ani, când mă impresionase un dialog între el şi Alessandro Scarlatti, despre cunoaştere, purtat în prezenţa mea şi a lui Mimo. Delicatul, discretul şi nedreptăţitul Vico, mereu palid şi tras la faţă, fapt care îi punea şi mai mult în evidenţă nasul puternic, acvilin, dar cu nişte ochi care te vrăjeau, era convins că o cunoaştere autentică a naturii şi a fiinţei umane ar putea aparţine doar lui Dumnezeu, creatorul lor, iar omul nu poate aspira la aşa ceva decât prin imaginaţie şi inteligenţă, spre deosebire de mult mai faimosul şi răsfăţatul Descartes, contemporanul său, care miza totul pe raţiunea şi observaţia omului, prin care acesta ar putea avea acces la adevăr. Nu numai eu, cu existenţa mea tricentenară, petrecută mai mult în bibliotecă, ci şi intelectualii prezentului şi ai viitorului cred că îi vor da până la urmă dreptate lui Vico: nu e posibilă o cunoaştere adevărată, ci numai o cunoaştere a verosimilului. Imaginaţia şi visul reprezintă catalizatorul creaţiei şi al unei existenţe situate dincolo de normele comune, eu sunt sigur că mitul Mademoiselle L'Enclos nu ar fi fost posibil în absenţa ardentei sale imaginaţii intelectuale şi erotice. Poate că Ninon nu era atât de frumoasă cum se spunea, mai ales la vârsta la care am cunoscut-o eu, am remarcat de pildă că avea un nas care semăna cu cel al lui Vico, iar pe coapse şi pe abdomen i se citeau semnele timpului, dar pot să te asigur că era o făptură carismatică şi stranie, în timp ce făceam dragoste şi o priveam transfigurat, pentru o clipă parcă am avut senzaţia că în ochii ei mi-am revăzut întreaga viaţă, chiar şi pe cea prenatală. Ştii, nu e uşor deloc să exprimi astfel de stări, limbajul sufletului nu e analitic, e metaforic şi vizionar, au abia după vârsta de 150 de ani am avut momente privilegiate în care ascultam dialogul interior al sufletului cu el însuşi, dincolo de frenetica înlănţuire a lucrurilor şi de zonele obscure ale inconştientului. Şi totuşi nu sunt capabil să descriu acele experienţe, fiindcă ar trebui să scriu cu cerneala inimii, doar ea este cea care unifică cele patru esenţe ale condiţiei umane, corpul, făptura, sufletul şi spiritul.

În vremea tinereţii mele, scriitura făcea corp comun cu lumea, în prezent şi-a creat propria lume, independentă, îndepărtată de textul originar şi de esenţa naturii umane. Prin anii 1700, atunci când Napoli era unul din centrele lumii, chipul şi mâinile omului erau reduplicări, semnături, mărci ale sufletului, acum tind să devină umbre ale unui limbaj străin, automat, care pun stăpânire pe el. Iar sufletul omului nu mai e creaţie şi imaginaţie, sub semnul minţii lui Dumnezeu, aşa cum ne spunea Vico, ci scriitură îngemănată cu neantul, focar al virtualului, cum avertiza profetic poetul William Blake, încă în urmă cu peste 200 de ani: fugind de sine, în mincinoase-abstracte-întinsuri, un vers-efigie pentru era realităţii virtuale, în care universul e perceput de unii fizicieni ca o hologramă, o simplă proiecţie... Ciudat, în timp ce îmi scriu viaţa şi mă oglindesc în mulajul cuvintelor, viaţa începe să-mi deseneze chipul cu litere tot mai indescifrabile, până la dispariţia trăsăturilor.
