Din „microcosmosurile” lui Claudio Magris: sorabii din Lusacia

În acest număr propunem un alt itinerar cultural din „microcosmosurile” descrise de Claudio Magris, şi anume printre sorabii - sau sorbii - din regiunea Lusacia din statele Saxonia și Brandenburg, aflate în estul Germaniei. Este vorba despre circa 60.000-70.000 de persoane, „unul dintre cele mai mici şi mai puţin cunoscute popoare din Europa, un popor slav cu o individualitate naţională şi lingvistică aparte”. Oraşele lor cele mai importante sunt Bautzen/Budysin (capitala Lusaciei de Sus) şi Cottbus/Chóśebuz (capitala Lusaciei de Jos).

(Timbru din fosta RDG: costum tradiţional sorab)

Printre sorabii din Lusacia

1. Călătoria printre sorabii – sau sorbii – din Lusacia îşi are începutul în Dresda, deşi capitala saxonă, cândva splendida „Florenţă a Elbei“, rasă de pe faţa pământului de bombele aliaţilor în februarie 1945, nu face parte din acel teritoriu, locuit, pe lângă majoritatea germană, de unul dintre cele mai mici şi mai puţin cunoscute popoare din Europa, un popor slav cu o individualitate naţională şi lingvistică aparte, menţionat pentru prima dată în cronicile din 631 d.Hr. Însă numele de Dresda derivă dintr-un vechi cuvânt sorab, ce indica o aşezare de oameni ai mlaştinilor, iar Michal Frencel, unul dintre primii poeţi cântăreţi ai conştiinţei naţionale a poporului său, îi scria cu mult orgoliu ţarului Petru cel Mare, făcând apel la marea înfrăţire slavă, că Dresda a fost construită de sorabi – gândindu-se poate la munca anonimă şi răbdătoare a poporului său, ţinut secole de-a rândul departe de pârghiile şi ierarhiile puterii şi destinat acelei umile osteneli cu care se edifică oraşele şi imperiile, dar care lasă puţine urme în analele istoriei, aşa cum mâinile ce clădesc o casă, piatră cu piatră, nu îşi lasă amprenta pe acele pietre. Este, de asemenea, adevărat că Frencel, ca toţi naţionaliştii, avea tendinţa de a exagera, ca atunci când scria că limba slavă se vorbea până şi în China.
[...]

2. Prima întâlnire cu lumea sorabilor are loc în Bautzen – în limba sorabă Budysin – oraş cu turnuri ce se ridică precum o santinelă la frontiera cu lumea slavă, în acest caz cehă şi poloneză; unul dintre multele bastioane ale civilizaţiei germane care se întâlnesc, severe şi melancolice precum un imn luteran, în cele mai diferite ţări ale Europei Central-Orientale, în teritoriul extrem de întins de întâlnire-înfruntare între germani şi slavi. Institutul de Cultură Populară Sorabă se află în apropierea gării. Bautzen are numeroase instituţii sorabe; este, de fapt, capitala Lusaciei de Sus, în care trăieşte majoritatea – circa patruzeci de mii – sorabilor; restul, circa douăzeci de mii, trăiesc în Lusacia de Jos, a cărei capitală este Cottbus-Chosebuz, şi vorbesc o limbă diferită, soraba de jos.
Sorabii, care aparţin grupului slav occidental, trăiesc pe aceste meleaguri de secole; veniţi din Orient cu alte popoare în secolul al VI-lea, supuşi de Carol cel Mare şi apoi de împăraţii saxoni şi de margrafii lor, nu şi-au constituit niciodată un stat autonom; în lunga istorie în care s-au văzut implicaţi, cu varii vicisitudini şi în diferite condiţii, sub dominaţia germană şi mai ales sub cea saxonă şi prusacă, aceştia şi-au apărat cu tenacitate, cu o rezistenţă aproape întotdeauna pasivă şi pacifică, propria identitate, privind câteodată, însă cu precauţie, la vecinii lor polonezi sau cehi. Ei aparţin acelora care în secolul al XIX-lea erau numite – chiar şi de Engels – „naţiuni fără istorie” sau naţiuni rurale lipsite de o clasă conducătoare capabilă de o politică autonomă. Un mic popor subordonat este supus cu uşurinţă asimilării, mai ales dacă, precum sorabii, nu constituie o minoritate care să se poată uita la o naţiune-mamă dincolo de graniţe, ci este un popor în sine, cu soarta în propriile sale mâini: sorabii se găsesc doar în Lusacia. Devenit argat al unui atelier meşteşugăresc, sorabul avea tendinţa de a se germaniza; în secolul al XVIII-lea, Jan Hóranski, preceptor şi scriitor, a observat cum sorabii, odată cu ascensiunea socială, aveau tendinţa să-şi renege originea şi să-şi însuşească prejudecăţile germane faţă de propriul lor popor.
Este o situaţie comună tuturor minorităţilor. Însă sorabii se disting printr-o capacitate, rară în rândul minorităţilor, de a trăi într-un mod armonios identitatea deseori resimţită ca dublă. Rareori, în istoria lor, se manifestă voinţa de autonomie; acest lucru s-a întâmplat în 1918-1919, printr-un proiect de separatism sau de anexare la Cehoslovacia ce a eşuat după scurt timp, şi se repetă în 1945, cu un faliment similar şi o susţinere mai degrabă redusă din partea populaţiei. „Naţiunea uitată“, cum a fost numită, s-a apărat prin fidelitatea faţă de tradiţii, de obiceiuri, de propriul sentiment de apartenenţă, mai degrabă decât prin revendicări politice. Oprimată, în funcţie de perioadă, sau cultivată cu ambiguitate – ca în Republica Democrată Germană – naţiunea sorabă pare să fi supravieţuit graţie capacităţii singulare şi aproape paradoxale a multora dintre membrii săi de a se simţi deopotrivă sorabi şi germani.

