În avanpremieră, „Il Duce e il Montanino” de Anca-Domnica Ilea

Nu se-ntâmplă niciodată nimic interesant într-un sat răzleț din creierii munților: cel puțin așa crede băiatul de cincisprezece ani care se strecoară (cât de des îi îngăduie munca la fermă) în fundul sălii înguste a cinematografului, singurul din regiune; nu o dată hoțește (taică-său nu se-ndură nici de ăia câțiva gologani...).
Zăvorul ușiței din dos nu se-nchide bine: deprins să aibă mereu aceiași mușterii, proprietarul nici nu s-a ostenit să-l înlocuiască. Nu prevăzuse însă un șmecheraș ca acela care astă-seară nu voia cu nici un preț să-i scape povestea omului ce pleacă în căutarea prietenului său dispărut cu corabia pe mări...  
Vezi însă că n-a putut ajunge mai devreme, filmul deja începuse; din graba de-a nu pierde prea multe secvențe, a-nchis probabil prost la loc ușa aia afurisită, căci, brusc, aude că a mai intrat careva! Tresare, cu musca pe căciulă, dar (chiar în clipa când se-ntoarce) imaginea se schimbă, un soare peste valuri în prim plan: lumina neașteptată inundă fundul sălii, încât apucă să zărească un băiat de vârsta lui, cu părul șaten spre blond, cârlionțat, purtând un pulover și un pantalon elegant, de culoare închisă.  
Vreun orășan, fără doar și poate, unul din turiștii ăia pornit haihui... da’ de ce naiba s-o fi vârât taman acolo, strecurându-se pe furiș atât de aproape de el? Și de ce asta-l scoate din sărite, de i se suie sângele la cap și un nod în gât? Căutam hanul, aude un murmur în spatele lui, și tâmplele stau să-i plesnească: nu i-ar mai arunca o privire, nici să știe că i-ar da bani de cinematograf până la sfârșitul anului... Nu-i aici, e alături, izbutește să mârâie, ai... ați încurcat ușa...
Celălalt însă nu mai pare deloc grăbit, ba chiar s-a mai apropiat o toană: pui de bogătaș ori ba, când se lasă cu distracție pe gratis...! Îl stingherește însă vecinătatea asta: în loc să asculte ce zic ăia de pe ecran, se surprinde ascultând respirația celuilalt, parcă tot mai pripită, iar caraghioslâcul e că-l molipsește și pe el: dacă o mai ținem mult așa, o s-ajungem cu limba de-un cot, ca buldogul ăla bătrân al primarelui...
- Cineva în stare să lase toate baltă, să-și pună viața în joc plecând să-și caute un prieten pe care lumea îl crede înecat de mult... păcat că una ca asta nu se-ntâmplă decât prin cărți ori la cinema!
Frază susurată foarte de aproape, cât pe ce să-i picure răsuflarea caldă pe sub guler, de-a lungul spinării! Intrusul stă în picioare chiar în vârful pantei, dominându-l cu o treaptă; din senin, o idee absurdă: dacă și-ar răsturna doar olecuță capul pe spate, și l-ar putea odihni pe pieptul ăla pufos de cașmir...
De parcă (la fel de absurd) străinul i-ar fi putut ghici gândurile, inima începe să-i bată foarte tare, aproape asurzitor, în ciuda sveterului vătuit: micul montanino simte o amorțeală în tot trupul, ceafa îi cântărește o tonă, luând-o singură la vale; dar, brusc, celălalt se trage îndărăt, bâjbâie după clanță și-și ia tălpășița. Până să reacționeze, trece vreun minut. Iar când dă buzna și el afară, firește, e prea târziu!
Îl aude (fără să-l asculte de fapt) pe taică-său muștruluindu-l, că de ce-a tândălit iar Dumnezeu știe pe unde, ba acu’ se mai și codește la strachină, doar crăpelnița nu pică din cer! Uite răsplata pentru că trudește ca un bivol, ca să-l crească pe un puturos ca el! Ca de departe, se aude zicând seară bună tuturor, se vede ieșind din casă și trântindu-se în grajd pe un braț de fân; cu ochii larg căscați spre grinzi, îi trece prin minte (pe când mijesc zorile) că n-a mai văzut sfârșitul filmului, și că-l doare drept în cot...
