Ciprian Vălcan: o cheie de lectură ludico-ironică a realităţii italiene

Grotesc-fantasmagoric sau de un tragi-comic stupefiant, aşa ar arăta „adevăratul chip al lumii” – italiene, în cazul de faţă – în viziunea ludico-ironică specifică scriiturii eseistului şi filozofului Ciprian Vălcan, viziune potrivit căreia, după cum susţine el însuşi, „dacă Nero se va întoarce vreodată să ne fie împărat, el nu va mai arăta nici un interes pentru cursele de care, pentru spectacolele în faţa mulţimii ori pentru diferite exerciţii de piromanie. De astă dată, el se va amuza să ne oblige să mergem în mîini, fericit să ne înveţe astfel să privim adevăratul chip al lumii”.



Sosia lui Mussolini


Elias Canetti, Provincia omului, Univers, Bucureşti, 1985, p. 303:
„Ieri a murit în Italia un bărbat de 93 de ani care trăia de 20 de ani în trenuri. Se urca neîncetat dintr-un tren în altul, neavînd o casă a sa. În calitate de deputat, odinioară, poseda un permis gratuit de mers, averea lui mare se topise şi singurul lucru care-i mai rămăsese era permisul. A murit în gara centrală din Torino pe cînd schimba trenul”.
Maurizio Carpa, un tînăr istoric sicilian, pretinde că Mussolini n-a fost ucis în 28 aprilie 1945 de către partizanii înfuriaţi, ci a murit abia în 17 decembrie 1967 la Londra în urma unui infarct. Carpa susţine că bătrînelul supus mîniei publice, al cărui cadavru a fost batjocorit de mulţimea setoasă de sînge, era un actor pensionar pe nume Luigi Corelli, admirator devotat al Ducelui, sosia benevolă a acestuia între 1939 şi 1945. Corelli a lăsat un volum memorialistic cu titlul În pielea Ducelui, descoperit de curînd de tînărul istoric, în care povesteşte diferite anecdote despre Mussolini, insistînd mai ales asupra amuzantelor lecţii de franceză şi germană pe care i le-a dat acesta de-a lungul perioadelor petrecute împreună. Corelli mărturiseşte spre finalul manuscrisului că dorinţa sa cea mai puternică este aceea de a muri în slujba Ducelui şi cere ca trupul să-i fie incinerat.
Graţie utilizării unor surse pînă acum inedite, Maurizio Carpa demonstrează că dorinţa lui Corelli de a muri pentru Duce a fost îndeplinită, permiţîndu-i lui Mussolini să mai trăiască încă 22 de ani de la presupusul moment al uciderii sale. Întîi, el a rămas vreme de şapte luni în Italia, deghizat în călugăriţă şi petrecîndu-şi aproape tot timpul în tren, perioadă în care a şi compus o seamă de sonete despre măreţia Providenţei. Mai tîrziu, purtînd haine de păstor, a călătorit în Sicilia, devenind principalul sfătuitor al lui Francesco Mosca, un mafiot cu serioase lecturi din Tacitus şi Plutarh, care a cumpărat la mijlocul anilor 50 o mare editură milaneză. Graţie protecţiei acestuia, a publicat, sub pseudonimul Federico Malgani, două subtile comentarii la Gibbon şi Montesquieu, citate mai ales de discipolii americani ai lui Leo Strauss. După moartea lui Mosca, a plecat la Paris, întîlnindu-se de mai multe ori cu Sartre şi încercînd să-l convingă să candideze la preşedinţie. După ce a fost refuzat de Sartre, care nu-şi dorea să fie preşedinte al Franţei, ci visa să devină Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mussolini a plecat la Viena, ocupîndu-se de impresariat sportiv şi crescînd schnauzeri. Muşcat într-o zi de mîna dreaptă de către unul dintre cîinii săi preferaţi, şi-a incendiat locuinţa şi i-a trimis o scrisoare injurioasă lui Romano Guardini, a cărui carte despre Pascal i se părea execrabilă. A locuit o vreme la Zürich, scriind un roman satiric despre Lenin şi pregătind mai multe culegeri de aforisme. Îngrijorat de posibilitatea ca identitatea să-i fie deconspirată, a decis să plece la Londra, unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în compania văduvei unui conte croat, mîncînd cîte un tort pe zi şi declamînd poeme de dragoste. Cu două zile înainte de moarte, aşa cum ne arată o însemnare din jurnalul său, ajunsese să cîntărească 157 de kilograme, fiind cu aproape 40 de kilograme mai greu decît Bismarck, pe care începuse să-l admire de cînd locuia la Londra.
Maurizio Carpa promite să publice, începînd din 2012, cele şapte volume ale jurnalului lui Mussolini, precum şi o antologie a aforismelor sale. Iar dacă acest lucru nu va fi posibil în Europa, este deja pregătit să ceară azil politic în Venezuela, unde va continua să lucreze sub protecţia directă a lui Hugo Chavez.

