Din „microcosmosurile” lui Claudio Magris: Bisiacaria

Parafrazând unul din titlurile de succes ale lui Claudio Magris, şi anume Microcosmosuri, vă propunem un itinerar cultural în Bisiacaria, un teritoriu al provinciei Gorizia, situat între Carso şi Marea Adriatică, delimitat la est şi la vest de râurile Timavo şi Isonzo. Din el fac parte localităţile Fogliano-Redipuglia, Monfalcone, Ronchi dei Legionari, Sagrado, San Canzian d’Isonzo, San Pier d’Isonzo, Staranzano, Turriaco, cu un total de circa 60.000 de locuitori. În această zonă se vorbeşte un dialect venet antic, dialectul bisiàc al cărui nume are origini contestate şi acum: potrivit unei ipoteze mai credibile ar proveni din slavul bezjak „fugar, exilat”.

În Bisiacaria

1. Numele de bisiac înseamnă în dialect „fugar, exilat”, chiar dacă etimologia, o ştiinţă de altfel adesea marcată de contrafaceri, i-a fost mistificată.
Pe vremea Partidului Naţional Fascist, preocupat să nege prezenţa şi urmele altor popoare şi naţionalităţi, mai ales slave, în acele teritorii de graniţă orientală a Italiei, etimologia oficială, până în prezent acreditată de opinia comună, îi deriva numele din latinescul bis aquae, adică din zona apropiată de Montfalcone, cuprinsă între Timav şi Valea Isonzo. Precum cursul râurilor – şi Isonzo, de-a lungul secolelor, şi-a modificat cursul – orice identitate este labilă, marginea unei plaje care înaintează în mare şi apoi se retrage, o cicatrice pe un chip. Nici măcar bislacco („nebun, zănatic”), care ar fi un etimon onorabil şi de invidiat, nu rezistă în faţa lingviştilor. Aşa cum scriau Silvio Domini şi Aldo Miniussi, originea cuvântului se leagă de un vechi verb nordic, baegia, prin slovenul bežati „a fugi”; înaintând, din secolul al VII-lea până în al VIII-lea, de-a lungul frontierei, slovenii numeau beziaki popoarele italice care se retrăgeau, astfel încât bezjak a ajuns să însemne şi „exilat”.
Bisiaca – pe care în Evul Mediu slavii o denumeau vlahicum, neolatină – este înainte de toate o limbă; acel dialect s-a format, după Giuseppe Francescato, atunci când latina din Aquileia a dispărut, transformându-se în friuliană – în zona longobardă – şi în venetă (bisiaca este o variantă a acesteia) de-a lungul coastei adriatice. Astăzi, o mai vorbesc aproximativ şaizeci de mii de persoane. Acum vreo câţiva ani, un proiect de lege, care n-a fost niciodată aprobat şi care prevedea predarea friulanei în şcoli şi în Bisiacaria, a determinat proteste din partea bisiacilor, care se temeau că individualitatea lor pluriseculară avea să fie absorbită şi anulată de cea friulană, cu mult mai mare şi mai robustă. O etnie ce se afirmă face des acest lucru, pe seama uneia mai vulnerabile, negând astfel principiul în numele căruia protestează împotriva statului sau naţiunii mai puternice de care se simte ameninţată; Istoria este în întregime un clocot, în care bulele dornice de a ieşi la suprafaţă se distrug reciproc, spărgându-se una după alta.
Sinonim pentru fugar şi exilat, cuvântul bisiac indica, în secolele trecute, o persoană care vorbea prost şi, deci, care înţelegea cu greu, un retardat; cine nu ne vorbeşte limba este întotdeauna, pentru fiecare din noi, un barbar, aşa cum era pentru greci. Mereu mai mult sau mai puţin nomad, un călător se simte cu uşurinţă un străin care nu înţelege bine limba, dar nici gesturile, sentimentele, zeii oamenilor, după cum nu distinge cântecele diferite ale păsărilor – pe insula Cona, la gurile râului Isonzo, se pot vedea o sută de specii diferite într-o singură zi – ori vuietul vântului şi schimbările meteorologice care se anunţă.