Aveam 22 de ani când am avut revelaţia artei mari, într-o seară de primăvară tocmai ieşeam din casa iubitului meu profesor Vico, de pe Via dei Tribunali, după ce purtasem cu el şi cu Giambattista Della Porta un dialog alert despre Sigillus Sigillorum, scrierea lui Bruno, la un ceai şi o tavă cu castane coapte, pregătite de Teresa, delicata soţie a maestrului, eram singur şi deodată văd ieşind dintr-o tavernă un tânăr chipeş, cu o mantie neagră şi o sabie de Toledo în mâna dreaptă, încercând să se apere de doi zdrahoni, care îşi fluturau ameninţător hangerele în aer, toţi trei răcneau şi se înjurau vârtos în limba spaniolă, era un scandal pornit de la un joc de cărţi, din câte înţelegeam, am trecut temător pe lângă ei, ne apropiam de Via Duomo, de teamă am alergat puţin pe partea stângă a străzii şi am deschis uşa grea, de metal, a bisericii Pio Monte della Misericordia, este prima oară când intru în acest sfânt lăcaş, cu un fronton străjuit de două statui, deasupra căruia scrie cu litere mari, „O MAGNUM PIETATIS OPUS”, privirile îmi sunt atrase întâi de imensa cupolă octogonală, aştepţi în cel mai pur refugiu, o casă coagulând liniile chipului cu orizontul, într-un fraged desen plutitor printre coloane minoice, poate cândva vei respira în afara camerei de tortură a timpului, cu viaţa atârnând de simfonia psalmilor, vei copia cu sângele relieful tandru al fiinţei, printre coloane minoice, aici ţi-e făptura ruptă-n fâşii de mirare, doar de avide priviri cu puls de ţigară, cicatrizate brusc în ochii irizaţi de-atâtea vieţi posibile, printre coloane minoice, încotro să privim spre a ne vedea privirea, deodată făptura mi-e pur şi simplu zguduită de pictura în ulei, de mari dimensiuni, aflată deasupra altarului, Sette Opere di Misericordia, de Caravaggio, mereu am fost uimit de expresivitatea, dramatismul şi dinamismul personajelor sale, captate aici într-o compoziţie curajoasă, policentrică, este opera de artă care mi-a reconstruit sufletul în decursul timpului, probabil semăn cu ea: sincer, autentic şi neguros. O capodoperă semnată Caravaggio (primul expresionist al lumii, apărut cu 300 de ani înaintea curentului expresionist, un pictor blestemat, dar genial, un sfânt păcătos, ucigaş şi martir în acelaşi timp, cu un cervello stravagantissimo, cum bine spunea Del Monte) îţi prinde ca într-o menghină matricea sinelui şi îţi creşte nivelul vibraţiilor intime, până la stadiul unui ţipăt al firii, te purifică de temeri, laşităţi şi îţi face singurătatea fecundă. Artistul care picta febril şi direct, fără schiţe pregătitoare a fost fără îndoială un Extraneus/Străin în epoca sa, un intelectual hăituit, care a trăit la frontiera dintre vizibil şi invizibil (de altfel, Nini, poate ştii că în ebraică cuvântul „zar”, care se traduce prin străin, este în egală măsură rădăcina cuvântului „frontieră”). Exista o intimă apropiere între el şi dezmoşteniţii soartei, obişnuia să spună că prima ţigancă pe care o vedeai trecând pe stradă era un subiect mai potrivit pentru artă decât orice sculptură clasică, iar prostituatele şi curtezanele (îndeosebi Fillide Melandroni), au jucat un rol major în viaţa şi creaţia sa. Se muta frecvent dintr-un loc în altul, fiind permanent urmărit de cei cu care obişnuia să se încaiere, după chefuri zdravene şi jocuri de cărţi în bodegi cu program nocturn şi nu avea prea multe lucruri de transportat, în afară de materialele pentru pictură doar două paturi, câteva piese de mobilier şi vase de bucătărie, haine, arme, câteva lentile şi oglinzi convexe, cu care îşi proiecta uneori pe pânză personajele şi obiectele din compoziţiile sale seducătoare, aranjate în scenă cu o îndemânare de mare regizor, o chitară şi 12 cărţi, iar motoul său era: „Fără speranţă, fără frică”. Pictura lui Caravaggio şi insula Ada Kaleh (ce alăturare stranie!) au rămas două avataruri ale universului interior, care îmi bântuie adesea lizierele fiinţei, iar migraţia temporară a sufletului în avatarul Ada Kaleh, de pildă, îmi provoacă şi acum intense stări de conştiinţă modificată, practic devin un om-insulă, adopt temporar forma şi sufletul insulei Ada Kaleh, e o identitate prin care intru mai uşor într-o transă extatică, care mă ajută să pătrund într-o altă lume şi să încerc experienţa profunzimilor. Percep un câmp non-fizic al insulei Ada Kaleh, care pare să conţină întreaga sa memorie inefabilă şi acţionează în afara spaţiului şi timpului, precum o muzică celestă în rezonanţă cu sufletele foştilor insulari, de aici şi de dincolo, mi-aş dori şi cu scriitura mea. A-da Ka-leh, un diapazon care ascunde în sunetele sale cifrul sufletului meu şi lava fierbinte a textului care se va întrupa în nopţile de insomnie, fald, întoarcere, coadă de rândunică, fluture, ombilic hiperbolic, ombilic eliptic şi ombilic parabolic.