Virilitatea lui Fidel Castro


„Fidel Castro, fostul lider comunist al Cubei, se pare că a fost un mare iubitor al sexului frumos, întreţinînd de-a lungul vieţii relaţii sexuale cu circa 35.000 de femei, conform The Economic Times.«S-a culcat cu cel puţin două femei pe zi timp de 40 de ani. Uneori i se aducea una şi la micul dejun pentru a-i satisface poftele. Nu cred că ar fi rezistat atît de mult la putere dacă nu ar fi fost motivat de toate femeile incredibile care îi picau în braţe pentru că era preşedinte», a declarat un oficial apropiat lui Castro” (Libertatea, 21 septembrie 2008).
Imelda Duarte a fost prima femeie posedată de Fidel Castro în calitatea sa de şef al guvernului cubanez în dimineaţa de 16 februarie 1960. Ea a fost urmată de Estrella Gomez şi de Maria Bernera, ambele fiindu-i aduse liderului bărbos în aceeaşi zi de 16 februarie 1960 de la un hotel din Havana, zi istorică pentru democraţia cubaneză şi pentru cauza revoluţiei mondiale. Influenţat de formidabila virilitate a singurului personaj istoric pe care-l idolatriza, hirsutul Rasputin, Fidel Castro a decis să devină cel mai mare colecţionar de femei din istorie şi, ajutat de voinţa sa formidabilă, a început un adevărat maraton sexual ce avea să dureze din 16 februarie 1960 pînă în 16 februarie 2006, incluzînd în meniu trei relaţii sexuale zilnice cu trei partenere diferite. Potrivit Biroului Cubanez de Statistică, Fidel Castro a întreţinut relaţii sexuale cu 48 325 de femei, dintre care 36 200 cu vîrste cuprinse între 16 si 28 de ani, 8 700 cu vîrste cuprinse între 29 şi 35 de ani, 3 425 cu vîrste cuprinse între 36 şi 43 de ani. 88% dintre acestea erau romano-catolice, 7 % - reformate, 3 % - musulmane, 1 % taoiste şi 1 % - budiste. Pentru a putea dovedi cu întregul aparat ştiinţific necesar nobila virilitate a liderului suprem, a fost creată o secţie specială în cadrul Biroului Cubanez de Statistică însărcinată exclusiv cu prelucrarea datelor referitoare la partenerele sexuale ale marelui conducător. Responsabilii serviciilor secrete cubaneze, cei care se ocupau cu recrutarea femeilor ce ajungeau în braţele lui Fidel Castro, erau obligaţi să ofere respectivului serviciu date extrem de amănunţite despre acestea : numele, starea civilă, vîrsta, etnia, religia, înălţimea, greutatea, culoarea pielii, culoarea părului, culoarea ochilor, nivelul de educaţie, numărul de parteneri sexuali înainte şi după coitul istoric în compania liderului suprem, eventualele cărţi publicate, numărul de orgasme raportate (cu o evidenţiere clară a numărului de orgasme reale şi a numărului de orgasme simulate). De asemenea, trebuiau furnizate informaţii despre numărul de virgine oferite virilului conducător, despre frigidele care i-au trecut prin pat, precum şi despre nimfomanele care s-au bucurat de îmbrăţişările tovarăşului Castro. Toate rezultatele acestei cercetări urmau să fie făcute publice după moartea liderului suprem, fiind publicate în 53 de volume care aveau să însoţească cele 53 de volume cu toate cuvîntările susţinute de-a lungul vremii de marele revoluţionar. Facultatea de Litere a Universităţii din Havana a primit misiunea să pregătească o enciclopedie a celor mai virile personaje literare din istorie care să fie publicată cu ocazia înmormîntării sublimului vizionar. Gabriel Garica Marquez i-a promis prietenului său Fidel că va scrie o carte despre asemănările şi deosebirile dintre el şi Casanova. Compania farmaceutică Pfizer s-a angajat printr-un contract confidenţial să lanseze o campanie promoţională pentru Viagra în care să evidenţieze rolul avut de Fidel Castro în descoperirea revoluţionarului medicament. Crescătorii de iepuri din Rusia au testat un produs inventat de sublimul conducător care a permis creşterea fertilităţii femelelor cu 75 %. Actorii francezi de filme porno au semnat o petiţie prin care cereau ca toate filmele finanţate de companii din Hexagon să fie realizate la Havana, urmînd ca ei să poată primi la faţa locului indicaţiile necesare pentru menţinerea unei virilităţi superioare din partea excepţionalului bărbat Fidel Castro.
Reprezentanţii Cărţii Recordurilor se pregăteau să plece spre Havana pentru a înregistra incredibilul record sexual al marelui lider bărbos cînd o seamă de informaţii venite din Italia i-au făcut să-şi amîne vizita: surse apropiate ziarului „La Repubblica” susţin că Silvio Berlusconi ar putea să-l depăşească pe tovarăşul Castro, el posedînd pînă în prezent, la doar 72 de ani, 45 600 de femei...