2. Etapele călătoriei, dintr-un sat în altul din Bisiacaria, sunt mai degrabă scurte, una de opt kilometri, alta de doi kilometri şi jumătate. Dar şi spaţiul, la fel ca timpul, se contractă şi se dilată, în funcţie de ceea ce îl umple; se micşorează sau se umflă ca un balon, mărind distanţele şi lucrurile, alterându-le proporţiile. Un pierde-vară curios şi atent care se învârte într-un spaţiu strâmt seamănă cu un fotograf care măreşte imaginile, făcând mereu să se ivească de nicăieri noi detalii, descoperind universuri închise unul într-altul. O mlaştină, în insula Cona, este o pată nediferenţiată, dar încet-încet privirea identifică şi pune în prim-plan nenumărate realităţi, capul nemişcat al unei broaşte la suprafaţa apei, unduirile unui şarpe de apă ce alunecă, nu ştim dacă înotând sau târându-se, pe suprafaţa mâloasă. Printre obiecte se deschid depărtări, iar stufărişul privit îndelung de ochii orbiţi de marele soare văratic este supus unui proces similar acelor cuvinte care, repetate de mai multe ori, ajung să-şi piardă sensul şi să devină altceva, rezonanţe ale altor semnificaţii.
O călătorie fără un traseu prestabilit şi fără destinaţii obligatorii – deoarece, la urma urmei, în Bisiacaria nu este mai nimic de văzut – este o şcoală de percepţie, explică răbdător Paolo Bozzi, maestru într-această ştiinţă care ne învaţă nu cum este făcută lumea, ci cum o percep simţurile noastre. Pentru a percepe este nevoie de timp, calm, libertatea repausului care ne permite să ne oprim asupra unui efect de refracţie a luminii sau asupra unei flori cărnoase de leandru; ar trebui să nu fim subjugaţi de grabă sau de rezultatul care se cere atins, ci să putem irosi timpul, să-l lăsăm să treacă sau să-l aruncăm ca pe o felie de pepene abia muşcat, care se azvârle cu nebăgare de seamă, deoarece mai este pepene verde din belşug, îndeajuns cât pentru a păta cămaşa cu sucul lui roşu care ţâşneşte printre dinţi.
Bisiacaria este unul din acele spaţii paralele, alăturate realităţii noastre cotidiene, pe lângă care se trece foarte des, dar în care nu se intră aproape niciodată, precum pe anumite străzi ale propriului oraş sau în anumite localităţi de pe marginea drumului. De atâtea ori am atins, traversat, trecut de-a lungul acestor pământuri joase cu râuri şi mare, dar fără a le vedea vreodată cu adevărat, fără a ne opri; Turriaco, San Pier d’Isonzo, Staranzano erau simple nume. Hoinăreala prin aceste câmpuri şi aceste sate nu caută amintiri, nostalgii, relicve firave şi precare ale Eului, ci lumea de dincolo de gardul viu. Nu căutăm, la urma urmei, nimic; ne lăsăm purtaţi în voie, ca o bucată de lemn într-un jgheab.