Scena publică napoletană era extrem de friabilă în perioada tinereţii mele, între anii 1701-1714 eram cu toţii răvăşiţi de interminabile războaie de succesiune în interiorul regatului spaniol, care au dus în cele din urmă la grăbirea anexării oraşului la imperiul austriac, condus de Carol al VI-lea. Viaţa intelectuală era însă în plină efervescenţă (polarizată în special în jurul unei instituţii, Accademia degli Arcadi, fondată în 1690 de regina Cristina a Suediei şi de pastorul dominican Tommaso Alfani), în ciuda unei gâtuiri economice provocată de faptul că aproape toate marile proprietăţi se aflau în mâinile ierarhilor bisericii, mai puţin ale burgheziei şi aristocraţiei din ce în ce mai scăpătate. Editori celebri precum Parrino, Mosca, Naso, Ricciardi, Bulifan ş.a. tipăreau în fiecare an sute de cărţi ale unor autori locali sau străini de anvergură, iar cocheta librărie Bernardino Gessari era extrem de frecventată. Soţia sa îi servea gratuit cu ceai şi bomboane de ciocolată pe studenţii studioşi proveniţi din cartierele sărace, lazzarone, acolo unde căsuţele cu una sau două camere aveau pânze cerate în loc de ferestre, iar numeroşii locuitori dormeau noaptea pe rogojini de paie împletite, nu pe paturi de lemn cu saltele de puf, aşa cum aveam noi. În acea librărie faimoasă am cunoscut-o pe Giuseppa-Eleonora Barbapiccola, nepoata lui Tommaso Alfani, nu avea mai mult de 17 ani în acel moment, parcă o văd şi acum, răsfoia cu mâinile delicate colecţia de poezie feminină editată de Antonio Bulifan, poete pe care le citisem şi eu cu interes, precum Vittoria Collona, Lucrezia Marinella, Veronica Gambara, Laura Terracina sau Maria Selvaggia Borghini, prima impresie e legată şi acum în memoria mea de boarea de plenitudine şi gingăşie pe care o emana fiinţa sa, dată probabil de consonanţa perfectă dintre chip (uşor oval, ochi negri, adânci şi pupilele dilatate, buze de creolă şi năsuc bine desenat, păr şaten, prins la spate cu o agrafă de aur, încrustată cu mici diamante), trup, îmbrăcăminte (avea o rochie violet, cu volănaşe în talie), gesturi şi privire, dar mai ales de vocea cu sonorităţi tuşante, care te urmărea şi în vis, după ce o ascultai o singură dată. La voce che illumina la mente, îmi spunea şi Mimo, atunci când aduceam vorba despre ea. Am iubit-o trei ani pe Giuse, aşa cum o alintam, credeam din tot sufletul că este femeia vieţii mele, comunicam incredibil de bine atât la nivel fizic cât şi sufletesc, dar mai ales spiritual, o simţeam cu bucurie cum creşte mental şi intelectual alături de mine, începea să atingă acea rară stare de minte înalt-străvăzătoare, care o ajuta să fie mai inspirată în scrierea poemelor şi tot mai preocupată de filozofie. Eram permanent atent să-i ofer cu generozitate şi iubire, prin dialoguri nesfârşite şi planuri organizate de lecturi, tot ce acumulasem eu până atunci, de la învăţăturile lui Bruno la cele ale profesorului meu, Vico. Deşi nu era călugăriţă a fost invitată să devină prim-solistă a corului bisericii San Domenico Maggiore a mănăstirii dominicane, deoarece avea o voce cu o amplitudine şi un vibrato năucitoare, capabilă să treacă cu uşurinţă de la expresivitatea ţipătului la stilul amoroso, la şoaptă. Probabil numai o persoană cu o viaţă interioară de o bogăţie fără seamăn, cu o vibraţie sufletească aparte poate să atingă o astfel de performanţă. Giuse nu producea sunete, ci fiinţe sonore care transcendeau orice realitate fizică, într-o încleştare străfulgerată parcă de străfundul sufletului napoletan, eram pur şi simplu vrăjit de diversitatea de sunete ireductibile, diferit cadenţate, interconectate, pline de transparenţă, fluiditate şi fior dramatic. Vocea ei avea un miez de flacără, era o ţesătură polifonică extrem de complexă, cu treceri surprinzătoare de la frecvenţele joase, întunecate, care-mi readuceau în memorie şoldurile ei voluptuoase, până la cele mai luminoase tonalităţi, ce se destrămau sau