Țara de dincolo de țară. La TVR, despre românii din Italia

Trebuie să spun de la început că în Italia sunt locuri în care mă simt acasă. În care aerul pe care îl respir mă hrănește și mă îmbrățișează dându-mi acea siguranță că nici un rău nu mă poate atinge. Revin cu mare drag în Italia de fiecare dată când pașii mei de jurnalist obișnuit cu drumurile lungi și cu valiza gata pregătită mă poartă prin țara dintre mări.

Rostul meu în Italia este să caut și să filmez români care au ales să trăiască și să muncească aici. Prima dată când am ajuns în Italia a fost în 2009. La Trieste. M-am îndrăgostit din prima de locul acela special de lângă Marea Adriatică. Dar parcă nu eram în Italia… Rătăcind pe străduțele în pantă parcă eram prin România mea… combinată cu un pic de Viena. Un amestec de Timișoara, Sibiu şi Viena.

Îmi aduc aminte că prima filmare făcută a fost cu o tânără fiziciană care lucra într-un centru de cercetare. Venise cu o bursă specială și a rămas. Nici ea nu se simțea în străinătate. Își făcuse prieteni din primele zile, iar italiana a început să o vorbească repede. Trieste? Da, și pentru ea era un loc special. Nu, nu se simțea în străinătate. Parcă era la Timișoara! Deci, nu mi se păruse doar mie!

Întâlnirile mele au continuat. Am găsit o familie mixtă formată cândva prin anii ’70. Soțul italian și-a „furat” soția din România, așa cum îi place să spună, dar România i-a furat lui inima. S-a îndrăgostit de soția lui, dar şi de ţara ei. A început să caute puncte comune. Şi a găsit și încă mai descoperă italieni care s-au născut în România sau istroromâni care își fac cumpărăturile în piețele din Trieste sau care locuiesc prin satele de la granița cu Croația. Vorbește românește și spune bancuri mai mult decât un român adevărat. Casa lor este un amestec de România şi Italia, ca şi viața lor.

Am cunoscut apoi muncitori de pe șantierele din nordul Italiei. Poveștile lor adunate ar putea umple pagini întregi. La fel și lacrimile lor. Unii munceau pentru autostrăzile care legau puncte importante din Italia. Erau triști. Şi-ar fi dorit să facă lucrul ăsta în țara lor, pentru România. Dar nu a fost să fie. Șefii lor italieni sunt mulțumiți, românii sunt harnici şi serioși și știu să se distreze bine în serile libere. De ce muncesc în soarele aspru? Pentru un salariu pe care în România l-ar fi câştigat poate în câteva luni bune. Așa își ţin copiii la școală, la facultate, își mai construiesc o casă sau o renovează pe cea veche. Toate în România, desigur. Când vor fi gata se vor întoarce. Acolo e locul lor, deocamdată aici muncesc.

Apoi am întâlnit un preot venit din Satu Mare. Mi-a povestit despre răzbunarea… dacilor. Când romanii au ajuns în Dacia, documentele nescrise… spun că atunci s-ar fi născut mulți copii care au devenit cetățeni ai mărețului Imperiu Roman. Acum în Italia se nasc mulți copii români, descendenți ai dacilor de atunci… copii care primesc la naștere cetățenie italiană, dar religia le rămâne ortodoxă. Italieni ortodocși! Mulți copii mici vin duminică de duminică la bisericile care nu-și mai găsesc enoriași italieni și sunt concesionate românilor care, departe de satul sau orașul lor în care există cel puțin o biserică… în care poate nu au intrat niciodată, descoperă un Dumnezeu care poate să le şteargă lacrimile curse pe suflet și le mângâie sufletele rănite de dorul de casă. Preotul este noaptea muncitor la o fabrică, de unde își ia un salariu ca să-și întrețină familia. Dimineața merge la biserică sau pe la casele oamenilor care au nevoie de sprijin.

Duminică de duminică românii se întorc cu drag în biserică. Vorbesc românește, copiii mici amestecă limba bunicii cu italiana de la grădiniță și școală. Ei sunt italieni, dar își vizitează în fiecare an verii din România. Acolo se joacă cel mai bine şi cel mai mult şi bunicii sau mătușile fac niște prăjituri senzaționale!

Am revenit în Italia după un an. Era toamnă când se culegeau strugurii. În Toscana. Evident că ploieșteanca din mine, crescută printre rândurile de viță de vie de la Valea Călugărească, s-a simțit imediat acasă. Totul mirosea ca în copilăria mea. Apusurile de soare aveau aceeași magie pe dealurile pline cu viță ruginie. Mai lipseau bunicii mei care ar fi trebuit să pregătească vinul cel tânăr… Erau doar la mine în gând…

Într-un sătuc uitat printre viile ruginii am descoperit că din cei 800 de locuitori, 600 erau români. Mai multe femei venite la muncă. Una dintre ele mi-a dat să mănânc o prăjitură italienească pregătită bucovinește, ca la ea la Câmpulungul Moldovei. Avea lacrimi în ochi când îmi arăta fotografiile cu copiii ei. Erau la școală în România. Soțul, șomer, a rămas acasă să aibă grijă de gospodărie și de cei mici. Ea muncea aici… până or crește copiii şi i-oi vedea aranjați. Ce să facem?... și își ștergea pe furiș lacrimile. Ea i-a adus și pe ceilalți români din sat. Fiecare și-a găsit de lucru în restaurant, în podgorii, prin casele oamenilor. Italienii sunt mulțumiți. Românii lor sunt altfel decât cei despre care zice la televizor. Au început să învețe și ei românește și să mănânce ciorbele tradiționale din Bucovina.