3. Prima etapă este Pieris. În Biserica Sfântul Andrei se află o Via Crucis grosolană, dar fidelă, iar capetele prea mari şi degetele de la picioare scot în evidenţă caracterul profan şi peremptoriu al cărnii. Din cauza zăpuşelii, intrăm într-o curte unde, la umbra deasă a unor castani sălbatici, se joacă cărţi. Este sediul ARCI, Asociaţia Comunistă de Recreare, care îi găzduieşte cu ospitalitate şi pe străinii care nu sunt înscrişi. În timp ce intrăm, Margherita Bozzi aude pe cineva, la o masă, spunând că „aceştia nu sunt tovarăşi de-ai noştri”. Pentru o clipă ne-am simţit destul de prost, senzaţia unei discriminări nemeritate, dar apoi ne face plăcere să reauzim acel cuvânt şi mai ales să vedem că încă mai există un instinct sănătos al clasei muncitoare, capabil de a-i identifica pe cei ce sunt, într-adevăr, tovarăşi. Sub acei castani sălbatici, generaţia ’68 şi extraparlamentarii radicali ar fi mai puţin norocoşi, demascaţi chiar înainte de convertirea lor predestinată la dreapta.
În Bisiacaria se văd cămine populare solide, străzi cu numele lui Gramsci sau Tina Modotti, manifeste ale întrunirilor partizanilor. Ţăranii şi muncitorii din Ronchi, în special cei de pe Şantierele din Monfalcone, au îndurat o grea represiune fascistă, opunându-i o rezistenţă îndârjită care – datorită mai ales organizaţiei comuniste – nu a fost niciodată cu totul înfrântă, precum o armată care nu se împrăştie nici într-o bătălie pierdută. Muncitori din Monfalcone erau, în mare parte, şi cei două mii de militanţi comunişti care în ’47 – veterani ai luptei partizane, unii ai războiului din Spania, ai închisorilor fasciste şi ai lagărelor germane – se duceau voluntar în Iugoslavia pentru a contribui la construirea socialismului şi, în ’48, când Tito a rupt-o cu Stalin, au fost deportaţi şi supuşi la josnice violenţe în două gulaguri de-ale lui Tito în două insule din Marea Adriatică, unde au rezistat eroic în numele lui Stalin, care pentru ei reprezenta idealul revoluţionar şi care, dacă ar fi învins, ar fi transformat lumea întreagă într-un gulag, în care oameni liberi şi demni ca ei ar fi fost primele victime. Cei care s-au întors peste ani în Italia au fost persecutaţi de poliţia italiană ca fiind comunişti şi boicotaţi de Partidul Comunist, pe urmă aceştia au devenit martori incomozi ai politicii staliniste a Partidului, care se voia să fie dată uitării.

4. Chiar dacă Monfalcone, cu istoria şi industriile sale, reprezintă centrul cel mai important, capitala Bisiacariei este, poate, Ronchi. Într-unul dintre vechile sale localuri a fost arestat, în septembrie 1882, Guglielmo Oberdan, care pregătea atentatul împotriva lui Franz Iosif, gata să moară, şi nu să ucidă pentru caracterul italian al Triestului, rămas un simbol nu doar al patriotismului, ci şi al unei moralităţi sublimate ce tindea spre sacrificiul propriu şi al altora.
Ernestina Pellegrini a vorbit despre un „complex al lui Oberdan” al scriitorilor triestini, prezent – nu fără dezaprobarea sa afectuoasă – chiar şi la cei la care ţine cel mai mult, pentru că ştiu să se abandoneze fericiţi apei Dunării şi a mării, curgerii vieţii.
La numărul 59-61 al străzii D’Annunzio, o placă aminteşte că în acea casă, în noaptea de 12 septembrie 1919, Poetul vates, „ars de febră şi voinţă eroică”, a aşteptat „zorii luminoşi” ai marşului legionarilor săi spre Fiume. La Ronchi sunt, poate, amintite cu mai mare plăcere alte personaje, de la Franz Iosif care, în 1912, a ridicat satul la rangul de târg, semnând în italiană diploma imperială, la maestrul Rodolfo Kubik, pe jumătate ceh, pe jumătate bisiac, care în 1926 a refuzat ca Tinereţea să fie cântată de orchestra locală pe care o conducea şi care, ca exilat antifascist în Argentina, l-a sărbătorit cu o cantată pe generalul San Martín, Liberadorul. Ronchi nu i-a dedicat lui D’Annunzio nici un monument, acesta fiind, în schimb, ridicat de monfalconezi, poate înadins, la câţiva metri de castelul care marchează graniţa dintre Ronchi şi Monfalcone.
Pe monument stă scris „Quis contra nos”. Câţiva ani mai târziu, unii dintre foştii legionari din Fiume au trebuit să se înfrunte, cu armele chiar, de pe baricade opuse, în conflictul dintre fascişti şi antifascişti; douăzeci de ani mai târziu, unii aveau să devină eroi ai Rezistenţei, precum Ercole Miani, pe care naziştii l-au torturat fără a reuşi să scoată nimic de la el, şi Gabriele Foschiatti, care a murit într-un lagăr. La Fiume, D’Annunzio a dus la faliment restaurantul Lloyd care aparţinea familiei Marisei şi unde legionarii – după cum povestea ea în Turcoaz – erau invitaţi să mănânce gratis. O fotografie îl arată, zâmbitor şi extrem de simpatic, în mijlocul tuturor rudelor noastre entuziaste.