Literatura sorabă – din care unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi actuali, Kito Lorenc, care scrie şi în germană, a îngrijit o bogată antologie bilingvă – răsună de lamentări şi proteste faţă de condiţia umilitoare a naţiunii şi propune, prin vocea multor autori, deşteptarea şi apărarea conştiinţei naţionale, însă în tradiţia trăită de populaţie se asistă mai degrabă la o simbioză binaţională. Într-o poveste se spune că în satul Schleife-Slepo sunt trei hangii; primul este un sorab care vorbeşte germana, cel de-a doilea un german care vorbeşte germana, iar cel de al treilea, cel preferat, un german care vorbeşte soraba. Până şi limba este cultivată mai mult ca un grai drag şi familiar decât ca o defensivă dusă la extrem în plan politic; chiar şi la unele congrese ale sorbilor este necesară, pentru vreun participant din comunitate, traducerea simultană în germană. Dacă naziştii aveau în mod evident tendinţa de a nega existenţa unei naţiuni sorabe şi foloseau expresia „nemţii vorbitori de vendo”, termenul vendo (ce indica la origine popoarele ilirice, fiind apoi extins şi aproape transferat celor slave) este folosit, mai ales în Lusacia de Jos, de sorabii înşişi, anulând conotaţia depreciativă pe care acesta îl avea, în localităţile germane, cu privire la slavi.