Pentru prima oară, îi pare rău că trebuie să scoată caii la păscut, deși îi pare bine să rămână singur cu ei; are impresia că doarme de-a-mpicioarelea, și nu numai fiindcă n-a închis un ochi toată noaptea... Înapoindu-se, seara, pe ulița mare, bagă de seamă cu întârziere agitația neobișnuită ce domnește acolo, da’ ce-i mai pasă lui, tocmai azi?
Maică-sa îi iese în întâmpinare, foarte tulburată: n-a aflat încă vestea? s-a rătăcit careva pe munte, și cică nu fitecine, un duce!; descins ieri în sat, fără surle și trâmbițe, plecat dimineața devreme, singur-singurel, fără nici un ghid; iar ciobanul ăl bătrân (care nu se-nșală niciodată) zice c-o să ningă colo, sus, la noapte... bietul băiat! Zi mai degrabă c-ar merita o chelfăneală, duce-neduce... bombăne tatăl; mucoșii ăștia parcă-s toți pe-un calapod: s-o șteargă așa, de la gara municipală, lăsându-și mască suita, doar ca să-și facă de cap... s-ar potrivi numa’ bine cu fii-tu, minus pitacii...      
Dintr-o dată, uite-l numai urechi, până și limba i se dezleagă: ce noroc că-i bine-nfofolit... mă rog, bănuiesc că-i musai să fie... nu se pleacă-n excursie doar în cămașă, cu atât mai dihai unul ca el, crescut boierește-n puf, închipuie-ți... i-o fi frică de-un firișor de aer... Dar, spunând asta, el însuși se pomenește cu măruntaiele înghețate: tocmai asta-i buba, n-o să facă față... iar dobitocul de mine, eram acolo; dacă-i vorbeam, poate înnopta la noi, și acu’ ar fi la adăpost!
Amintindu-și ce-i spusese celălalt: cât de singur trebuia să se simtă, un prieten, asta căuta de fapt, și crezuse că l-a aflat, și, după cum se vede, nu se-nșelase.... Din păcate, dăduse și de-un tâmpit, de-un încuiat care scoate țepi de arici la orice-ncercare de apropiere... sigur că-l pusese pe fugă: e stânjenitor să-i ceri fie ce-o fi cuiva care-ți întoarce spatele...
Să vezi și să nu crezi! exclamă tatăl, când băiatul se oferă a doua zi de dimineață să rămână acasă ca să-l ajute să repare gardul. Așa trece timpul mai iute, pe lângă că poți auzi tot ce-și spun vecinele în gura mare, peste poartă! Dar veștile nu-s deloc liniștitoare: au trebuit să întrerupă căutările și în seara asta. Iar la cină, mama, cu ochii înroșiți, îi azvârle din când în când o privire grăitoare: dacă erai tu în locul lui...?
Iar el (poate din pricina asta) își dă seama ce mult și-ar dori să-l vadă reîntors: nu că s-ar simți răspunzător (de ce oare, la urma urmei? cine-ar fi putut bănui?), dar parcă i-ar fi frate cu-adevărat, parc-ar fi crescut laolaltă... De parcă, fără glasul acela cald ca o mână pe umăr, fără capul acela pe care l-ar cuprinde în palme și l-ar încălzi cu buzele (dacă ar fi lângă el, colo sus... acolo unde s-ar cuveni să fie acuma... deh, nu mai suntem la cinema, ci în viața de toate zilele, unde prietenii mai norocoși rămân cuibăriți la căldurică și nici nu le-ar trăsni prin minte să)...