5. La Ronchi îl întâlnesc pe Silvio Domini. Specialist în istorie şi lingvistică, autor a numeroase publicaţii de diferite genuri – şi, împreună cu alţii, al unui viguros Vocabular frazeologic al dialectului „bisiàc” – Domini ştie totul despre Bisiacaria, dar este mult mai mult decât un erudit, deoarece paginile sale, îndrăgostite de pământul natal, dar lipsite de orice închidere particularistă, foarte riguroase, sunt pătrunse de o viziune amplă asupra lucrurilor şi înglobează dragostea faţă de locul natal în sentimentul de apartenenţă la mai numeroasa comunitate naţională şi în dialogul fratern cu celelalte culturi care fac parte din acea lume de graniţă, precum cea slovenă. El este mai ales un poet direct şi viguros în bisiacă; versurile sale, eliberate de orice culoare locală, exprimă pasiune, melancolie, alunecarea în umbră, ofilirea oţetarului din Karst, tulburările inimii care se transformă repede în suferinţă, moartea care, sub aripa albă a păsărilor ce zboară în înălţimi, îi pare mai uşoară bărcii „pierdute” care o aşteaptă. Nu este, cu siguranţă, un ghinion faptul de a fi poet în bisiacă, limbă care are şase termeni diferiţi pentru a indica diferitele triluri de dragoste ale cintezoiului şi în care somnul este de genul feminin, mai potrivit cu armonia-i maternă regeneratoare. O lirică a lui Domini dă glas uneia dintre pasiunile cele mai intense (chiar iraţionale, devastatoare) ale vieţii şi mai ignorate de literatură, dragostea faţă de fii – teama, cum scrie el, de a nu şti cum să îi înveţi să meargă cu pas sigur prin vremea tulbure care îi aşteaptă.