Italia genitală


„Organele genitale au avut întotdeauna o mare importanţă în viaţa popoarelor latine şi în special în viaţa poporului italian. In istoria Italiei, adevăratul drapel italian nu este tricolorul, ci sexul, sexul masculin. Patriotismul poporului italian se află acolo în pubis. Onoarea, morala, religia catolică, cultul familiei, totul se află acolo, între picioare, totul se găseşte acolo, în sex, care în Italia este frumos, demn de tradiţiile noastre de civilizaţie, antice şi glorioase”. Opinia lui Malaparte pare greu de respins dacă ne propunem să o supunem unui test transversal de-a lungul culturii italiene. De la Boccaccio pînă la personajele jucate de Mastroiani, fără să-l mai punem la socoteală pe vajnicul antologator de partide erotice pe nume Giaccomo Casanova, italienii se pun în slujba zeului Penis şi încearcă să-l slujească plini de zel, căpătînd drept răsplată renumele unor insurpasabili maeştri întru virilitate, în asemenea măsură încît codrul rămîne frate cu românul, însă sexul masculin pare să devină pentru vecie frate cu italianul. Dovada cea mai importantă a prestigiului erotic al iubitorilor de macaroane (le semnalăm freudienilor că pînă şi acest simbol pur italian este unul falic) e nesfîrşita cavalcadă a legendarelor turiste suedeze, pornite într-un adevărat pelerinaj sexual prin Peninsula cizmatică, pelerinaj care nu se poate încheia, desigur, decît în faţa turnului înclinat din Pisa, cel mai venerat monument priapic din Europa.
Există mai multe explicaţii ale faimei mondiale de care se bucură purtătorii de pantaloni din Italia, însă cea mai interesantă este aceea propusă tocmai de o turistă suedeză. Potrivit Augustei Swedenborg, legendele din folclorul scandinav le atribuie italienilor talentul unic de a fi reconstituit situaţia paradisiacă originară, cînd, aşa cum scrie Sfîntul Grigore de Nyssa, penisul se afla în întregime sub controlul voinţei, fiind un animal totalmente domesticit, gata să intre în erecţie sau să-şi recapete modestia flască în funcţie de injoncţiunile seniorului său, fără nici un gest de revoltă ori vreo clipă de neascultare. Folosit doar în scopuri întru totul legitime, departe de orice plăcere anarhică sau necontrolată, el îşi urma stăpînul cu deplină fidelitate, gata să-şi menţină înţeleapta supuşenie pînă la sfîrşitul vremurilor. Însă după ce s-a produs catastrofa originară, iar omul a fost aruncat în lume, devenind o simplă dihanie heideggeriană, sexul bărbatului s-a sălbăticit, refuzînd să mai asculte poruncile venite din partea suveranului său. Vasal vinovat de felonie, el a început să se lase pradă unor hachiţe şi unor acte de bravură dezordonate, alăturînd eşecuri rizibile şi triumfuri demne de povestit lui Don Juan sau Casanova. Vinovat de insolenţe priapice, precum în cazul monstruosului Mirabeau, sau acuzat de chinuitoare episoade de impotenţă, precum în cazul unor Swift sau Gogol, a început să semene tot mai mult cu o fiară rebelă sau cu un ins cu minţile rătăcite, astfel încît proprietarii săi autorizaţi şi-au pierdut orice nădejde legată de domesticirea lui şi au decis să-l păstreze departe de ochii publicului, suportîndu-i, în lipsa altei soluţii acceptabile (vezi regretul lui Origine după ce a decis să se castreze), imprevizibilele capricii. De la alungarea din Paradis, bărbaţii îşi petrec întreaga viaţă în compania acestei fiinţe excentrice, însă n-au găsit nici un leac pentru a-i înfrînge nesupunerea. Or, aşa cum mărturiseşte Augusta Swedenborg, italienii au dobîndit în chip misterios ştiinţa de a-şi dresa penisul, făcîndu-l să funcţioneze la fel precum în splendidele vremuri paradisiace, stîrpind orice urmă de rebeliune şi interzicîndu-i pretenţiile autonomiste (chiar dacă celelalte naţiuni sînt constrînse să admită existenţa unor Republicii Autonome Penisiace pe teritoriul lor, în Italia nu există nici o astfel de regiune). Mîndri de un asemenea privilegiu, simţindu-se cei mai nobili dintre muritori, ei îşi petrec vremea în campionate de fanfaronadă ori la sesiuni de tăiat frunza la cîini, socotind că după ce au atins perfecţiunea şi l-au bătut la puncte pe efemerul supraom al lui Nietzsche, nimic din ceea ce e omenesc nu le mai este străin.
Ascultînd explicaţiile Augustei Swedeborg, am înţeles pentru prima dată că protagonistul unei fotografii văzute acum un an la Palais de Tokyo din Paris nu putea să fie decît italian. Era vorba despre un tînăr gol puşcă, ţinînd un steag al Uniunii Europene pe sexu-i învîrtoşat, înconjurat de inscripţii în toate limbile celor 27 de state membre cu acelaşi conţinut : „Dorinţă de integrare”...

Ciprian Vălcan

(nr. 1, decembrie 2011, anul I)