Satul nu s-a dezmeticit încă de-a binelea după ieșirea-i neașteptată din anonimat, de cum vestea a început să vuiască prin ziare: tânărul duce de ***, căutat de două zile încoace, dat dispărut de trei echipe de soccorritori, a fost găsit în fine de un băiat din partea locului (plecat de unul singur, fără să dea de știre nimănui, într-o direcție unde nimeni nu și-ar fi închipuit că trebuie căutat), care l-a purtat în spinare ceasuri la rând, până să ajungă la cabana unui tăietor de lemne! Salvatorul, un montanino robust, și-a revenit deja din încercare; în schimb, cel salvat suferă de degerături grave la față, la mâini și la picioare, a scăpat ca prin minune de amputări: o a doua minune, la drept vorbind, căci, în mod normal, nici măcar n-ar mai trebui să fie în viață...
De cum eroul zilei se îndepărtează preț de cinci minute, bolnavul devine agitat, riscă să-și desfacă bandajele, silindu-l astfel să-și petreacă vremea lungit ori așezat pe patul pe care au fost nevoiți să i-l instaleze alături, ca să nu poată fi scăpat din ochi: e din cauza șocului (au explicat medicii părinților băiatului), prezența lui probabil îl liniștește, și e foarte de-nțeles; mai lăsați-l un pic aici, Sua Eccelenza va ști să se arate recunoscător, de îndată ce-și va veni în fire...
Însă ochii sticlind de febră sub masca de mumie istorisesc o cu totul altă poveste, pe care doar ochii celuilalt o știu citi: ei îi spun că (dimpotrivă) își amintește cu de-amănuntul fiece clipă de când i-a recunoscut chipul la intrarea în văgăuna aia, pe fundul căreia nici măcar nu mai dârdâia, luptând să nu-l prindă somnul. Când gura-i înnegrită a îngăimat: nu puteam muri înainte, iar el a priceput că nu delirează câtuși de puțin, și ce-nseamnă exact acele cuvinte...  
Nu le vor povesti niciodată ziariștilor cum a astupat salvatorul intrarea în văgăună, apoi (cu speranța că vântul se va mai domoli afară) i-a scos toate hainele degeratului, frecându-l cu zăpadă până a urlat de durere, când sângele a reînceput să-i circule. Cum s-a dezbrăcat la rându-i și s-a întins peste dânsul, încălzindu-l timp de un ceas, vorbindu-i într-una, ca să nu-și piardă cunoștința; suflându-i peste obraji și alinându-l când junghiuri prea cumplite îi smulgeau gemete.
Nici cum muribundul i s-a agățat de gât, până când n-a mai răbdat și i-a murmurat că nu putea da ortul popii tocmai acum, că n-o să-i dea voie să-i facă una ca asta, și că să nu-i mai fie frică. Cum, la urmă, își căutau gura, aproape nemaisimțind frigul...
Îl miră cum de n-a turbat încă, toată ziulica între patru pereți la clinica asta pentru bogătani, silit să suporte plecăciunile tuturor ăstora de se uită la el ca la unul care-a tras lozul cel mare: numai el știe că, din momentul când Sua Eccelenza nu va mai avea nevoie de el, are de gând să-și strângă catrafusele și s-o ia la sănătoasa (fără să se mai uite îndărăt, ca în seara aia, la cinema)!
În așteptare, îl îngrijește (beteagul la pat nu lasă pe nimeni altcineva să-l atingă, în afara medicilor și a infirmierilor: iar capriciul unui duce e un ordin!); din fericire, cum a avut surioare și frățiori mai mici, e foarte îndemânatic: dar din protocolarul Lei nu-l mai scoate, adresându-i-se direct doar pentru strictul necesar, afară de lungile ceasuri când îi citește (ca să ia mai puține calmante, ca să nu se plictisească și nici să nu vorbească prea mult...)
Dar uite că azi l-a însărcinat cu un comision care l-a ținut departe preț de un ceas! Înțelege de ce când dă la ușă peste medic, aflând de la el că era ziua scoaterii pansamentelor. Intră tiptil: storurile sunt lăsate, celălalt s-a întors cu fața la perete și glasul lui (redevenit mai deslușit) îi interzice să se apropie. Nu ține seama, firește, vine întins la pat, se așază și îi atinge umărul, spunându-i ritos, ba chiar răstit: mai devreme sau mai târziu, tot va fi musai să te... să vă văd.