6. Sate învecinate, de câmpie, şi fiecare inconfundabil, aproape unic. La Turriaco, un barman pe care Alberto Cavallari îl întreabă dacă ştie ceva despre un valoros fabricant de cobze care a murit, domnul Clemente, îmi reproşează severitatea mult prea mică dintr-un articol de-al meu din „Corriere”, în ceea ce priveşte anumite persoane care se scăldau indiferente faţă de mortul ce zăcea pe malul mării din Trieste. În acest cătun, în ’45, Silvio Benco, în acel teribil moment de oprimare şi violenţă a cotropitorilor iugoslavi împotriva italienilor, a scris un dureros pamflet, Contemplarea dezordinii, în care întregul secol şi cultura sa par să se piardă în decadenţă şi haos. Acel nobil şi eronat eseu este suferinţa unui om care vede cum piere propria-i lume, confundând-o cu un apus al lumii întregi; ar trebui să ştim întotdeauna să spunem, ca Evelyne Pieiller, „nu este sfârşitul lumii, este doar sfârşitul lumii noastre”. Dar suferinţa este un prost stimulent, întunecă privirea şi este în acelaşi timp uşor şi nedrept să-i critici caracterul parţial; pentru a-i face dreptate, trebuie să ştii să te identifici cu ea, să pierzi, împreună cu cine suferă, viziunea globală a realităţii, care redimensionează, dar face şi ca durerea să fie dată uitării, să trăieşti până la capăt acea experienţă radicală a vieţii, acel moment în care există doar suferinţa.
La San Canzian d’Isonzo, o femeie ne convinge să evităm vizitarea Bisericii Sfântul Proto, în care există un sarcofag al Sfântului Grisogno, martir care, după tradiţie, a fost îngropat în diferite locuri, chiar şi în mare, fiind şi presupusul meu înaintaş, ţinând de familia dinspre mamă şi căruia Giorgio Pressburger i-a făcut un portret epic prin istoria palatului său din Spalato.
La San Pier d’Isonzo, după ce am făcut pe placul unei doamne în vârstă care ne-a oprit pe stradă pentru a-şi face o poză împreună cu noi, plecăm în căutarea lui Giuseppe Ermacora, care scrie poezii sub pseudonimul Pino Scarel. Trebuie să sunăm îndelung la uşă, deoarece e surd, până să ne deschidă, după ce şi-a pus pe el o cămaşă şi jambiere din lână. E bătrân, a muncit toată viaţa pe şantiere ca zidar; a publicat câteva plachete, alte poezii de-ale lui sunt afişate pe poarta bisericii sau pe pereţii unui cenaclu. E mulţumit, dar nu orgolios sau intimidat de interesul străinilor, îşi arată poeziile cu absolută naturaleţe, după cum îţi arată rozmarinul din faţa casei sau aşa cum un dulgher îţi arată mobila pe care tocmai a terminat-o. În lirica lui se găsesc imagini puternice şi profunde, care se ivesc precum obiectele ieşite din mâini pricepute. „Fogo al veciun”, spune unul dintre versurile sale; iarba uscată care trebuie arsă este şi bătrâneţea. Dar el povesteşte cum bunica lui, trecută de nouăzeci de ani, se plângea de tot felul de dureri, dar adăuga că e mai bine să rămână aici, „deoarece se vede mereu câte ceva”; vedea viaţa, pe bună dreptate, ca un cinematograf. Moartea, scrie Paola Casolo Marangon, în emoţionanta Istoria Rozei, plasată în Valea Isonzo, există doar pentru cei care cred în ea.
„Tempo de soto”, aşa se spunea odată când pe aceste câmpuri ajungea mirosul mării şi al verii, anotimpul lui Eros. Benito Nonino nu a uitat niciodată cum, de copil, a auzit vorbindu-se de o femeie bisiacă „amantă”, fără a se spune a cui – nu este puţin lucru să spui despre cineva că este pur şi simplu amant, că acela este epitetul său principal. Marea e aproape, se amestecă cu apa dulce a râului şi a mlaştinilor. În Lido Staranzano e plin de nămol uscat, nivelul apei este foarte scăzut, peşti mari înoată printre picioare, un crab prins în mână îşi mişcă energic cleştii şi, după ce i s-a dat drumul înapoi, dispare în nisip. Multe case, construite ca pe vremuri şi extraordinar de frumoase, sunt construite abuziv şi obiect de aprige dispute între cei care apără peisajul tradiţional şi cei care apără legea. Pe aici trecea în Antichitate drumul chihlimbarului. Nămolul se fărâmiţează sub tălpi, alge şi cochilii goale putrezesc la soare, după-amiaza este târzie. „Eusebiu îmbătrâneşte cu demnitate”, spune o inscripţie latină găsită la mică distanţă în urna unei familii nobile romane.