3. La Bautzen-Budysin inscripţiile bilingve privesc edificiile publice şi numele străzilor; într-o vreme erau frecvente şi în firmele magazinelor. Amprenta sorabă se observă imediat, dar conservarea ei este încredinţată în primul rând culturii; pe lângă Institut şi publicaţiile sale ştiinţifice există un teatru, un cotidian, un ziar lunar, reviste pentru copii, publicaţii didactice, un muzeu, edituri, cenacluri, emisiuni radiofonice (prezenţa la televiziune este redusă); la Leipzig există, în cadrul universităţii, un Institut de Limbă Sorabă. Organizaţia centrală, de care ţin variile iniţiative, este Domowina. În ceea ce priveşte şcolile, sunt cele aşa-numite „A”, în care majoritatea, şi nu totalitatea materiilor se face în sorabă, şi cele „B”, mai numeroase, în care soraba se studiază ca limbă străină.
Teoretic, un sorab are dreptul de a se exprima în limba sa la tribunal, dar în practică nimeni nu o foloseşte, ba din contră, sorabii cu care vorbesc şi care ocupă funcţii importante în viaţa comunităţii lor îmi spun că, dat fiind că ştiu foarte bine germana, acest lucru ar părea o insistenţă inutilă. Directorul muzeului, care îmi arată cu dragoste obiectele valoroase şi mărturiile vechi şi actuale ale poporului său, cântă – în timp ce mă duce cu maşina la teatru – un vechi cântec popular (cules de marele Jan Arnošt Smoler, unul dintre părinţii conştiinţei naţionale) ce aminteşte de ultima victorie a sorabilor împotriva germanilor în secolul al X-lea, dar şi el spune că ar găsi nepotrivit să se adreseze în sorabă la tribunal – care, de altfel, nu îşi are propriii săi translatori stabili, ci recurge, în rarele cazuri, la cineva angajat ocazional.
Toate acestea contrazic revendicarea fundamentală a oricărui grup naţional minoritar, şi anume folosirea propriei limbi în raporturile cu autorităţile. Dar aici nu este vorba de o cedare; probabil că sorabii nu numai că vorbesc germana la perfecţie – fapt ce se regăseşte şi la alte minorităţi –, ci o şi simt, dincolo de orice cunoştinţe tehnice, ca o limbă natală, a cărei utilizare le satisface până şi exigenţele psihologice şi afective. Nu întâmplător numeroşi scriitori (şi cei mai buni dintre ei), cântăreţi pasionaţi ai propriei lumi, scriu şi în germană, adică îşi exprimă afectele şi fantasmele în ambele limbi, fără a le considera conflictuale. Tendinţa de a aplana conflictele, mi se spune de mai multe ori la întâlnirile cu diferiţi reprezentanţi ai comunităţii, este constantă în tradiţia sorabă; nici destrămarea RDG-ului nu a dus la confruntări prea dure cu guvernanţii care au fost înlăturaţi.
Astfel, sorabii se dovedesc a avea, în multe cazuri, o identitate mai bogată, dublă, şi nu sfâşiată, un avantaj în plus. Iar în acest sens ar putea fi un mediator cât se poate de concret între Germania şi lumea slavă. La Bautzen, Teatrul Popular Sorabo-German, unde mă primeşte administratorul Michael Lorenc, organizează spectacole în ambele limbi (de obicei, zece-douăsprezece în germană şi şase în sorabă, dintre care unul în cadrul repertoriului principal şi celelalte pentru scene mai mici, cu care se pot face turnee în satele locuite de minorităţi). În oraş, prezenţa sorabă este discretă, dar vizibilă în cafenele, biblioteci sau prăvălii. Raporturile dintre cele două comunităţi sunt relaxate, chiar dacă nu lipsesc – îmi spune la Institut domnul Jentsch – bombănelile germanilor privind subvenţiile şi finanţările instituţiilor culturale sorabe, considerate disproporţionate faţă de consistenţa numerică a minorităţii, care, pe de altă parte, se teme, într-un viitor apropiat, de diminuarea acestor fonduri, anunţată din raţiuni economice legate de criza care loveşte întreaga Germanie. Scăderea ratei natalităţii, şomajul, destrămarea cooperativelor rurale, migraţia sunt forma cea mai rapidă de asimilare, prin care descreşte comunitatea sorabă.