Acolo, sus, mă tutuiai... îl aude oftând, și îi trebuie un efort de voință ca să replice: nu mai e tot aia, aici... – Da’ de ce? și, în elanul lui de revoltă, era gata să se-ntoarcă, destul cât să poată fi înșfăcat de umeri și readus cu fața spre neînduplecatul care-i strânge tare ceafa în palme, nemailăsându-l să se sustragă privirii lui. Știu că arăt oribil... articulează micul duce, căruia i se umplu ochii de lacrimi; iar celălalt se aude rostind: n-ai teamă, am văzut io și mai rele; pe la noi, degerăturile-s mai dese ca guturaiele; numa’ să scapi de toate cojile astea, și o să fii la fel de chipeș ca-nainte...
O căutătură atât de intensă, încât (fără voie) își apropie fața, până ce buzele li se regăsesc ca o cheie în broască, iar brațele bolnavului i se reînnoadă pe după gât: nu, nu fugi, vezi bine că-i tot aia, și când voi pleca din clinica asta trebuie să vii cu mine... El se smulge furios din îmbrățișare, se ridică, dar se teme să se ducă prea departe, ca nu cumva celălalt să cadă încercând să se pună pe picioarele care încă nu-l țin. Neavând încotro, se prăvălește pe marginea propriului pat, bodogănind, cu ochii în gol: și la ce bun, signor Duce? ca să vă fiu valet?
Îl aude însă smiorcăindu-se, și se dă bătut; se pomenește la picioarele lui, cuprinzându-i mijlocul, bâiguind, cu capul pe genunchii lui: de ce se joacă așa cu el, amăgindu-l cu speranțe deșarte? nu vede că el îl iubește, și că nu se poate? nu există nici un loc pe lumea asta pentru un țărănuș care-a-ndrăgit un fecior de neam! Ba da, există unul... îl contrazice gura aceea încă învinețită, în părul lui, pe ceafă: vino!
Cerându-i asta, se lasă moale pe spate, trăgându-l după el, cu un braț strecurat pe după torsul lui, știind că așa nu va mai îndrăzni să se zbată, de frică să nu-l lovească peste degetele rănite; cu cealaltă mână bandajată, i-o apucă pe a lui (deși se strâmbă de durere) și și-o cufundă pe sub guler, apăsând-o pe o inimă care bate la fel de tare ca în seara aceea, în fundul sălii. - Dac-ai ști de câte ori am avut un chef nebun să te iau în brațe, dar nu voiam să te sperii... micul meu montanino cu surtuc de catifea reiată...
Așa te distrezi tu, frângând câte-o inimă în fiecare sat unde te oprești? îl întrerupe celălalt, încruntând din sprâncene; micul duce începe să râdă și îl sărută pe frunte, ca să i-o descrețească. Dar privirea îi e gravă când îi răspunde: nu, era pentru prima oară, îți jur... atunci, pe loc, am rămas la fel de uluit, dar când mă aflam acolo, sus, singur cuc, m-am gândit la tine cu atâta tărie, încât asta m-a ținut treaz...  
- Știi ce se spune pe la noi despre băieții care se pupă cu alți băieți și fac și alte lucruri cu ei? - Nimic mai mult decât ceea ce se spune peste tot, îmi închipui... dar știi bine că la o iubire adevărată „lucrurile” alea, cum le numești, nu-s nici urâte, nici murdare... - În vreun film, poate, inimioară... - Dar de venit ca să mă scapi de-acolo ai venit: nici asta (după socoteala mea) nu se face decât la cinema... și mai zi-mi o dată cum mi-ai zis, te rog...!  
– Dac-am venit după tine, înseamnă că mă țicnisem de-a binelea... și n-ar trebui să mă-nlănțui așa, nici să-mi gângurești la ureche, nici să mă lași să te mângâi pe piept... nu-s de lemn, pricepi? și nu știi până unde te poți încrede-n mine... Ochii lui candizi îl irită: se crede foarte tare, în teorie, dar în practică habar n-are despre ce vorbește! Întinde mâna (strângând din dinți ca să-și țină cumpătul) și și-o lunecă în jos spre pântecele celuilalt, care încremenește, nu-l respinge, dar îi azvârle (pentru prima oară) o privire aproape speriată... Atunci îl dă la o parte (cu bruschețe drăgăstoasă) și se ridică din pat, aruncându-i un: vezi? dacă-i așa frumos precum ziceai, de ce-o sfeclești?