se refăceau instantaneu, precum mângâierile degetelor ei subţiri şi muşcăturile dinţilor albi de porţelan, pe trupul meu transfigurat. O voce de combinaţii ardente, în care nostalgia, melancolia şi bucuria se amestecau incitant şi frenetic, cu o inteligenţă şi un  feeling irezistibile. Era şi o bună desenatoare, interesată de ştiinţe şi pasionată de metafizică, dar spre deosebire de mine era atrasă şi de filozofia contemporanului nostru, Descartes (avea şi o consistentă corespondenţă cu el), căruia de altfel i-a tradus Principiile filozofiei, în 1722. Era deja o intelectuală de prim-plan în oraşul nostru, de aceea a fost acceptată şi în salonul lui Giambattista Vico, după publicarea traducerii la Torino, devenind în scurt timp prietena intimă a fiicei sale, Luisa. În acea perioadă eu nu mai eram de vreo trei ani iubitul ei, ne-am despărţit la puţin timp după ce a împlinit 20 de ani, aflasem că este bisexuală şi mai avea încă două iubite în afară de mine, iar eu eram din nefericire extrem de gelos, ca aproape orice tânăr bărbat care a pus mâna pe o femeie ieşită din comun. Cu timpul am învăţat să nu mai repet o astfel de greşeală, pentru care am plătit cu vârf şi îndesat: toate femeile pe care le-am iubit ulterior în Napoli mi se păreau nişte umbre trecătoare şi anodine, în comparaţie cu unica mea Giuse.
În acea vreme Napoli era un oraş orfic, precum în vechea cetate Abdera, inima tracă a Greciei antice, aproape totul gravita în jurul muzicii, viaţa sentimentală şi cea publică, arta şi teologia, arhitectura şi cosmologia, etica şi arta divinaţiei, până şi politica sau medicina păreau fundamentate după principii muzicale. Totuşi, în ciuda sonorităţilor luminoase şi ardente ale Muzicii napoletane, adevărata regină a existenţei noastre, eram conştient şi tulburat în acelaşi timp şi de partea întunecată a Istoriei, care curgea într-un şuvoi aiuritor odată cu noi, dar şi prin venele noastre, otrăvindu-ne adeseori sufletele şi idealurile cu nesfârşite poveşti îngrozitoare despre procesele şi execuţiile puse la cale de Inchiziţie, victime fiind uneori şi fetiţe de 12-13 ani acuzate de vrăjitorie, dar şi intelectuali şi preoţi acuzaţi de erezie (dominicanii aveau un rol important în urmărirea şi divulgarea ereticilor în numele Sfântului Scaun, însă nu înţelegeam deloc de ce Vaticanul şi Inchiziţia nu i-au declarat eretici şi pe negustorii de sclavi...), raidurile devastatoare ale tâlharilor sau piraţilor turci (cei din urmă furau uneori şi caii, pe care urcau semeţi intrând cu ei în bisericile creştine pentru a defila sfidător prin faţa altarelor, în satele trecute prin foc şi sabie), abuzurile guvernanţilor şi ale ierarhilor bisericii, care încercau printre altele să transforme multe dintre copilele frumoase şi sărace din oraş în sclave sexuale, bătăile şi duelurile spontane provocate de tineri turbulenţi, corupţia funcţionarilor publici din administraţie, Sacro Regio Consiglio, Regia Camera della Sommaria sau Gran Corte della Vicaria, tertipurile fără număr ale şarlatanilor, proliferarea unui cod al violenţei în numele păstrării cinstei şi al onoarei. Trecuse un an de la despărţirea de Giuse şi rănile sufleteşti încă nu-mi erau complet vindecate, era o seară frumoasă de aprilie, cu parfum de anemone de primăvară, în zona portului viermuiala umană era în toi, colorată din când în când de saltimbanci şi muzicanţi, de prostituate aflate la pândă sau de cheflii, cei mai mulţi membri ai echipajelor de pe corăbiile acostate la mal. „Orice viaţă împlinită are o desfăşurare muzicală”, îmi spusese Mimo în acea zi, iar eu torceam în gând fraza sa, încercând să mă strecor prin mulţimea pestriţă, cu picioarele îngreunate de plumbul melancoliei. Totul se întâmplă fără ca noi să putem interveni cu ceva, la fel cu gândurile, nu prea reuşim să le stăpânim şi ele se joacă adesea cu viaţa noastră, poate doar gândurile a doi îndrăgostiţi au de asemenea o desfăşurare muzicală.