În Bolognia am găsit studenți români veniți pentru prima sau a doua specializare. Au rămas aici într-unul dintre cele mai importante centre universitare din Italia și din Europa.

Au mai trecut ceva ani și m-am întors în Italia… de care, recunosc, că-mi era dor. Alte locuri, alte povești de viață. Oameni frumoși şi sensibili cu trăiri care m-au îmbogățit pe mine însămi. Mă uitam în ochii lor când îmi povesteau de clipele dificile când au fost nevoiți să doarmă pe stradă, deși acasă în România duceau o viață decentă, pe alocuri de invidiat pentru unii. Au vrut altceva, o poveste a lor pe care o simțeau în ei vibrând și gata să fie trăită aici în Italia. Și atunci îmi dădeam seama că problemele mele de acasă pe care le credeam devastatoare… erau nimicuri în comparație cu ce au trăit ei.

Am descoperit italieni fascinați de români. Da, da! Am găsit așa ceva! (I-am și filmat ca să îi am drept mărturie pentru scepticii care vorbesc despre agresivitatea italienilor din nord). Oameni care au simțit să adăpostească români necunoscuți, să le ofere un acoperiș deasupra capului și un loc de unde să-și câștige existența. Un italian a făcut asta după ce, cu o săptămână înainte, un român îi furase o sumă importantă de bani. Dar, așa a simțit să facă pentru un necunoscut care i-a cerut ajutor. Şi necunoscutul de atunci avea să devină și datorită lui un artist cunoscut în Italia.
Mi-a plăcut Brescia. Cu trotuarele ei acoperite de parcă făceau parte din casă. Cu Dom-ul cel nou pe care îl vedeam în fiecare dimineață de la fereastra hotelului în care reușeam să dorm câteva ore. Aveam sa aflu că acolo, undeva într-o cămăruță modestă, poetul român prea puțin cunoscut în România natală a început să scrie primele versuri în italiană. I le citea unui păianjen pe nume Wilbur care se mutase odată cu el în camera cea mică.

Din Bergamo am rămas cu amintirea… bășicilor din talpă pe care am reușit să le „adopt” după ce am urcat din Orașul de Jos în cel de Sus. Orașul de Sus care îmi amintea atât de mult de Sighișoara mea de acasă. Și la Bergamo am aflat că datorită unei românce italienii de la Muzeul de artă modernă și contemporană au aflat că în lumea asta există un artist de geniu pe numele lui Constantin Brancuși şi nu Brancusi, așa cum îl știau ei de la frații francezi!

Milano. Din nou o altă acasă, descoperită la pas alături de Dan, colegul meu cameraman. O singură dată am folosit metroul, în rest am mers pe jos de dimineața până seara târziu. Am filmat (mai ales el), am descoperit o înghețată fenomenală (mai ales eu!) și câțiva oameni deosebiți. Am râs și ne-am amintit lucruri deosebite la o ceașcă cu ceai chinezesc de la mama lui din China, descifrând în același timp povestea pantofilor de lux pe care o româncă îi face cu succes pentru italieni, dar mai ales pentru oamenii cu bani ai acestei lumi.

Și mi s-a oferit și ocazia, tot în Milano, să scriu despre povestea călătoriilor mele în Italia în paginile virtuale ale Orizonturilor culturale italo-române!

Am fost la Milano cu un scop precis: să filmăm câțiva români care, prin munca lor, prin viața lor de zi cu zi, reușesc să devină un fel de „ambasadori fără portofolii” pentru o Românie destul de hulită în presa italiană. I-am filmat, iar poveștile lor vor putea fi văzute din această toamnă la TVR Internaţional.

Dar datorită lor am cunoscut alți români, dar și italieni care au reușit să mă facă să mă gândesc la o întoarcere în Italia, cât mai curând. La Monza sau aproape de lacuri, peste tot, în fiecare așezare, mai mică sau mai mare, există cel puțin un român care și-a adus cu el o parte din România de acasă.

Si așa, adunate, toate bucățelele de Românii fac cât o altă Românie, uneori mai veselă, uneori mai tristă, uneori cu lacrimi neștiute, alteori cu reușite nebănuite.

Asta am descoperit eu în Italia, o altă Românie, o țară dincolo de țară. Pentru că, oriunde ar fi, românii mei își iau cu ei, în buzunarul din partea stângă a sufletului, ȚARA și o duc cu ei oriunde ar fi. Acasă rămân țărâna și amintirea strămoșilor sau sângele vărsat de martirii neamului meu. Acasă rămâne garanția că într-o zi, cei plecați se vor întoarce, fie și numai în gând. Dar se vor întoarce din țara de dincolo de țară.

Aura Dobre
(nr. 9, septembrie 2014, anul IV)