- Nu-i asta... suntem poate încă prea copii, ar trebui doar să lăsăm totul să vină de la sine, să nu ne pripim... - Nu zău! da’ dacă io-mi pierd capul, iar tu nu mă mai poți opri, ai spune același lucru, după aia? - Ba nu, sunt sigur că nu mi-ai face niciodată vreun rău... și orice-ar fi să se petreacă între noi, află că ar fi cu voia mea, că n-aș regreta niciodată nimic!
- Degeaba stărui! unde mai pui că o infirmieră poate intra de la o clipă la alta: dacă m-ar prinde la tine-n pat, cum le-am putea explica una ca asta, chiar dacă nu făceam nimic?... m-ar goni de-aci cât ai zice pește, asta vrei? - Fie, dar revii diseară, doar ca să mă-nvelești și să-mi dai un sărut de noapte-bună, nimic altceva... da?
Firește că nu se duce, în ruptul capului: prea mult pentru o singură zi... Are fierbințeli, se îndoiește că va izbuti s-adoarmă; și totuși, o fi clipocit câteva minute, căci tresare la auzul unui zgomot ciudat (un soi de fâșâit, de lipăit, de horcăit, toate laolaltă) și sângele îi îngheață-n vine: abia mai apucă să se pună în șezut ca să-l primească în brațe, își luase cârjile, cum putuse, ca să se târască până la el!
Cum să se mai abțină, cum să nu se repeadă la chipul lui istovit, la gura lui schimonosită de durere? apoi la gâtul lui, la umerii scăpați de sub cămașa-i descheiată și la bustul lui întreg, până la brâu, strivindu-l de al său, pe care și l-a dezgolit la rându-i, dăruindu-i din căldura sa, ca și mai deunăzi, pe munte? - ...dar acu’ trebuie să te-ntorci la tine-n pat, dă-mi voie să te duc în brațe... hopa! noapte bună, inimioară... nu, îmi spui mâine tot ce vrei, acu’-i musai să dormi...    
- Ba o să m-auzi, chiar acum...! Îți vorbește Ducele, dacă de prieten nu vrei s-asculți: în toamna asta, era prevăzut să plec la studii, dar după toate cele-ntâmplate voi fi nevoit să învăț o vreme acasă; și tu neapărat o s-o faci alături de mine... Ei da, cum mi-ai salvat viața, nimeni n-o să se mai mire că țin să-ți plătesc profesori particulari! Te rog, nu mai fi așa de mândru, nu cu mine! tu mi-ai face mie o favoare, încă una... nu-nțelegi că nu mai pot fără tine?
Se agață de mâna lui, știind că așa nu va mai căuta să și-o retragă, ca nu cumva să-l vatăme: de ce refuzi încă să mă iei în serios? mă crezi tot un copil răsfățat care zbiară până capătă o jucărie de care în clipa următoare a și uitat? În nici trei ani de acum înainte, amândoi vom fi majori; tu îți vei alege singur meseria care-ți va plăcea și n-o să-mi datorezi nimic; dacă într-o bună zi vei avea chef să pleci... Dar nu înainte de-a fi încercat...   
Îi dă drumul de la sine, la capătul puterilor, dar și pentru că simte că a câștigat teren: nu partida, nici pe departe; dar convalescența lui de abia începe, și nu depinde decât de el ca să mai găsească pretexte s-o prelungească... o să aibă tot răgazul pentru a-i dovedi că ei doi sunt o poveste și mai frumoasă decât la cinema: ce dacă oamenii îi disprețuiesc de obicei pe băieții care „fac lucruri de-astea” împreună!  

Anca-Domnica Ilea
(nr. 3, martie 2015, anul V)