- Domnule, nu vreţi să mă însoţiţi? Vă asigur că nu veţi regreta, o să aflaţi lucruri care v-ar putea schimba viaţa.
Tânăra călugăriţă de lângă mine, îmbrăcată într-o rasă de postav de culoare albă, strânsă cu o cingătoare albastră la brâu, cu părul şi ochii de un negru abisal, are pupilele ochilor dilatate şi o privire magnetică, vie, care pare să înfulece, să absoarbă lumea şi să o mestece, în acelaşi timp o privire îmbietoare şi aromată ca un vin negru, gros, napolitan, pe care-l savuram încă din copilărie: mangiaguerra.
- De ce credeţi că aş dori să-mi schimb viaţa?
 - O să-l cunoaşteţi pe Padre Narvaez, un prieten al distinsei doamne Ninon de l’Enclos.
Auzisem deja în cercul meu de prieteni vorbindu-se zeflemitor despre Padre Narvaez, un fost călugăr spaniol, înfiinţase în acea perioadă o sectă „religioasă’’ pentru a promova cultul plăcerilor de orice fel, în spiritul iubitei mele Ninon, care continua să-mi scrie epistole fermecătoare. După ce am străbătut împreună câteva străduţe înguste, cu prăvălii ca nişte cutii de chibrituri, aproape de librăria Bernardino Gessani am pătruns printr-un portal gotic într-o clădire veche, cu două etaje, din care tocmai ieşea un cunoscut intelectual, Costantino Grimaldi. Ne-am salutat politicos, iar el m-a privit intens, cu un zâmbet complice şi a făcut o plecăciune în faţa frumoasei mele însoţitoare. Urcăm grăbiţi o scară în spirală, din lemn de nuc, îmi aud bătăile inimii până în tâmple şi iată-ne în chilia cu parfum de pepene galben şi busuioc mobilată modest, un pat de fier, o masă cu două scaune şi un dulap alături de o mică bibliotecă, deasupra căreia atârnă o icoană veche de lemn, puţin crăpată, Fecioara cu Pruncul.
O candelă cu trei braţe proiecta o lumină plăcută şi difuză, care torcea şi se încolăcea în jurul nostru ca o pisică leneşă, iar eu începusem să mă dezbrac, febril şi fremătând de satisfacţie că nu remarcam vreo împotrivire din partea Maicii Miranda, cum îmi spusese pe drum că o cheamă, ea stătea pe un scaun şi mă privea imobilă, chipul ei îmi evoca un gard viu de păducel în floare, iradia o senzualitate luminoasă, aflasem că se născuse în Granada, în urmă cu 23 de ani, iar de trei ani aderase la grupul controversatului Padre Narvaez.
- Nu, nu mă dezbrac, spre deosebire de toate celelalte 26 de surori din grupul nostru, eu am preferat să-mi păstrez castitatea. Te-am chemat la mine pentru altceva, eu colecţionez priviri. Lasă-mă te rog doar să te privesc câteva ceasuri şi mă voi ruga mereu pentru tine, Nini.
- Nu înţeleg, cum poate cineva să colecţioneze o privire? Unde şi cum o vei păstra? Poţi să-mi arăţi colecţia ta de priviri?
- E o dublă încercare, în primul rând privirea ta va rămânea gravată pentru totdeauna în eul meu, în al doilea rând mă voi strădui să o scriu. A scrie privirea e o încercare la fel de temerară precum căutarea lui Dumnezeu.
- Mă uimeşti, eşti un vampir de priviri.