7. Graniţele lingvistice sunt imperceptibile, necesită un auz special. Carlo Luigi Bozzi, spre exemplu, făcea distincţia dintre articulaţia lentă a silabelor, proprie locuitorilor din Sagrado, şi cea dură şi rapidă din Fogliano, satul său natal din imediata apropiere. Istoric, educator şi poet, el supravieţuieşte prin două străzi, o şcoală şi un monument ce-i poartă numele, prin numeroase cărţi erudite şi prin poezia sa, indisolubil amestecată cu dialectul bisiac, ce a depăşit statutul de folclor local devenind expresie a lumii. În versurile sale se regăseşte Fogliano, cu bisericile, muntele, „tovarăşii de beţie”, existenţele obscure trăite între biserică şi cârciumă. Fogliano este însăşi comuna Redipuglia, unde se află şi marele altar al eroilor; sacrul este acel sentiment al egalităţii tuturor în faţa morţii, unde fiecare – şi cel care are un nume – este un soldat necunoscut.
Ceva mai departe, intrăm în Sagrado, a cărui apartenenţă la Bisiacaria este discutabilă. Mic, dar cu un aer citadin, clădiri de epocă şi decoraţiuni respectabile, flori în culori aprinse; câmp de luptă, de trecere pe râu. Pe acel pod peste Isonzo a trecut, la începutul lui iunie 1882, carul funerar al lui Angelo Musmezzi, „piratul” extrem de bogat care a cutreierat aventuros mările pe vremea războaielor greco-turce, însoţit nu de cântece bisericeşti, ci de cântecul – în sens peiorativ, spun cronicile – al jucătorilor de popice. În piaţă, aminteşte Paolo Bozzi, se găsea, pe vremea copilăriei sale, o fântână cu roată, iar copiii se întreceau să-i imite sunetul: scârţâitul pe care-l făcea roata când mergea în sus spunea „Dragostea mea”, iar frânghia, coborând în apă, adăuga „Eşti tu”. „Dragostea mea – eşti tu, dragostea mea – eşti tu”.
Coborâm în albia râului Isonzo. Trunchiuri dezrădăcinate şi putrede zac printre pietre, apa luceşte, auriul cerului, culoare a timpului, se face încet maroniu, precum o mare frunză tomnatică. E ca şi cum te-ai plimba de colo-colo, bălăcindu-te prin apă, întinzându-te pe pietre şi închipuindu-ţi, ca în fanteziile copilăreşti, o revărsare ce vine pe neaşteptate. Marele pat al râului este aproape gol, dar în acel gol se observă reflexe, ecouri, zgomote, foşnituri, curgeri, ciripit de păsări. Acum îmi este ceva mai greu să le percep şi să le disting pe toate, să-mi dau seama de nuanţe, schimbări, decolorare, obişnuit cum eram să observ realitatea nu doar prin ochii mei, ci mai ales prin cei ai Marisei, mult mai atenţi şi ageri, mult mai capabili de a sesiza, cu pasiune, lucrurile. O căsătorie, o existenţă împărtăşită, poate fi, în bună parte, şi acest lucru, a merge împreună prin lume pentru a privi întregul sau neantul care se cere văzut. Soarele aproape că atinge câmpia, roşiatic şi enorm. Ochiul uman îl vede mult mai mare atunci când acesta este la orizont decât atunci când este la zenit sau, oricum, în înaltul cerului. Se pare că fantomelor, în baza experimentelor marelui psiholog vienez Von Allesch, prieten cu Musil, li se întâmplă contrariul. În orice caz, acum este într-adevăr mare, înflăcărat. „Al’ros/de na zornada finida”, spune un vers al lui Domini, „roşul unei zile sfârşite”.

Claudio Magris
Traducere de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 4, aprilie 2014, anul IV)

* Eseul face parte din volumul L’infinito viaggiare (Mondadori, Milano, 2005), tradus şi în limba română sub titlul Călătorie nesfârşită, traducere din limba italiană de Afrodita Carmen Cionchin (Editura RAO, Bucureşti, 2010).