4. Orice minoritate, dar mai ales una aparte precum cea sorabă, care se încrede mult mai mult în continuitatea vieţii cotidiene şi în fidelitatea afectivă decât în lupta politică, se regăseşte mai ales în propria-i literatură. Sorabii – indienii Germaniei, cum îi numea scriitorul Marto Kosyk – au o literatură bogată, care se aseamănă cu un peisaj în care s-au stratificat şi amestecat în ţărână amintiri seculare, moşteniri arhaice ale grupurilor migratoare ce au venit din toate părţile şi apoi au dispărut, mituri îndepărtate şi popoare pe care violenţa şi grandoarea istoriei le-au şters, într-un amplu respiro, trândav şi lent precum curgerea marilor râuri la câmpie, cântate în literatura lor. Micul creuzet sorab, care şi-a păstrat cu tenacitate propria identitate de-a lungul secolelor şi în vremuri de restrişte, înregistrează un amestec fascinant de elemente divergente, provenind de la diferitele popoare din acel mare bazin în care s-au amestecat neamurile germanice şi slave de toate felurile. Timpul ideal al acestei literaturi este cel pe care Bobrowski – poetul german care a fost un model şi maestru pentru autorii sorabi contemporani precum Kito Lorenc – îl numea „sarmatic”, un timp al mitului, mai lent şi mai durabil decât cel istoric.
Este o literatură ce zugrăveşte şi judecă istoria de jos, din perspectiva celor învinşi şi umili; miticul Krabat, un fel de mag demonic mântuit prin ajutorul pe care l-a dat oamenilor şi acum prezent într-un roman al lui Jurij Brežan, cel mai important narator sorab contemporan, este figura emblematică a acestei lumi simple şi vitale. Literatura sorabă poartă cu siguranţă o povară denunţată de scriitorii săi cei mai buni, şi anume legătura ombilicală cu o tradiţie conservatoare şi grija de a se pune în serviciul cauzei naţionale; este grea această povară – deşi nobilă în plan moral – care jertfeşte creativitatea poetică şi face adesea dificilă, aşa cum a scris Kafka într-o pagină celebră, în cazul popoarelor mici, absorbite de apărarea propriei identităţi, afirmarea unor mari scriitori şi a unei mari literaturi. Lipseşte încă o dramă modernă, dialectica dintre complexul de inferioritate şi de autoafirmare este încă persistentă, folclorul şi tradiţionalismul sunt deseori deranjante; însuşi numărul scriitorilor, mare faţă de comunitatea mică din care provin, dă de bănuit.
Acum, însă, lucrurile sunt în schimbare, mai ales după ceea ce s-a întâmplat pe vremea RDG-ului, care i-a cultivat pe sorabi considerându-i drept floarea de la butonieră, dar, mai ales, le-a ştirbit cultura printr-o industrializare sălbatică, ce a distrus sate întregi şi astfel, bazele comunităţii sorabe. Acel teren desţelenit şi distrus în numele cărbunelui a devenit, din perspectiva literaturii sorabe celei mai înalte, adevărata patrie, pierdută şi regăsită în memorie, liberă de orice stereotip folcloristic şi ridicată la rangul de simbol al unei „anti-lumi” care să se opună realităţii şi al unei identităţi mai puţin radicale şi mai universale.
Kito Lorenc, conservator fidel al tradiţiei literare a poporului său prin antologia citată devenită ghid naţional, este şi autor experimental, care eliberează limbajul de orice mişcare a inimii transformând-o într-o metaforă a haosului istoric şi existenţial: Struga, râul său iubit, este râul mitic al unităţii vieţii şi totodată un mic pârâu ce duce cu el deşeurile şi resturile istoriei. Jurij Brežan creează romanul sorab graţie conştiinţei de a fi, ca scriitor, nu aedul, ci „paria” unei societăţi blocate; în lirica Rózei Domascyna, sorabul este un trist şi sarcastic „clovn în cuşca Europei Centrale”.

5. Literatura produce contradicţii; este sarcina ei, care uneori rezervă surprize. „Noi rămânem sorabi!”, proclama o poezie de-a lui Jakub Bart-Ùišinski, unul dintre autorii clasici, iar asemenea citate se pot repeta la nesfârşit. În cafeneaua sorabă din Bautzen, Kito Lorenc îmi aminteşte că bunicul său, Jakub Lorenc-Zaleski, şi el scriitor celebru, îi îndemna să fie sorabi şi să-şi pună propriile forţe în serviciul naţiunii; din acest îndemn direct, familiar, au rezultat angajamentul faţă de poporul său şi opera sa poetică. Surprinzător a fost să aflu ceva mai târziu că el însuşi a învăţat soraba de copil, ascultând, pe malurile râului Struga, cuvintele şi strigătele ţăranilor şi muncitorilor care încărcau lemne în căruţe.
Identitatea sorabă a înflorit din interior, dintr-o chemare îndepărtată, imediat recunoscută şi însuşită. Kito Lorenc este poet în ambele limbi sorabe, pe lângă germană, însă înrădăcinarea în propria identitate este aproape pre-lingvistică sau extra-lingvistică, ca şi cum lumea sorabă ar fi viaţa anterioară limbajului. Şi în romanul Magazinul de Erwin Strittmatter, scriitor german din RDG, bunica şi sora bunicii protagonistului sunt sorabe şi reprezintă – ca şi bunica de origine caşubă din Toba de tinichea a lui Grass – miticele, arhaicele limfe ale maternităţii şi vitalităţii.
Sunt unii sorabi declaraţi care, însă, nu-şi vorbesc limba, îmi spune Lorenc. E un om amabil, care exprimă în gesturi şi privire o melancolie robustă şi rezervată. Reprezintă literatura şi identitatea sorabă, fiind o voce care o face să existe dincolo de g raniţele Lusaciei. Însă copiii lui, îmi spune, nu ştiu soraba. Nu pare prea îngrijorat, deşi admite conştientizarea tragică a unui posibil sfârşit al limbii al cărei poet este.