- Nu, e adevărat însă că privirile pe care le iubesc reprezintă cea mai dulce şi profundă hrană a sufletului meu. Orice om e o entitate stranie şi infinit de complexă, un colaj ameţitor de fiinţe şi lucruri din regnuri şi universuri variate, reale şi imaginare, doar privirea e un rezumat coerent şi unitar al esenţei sale, din păcate aproape imposibil de descris în cuvinte. Dar îmi place să lupt cu imposibilul şi, mai ales, am învăţat să preţuiesc ochii, pe care tatăl meu nu îi mai are, din nefericire.

Întâlnirea cu Maica Miranda a fost începutul intrării într-o altă etapă a vieţii mele, cea în care am căutat să descifrez, dincolo de aparenţe, ierarhia invizibilului. A fost o întâlnire semnificativă, care prefigura viziunea mea de mai târziu, acum pot să afirm şi eu că în parfumul unei priviri presimt grăuntele de insularitate, nuanţele sufleteşti cele mai intime, toată gama vibraţiilor profunde ale unei făpturi, cu elanuri şi căderi, oaze luminoase şi zone învolburate şi obscure, pecetea sa non-fizică inconfundabilă. Acum ştiu că nu vei reuşi să scrii privirea, fără a ajunge să scrijeleşti cuvintele dincolo de limitele limbajului, acolo unde străluceşte insula luxuriantă şi arhetipală a inconştientului. Tânăra colecţionară de priviri se refugiase în Napoli de la vârsta de 17 ani, după ce familia sa din Granada fusese pulverizată de o stranie şi teribilă tragedie. Tatăl ei, Francisco Vieira, un cunoscut om de arme, spadasin neîntrecut şi şef al gărzilor municipale, şi-a scos într-o zi ochii cu un pumnal de Toledo, după a stat de vorbă cu o vrăjitoare renumită, Xenia Dominguez, iar după câteva ore mama ei s-a otrăvit cu arsenic. Xenia tocmai îi deschisese ochii, până la ţipăt, reuşind în scurt timp să-i descifreze toate misterele biografiei sale, atât de încâlcite, care îl apăsau de mulţi ani şi îi împăienjeneau ochii minţii.
- Don Francisco, regret să-ţi spun, dar încă din tinereţe ai făcut un păcat de neiertat, te-ai însoţit cu mama ta, Angela.
- Cum poţi să arunci o astfel de anatemă asupra mea, fără nicio probă?
- Ai crescut într-o casă de copii orfani din Sevilla, e adevărat? Iar de la cei care te-au îngrijit ai aflat, mai târziu, că ai fost găsit abandonat în stradă, într-un coş de rufe.
- Da, aşa este.
- La vârsta de 18 ani te-ai înrolat în gărzile municipale din Granada, după ce ţi se dusese vestea că erai unul dintre cei mai redutabili spadasini din Andaluzia. Iar peste trei ani, la un bal mascat ai cunoscut-o pe Angela Cruzeiro, frumoasa văduvă a primarului din Guadix, orăşelul vestit prin grotele sale locuite. A devenit după doi ani soţia ta, aveai atunci 22 de ani, iar ea 39 de ani şi aţi avut două fiice, Miranda şi Argentina. Te rog să mergi acasă şi să o întrebi pe Angela, soţia ta, de ce te-a abandonat în Sevilla, când aveai doar trei luni. Dacă nu îndrăzneşti, o să-ţi spun eu, soţul ei a venit în acea perioadă la mine, să mă întrebe amănunte despre destinul noului născut, Francisco, iar eu i-am spus ce am văzut în globul de cristal: Angela va deveni peste ani soţia ta... Revenit acasă, Pedro, tatăl tău, nu i-a spus nimic soţiei şi a încercat într-o seară să te otrăvească, dar tu ai supravieţuit ca prin farmec şi ea a decis să te ducă într-o zi de mai în Sevilla, lăsându-te la voia întâmplării. Viaţa cu Pedro devenise de nesuportat, iar peste un an  Angela a tocmit un ucigaş plătit, care i-a înfipt într-o seară un pumnal în inimă, după ce ieşise dintr-o taberna, de la un joc de cărţi cu câţiva prieteni. Câştigase o sumă destul de mare, echivalentul unui cal.

Constantin Severin
(nr. 2, februarie 2015, anul V)