6. Ca multe alte literaturi naţionale, şi cea sorabă datorează mult protestantismului – chiar dacă Luther s-a exprimat în termeni agresivi faţă de micul popor; unul dintre primele texte, ce cuprinde catehismul luteran, este Enchiridion Vandalicum, după tradiţia care îi leagă pe sorabi de vandali. Astăzi lucrurile stau cu totul altfel. În satele evanghelice identitatea şi mai ales limba sorabă se pierd fără prea multă rezistenţă, în timp ce în satele catolice – în care sorabii ajung uneori la 80% – tradiţiile, cultura, limba şi conştiinţa etnică sunt cultivate cu insistenţă; ca şi în alte ţări slave, clerul este un păstrător activ al identităţii naţionale. Noack, un preot catolic, a fost cel care a întreprins un dur protest împotriva planurilor RDG-ului ce ameninţau existenţa sorabilor prin dezvoltarea industriei carbonifere. În aceste sate trăieşte – aproape misterios şi ascuns, parcă în spatele celor şapte munţi din poveste – poporul sorab. Se mai pot încă vedea vechile obiceiuri, bonetele mari cu funde la fel de mari, fustele largi, pieptarele cusute cu monede. În cimitire – precum în acela foarte frumos din Ralbitz-Ralbicy – crucile sunt aliniate, albe, toate la fel; nici una nu o întrece pe alta, nu sunt admise monumente funerare pompoase, cu toţii se odihnesc egali în faţa morţii, cel ce moare este îngropat nu lângă rude, ci lângă cel care a murit înaintea lui.
De Paşte, au loc procesiuni călare dintr-un sat în altul, cu steaguri mari în vânt, cavalerii sunt îmbrăcaţi în haină neagră şi joben, hamurile cailor se moştenesc din generaţie în generaţie. Un alt obicei de Paşte este cel al ouălor vopsite cu diferite tehnici rafinate, ce necesită răbdare şi mare îndemânare; culori ca-n poveşti, motive ornamentale delicate şi perfecte, geometrii minuţioase care transformă ouăle în obiecte încântătoare, impresionante ca orice frumuseţe extrem de fragilă şi efemeră, ca desenele sau statuile din zăpadă, artă ce aminteşte direct de atenţia umilă faţă de lucruri, din care se naşte şi arta cea mai înaltă, dar şi de mortalitatea omului şi a operelor sale.
Mă aflu la Radibor-Radwor, un alt sat. Este frig, cerul se înseninează şi se înnorează tot timpul; rafale de zăpadă neaşteptate dau naştere unor scurte vijelii. Şi aici casele sunt de culoarea lutului, acea culoare care de multe ori face Europa Centrală atât de gravă şi melancolică, un peisaj care face inima să se strângă. Pretutindeni, printre case şi câmpuri, se înalţă cruci aurite. Slujba în sorabă s-a terminat, lumea iese din biserică, doar câte o bătrână poartă costumul tradiţional, se aude vorbindu-se mai ales în germană. Mă adresez paracliserului care mă îndepărtează brusc, cu neîncrederea ţăranilor faţă de străini, în care se reflectă, probabil, neîncrederea încă recentă faţă de posibilii spioni ai regimului căzut odată cu Zidul. În primitorul local Meja (Mai), frumoasa fată blondă cu ochi albaştri care aduce cafeaua la masă ne arată o fotografie de pe perete în care este ea, când era mică, în costum tradiţional. E fiica proprietarului. Vorbăreaţă şi amabilă, ne povesteşte despre studiile ei la Universitatea din Dresda, despre sat, despre o armonioasă convieţuire ce începe chiar din sufletul oamenilor conştienţi de dubla lor identitate. Vorbeşte despre asimilarea crescândă, acceptată cu seninătate, şi despre limba ei maternă, despre care crede că este destinată pieririi. O întreb dacă acest sfârşit o întristează. „Nu, îmi răspunde, deoarece nu îl voi vedea”. Poate că aceasta este unica posibilitate ce rămâne în faţa inevitabilului sfârşit al tuturor lucrurilor iubite: speranţa de a nu-l vedea, de a sfârşi înainte.

Claudio Magris
Traducere de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)

* Eseul face parte din volumul L’infinito viaggiare (Mondadori, Milano, 2005), tradus şi în limba română sub titlul Călătorie nesfârşită, traducere din limba italiană de Afrodita Carmen Cionchin (Editura RAO, Bucureşti, 2010).