Pr. Vasile Barbolovici: „Bisericile româneşti din Italia, mai aproape de imigraţii noştri”

De curând a apărut în Italia volumul Catene e terrore de Arhiepiscopul greco-catolic Ioan Ploscaru, personalitate emblematică a episcopatului român unit din secolul XX. Este versiunea italiană a volumului Lanţuri şi teroare apărut în 1993 la Editura Signata din Timişoara şi, într-o a doua ediţie, în 1994, o lucrare memorialistică, în proză, închinată „lanţului” de închisori prin care a fost trecut nu numai autorul, ci şi întregul episcopat şi o mare parte a preoţimii Bisericii Greco-Catolice, începând cu instaurarea dictaturii comuniste în România. Despre semnificaţia acestei publicaţii în Italia, ca şi despre situaţia actuală a Bisericii Române Unite, am discutat cu preotul Vasile Alexandru Barbolovici, Protopop greco-catolic de Triveneto.

Părinte Barbolovici, v-aş întreba, în primul rând, cât de familiari sunt italienii cu termenii de „greco-catolic” şi „romano-catolic”?

În lumea religioasă creştină catolică italiană, termenul de „greco-catolici” în majoritatea cazurilor este necunoscut aproape în totalitate, deoarece fenomenul emigrării este destul de tânăr, întrucât doar din 2002 au început să apară primele comunităţi/parohii române greco-catolice. De asemenea, în mijlocul persoanelor consacrate, preoţi, călugări şi călugăriţe, nu de puţine ori mi s-a întâmplat ca în momentul când intram în contact cu ei şi mă prezentam ca şi român, student în primii ani după 1991 când am ajuns în Italia, iar apoi ca şi preot, să mi se spună că sunt un „uniate”, termen prin care în multe cărţi de teologie catolică eram prezentaţi. Sunt convins că în lumea creştină italiană romano-catolică, odată cu prezenţa noastră română greco-catolică şi ucraineană, fiind şi ei foarte răspândiţi prin Italia, începem să fim mai bine cunoscuţi în toate sectoarele din viaţa socială şi religioasă italiană.

În plan teologic şi pastoral, care este profilul specific Bisericii Greco-Catolice şi prin ce se distinge în mod esenţial de Biserica Romano-Catolică, pe de o parte, şi de Biserica Ortodoxă Română, pe de altă parte?

Profilul teologic şi pastoral al Bisericii Greco-Catolice este asemănător cu cel al Bisericii Romano-Catolice, întrucât fiind în deplină comuniune (fapt demonstrat de posibilitatea împărtăşirii reciproce în momentul participării unui creştin greco-catolic la „Santa Messa”, inclusiv la celebrările euharistice), avem la bază aceeaşi teologie şi mod de a face pastorală, cum ar fi importanţa ascultării Cuvântului Domnului, program catehetic la nivel de grupuri începând de la pregătirea pentru botez, pentru prima împărtăşanie solemnă, spovadă, căsătorie. De asemenea, o atenţie deosebită la dimensiunea caritativă şi de asistenţă socială, precum „caritas”, grija faţă de bolnavi şi de cei emarginaţi ai societăţii etc. Dacă putem vorbi de o diferenţă între greco-catolici şi romano-catolici, este doar chestiunea ritului celebrării Sfintei Liturghii şi a celorlalte Sfinte Taine şi sacramentalii, care sunt specificul nostru oriental bizantin.
Cu Biserica Ortodoxă avem în comun în totalitate ritul, cel oriental bizantin, dar nu suntem în deplină comuniune, fapt demonstrat de imposibilitatea de a celebra împreună Sfânta Liturghie şi celelalte Sfinte Taine. Ba mai mult, în România din 8-9 iulie 2008, cu un decret al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nu se mai poate celebra împreună nici un fel de ierurgie (celebrări nesacramentale, precum înmormântări, Tedeum, Parastas), ceea ce se putea face până în acel moment.

Cum aţi evoca personalitatea Arhiepiscopului Ioan Ploscaru?

Pe Preasfinţitul Ioan Ploscaru, mărturisesc cu părere de rău că nu l-am cunoscut personal, ci numai prin intermediul scrierilor dânsului şi în mod particular prin această carte, care este o mărturie profundă de viaţă creştină, credibilă, de adevărat ierarh fidel lui Cristos şi Bisericii Sale şi trăită în prima persoană, Lanţuri şi teroare, de acum şi în limba italiană, Catene e Terrore, la una dintre cele mai importante case de editură religioasă, Dehoniane din Bologna, care este o garanţie pentru cititorul religios italian. Munca titanică de traducere şi corectare a textului (şi aici doresc să mulţumesc tuturor celor care au lucrat efectiv la ea, prof. Giuseppe Munarini din Padova, doamna Mariana Ghergu şi prof. Marco Dalla Tore din Milano), au făcut posibilă cunoaşterea vieţii şi trăirii religioase catolice şi nu numai, în România din timpul comunismului. Aşadar, numai din scrierile dânsului se poate extrage imaginea şi marea personalitate a Arhiepiscopului Ioan Ploscaru.

Care este moştenirea pe care o lasă contemporaneităţii istoria Arhiepiscopului Ioan Ploscaru?

Pentru creştinism, moştenirea cea mai importantă ne învaţă însuşi Mântuitorul nostru Isus Cristos, este doar trăirea valorilor lăsate şi mărturia adusă prin faptele bune, atât personal cât şi la nivel de comunitate sau grup de creştini. Deci, sunt convins că şi Arhiepiscopul Ioan Ploscaru a lăsat această mărturie contemporaneităţii, trăind în prima persoană aceste valori fundamentale ale vieţii de creştin.

Există şi alte asemenea mărturii româneşti traduse în italiană?

Această carte, Lanţuri şi teroare / Catene e terrore, este prima din câte ştiu eu în Italia, dar doresc să fac cunoscut că avem în traducere şi cartea primului Cardinal român Doctor Iuliu Hossu, Credinţa noastră este viaţa noastră. Această carte, cât şi cea a PS. Ioan Ploscaru, este dorinţa, colaborarea şi convingerea tuturor preoţilor români greco-catolici care îşi desfăşoară activitatea pastorală în Italia, cărora le mulţumesc pentru sprijinul primit de fiecare dată când s-a dorit să se facă ceva frumos şi cunoscut despre noi în această minunată ţară.

După perioada de reprimare din comunism, cum vedeţi astăzi Biserica Greco-Catolică din România şi angrenarea acesteia în viaţa socială?

După perioada neagră a comunismului din România şi reîntoarcerea în libertate a Bisericii noastre Greco-Catolice, personal cred că trebuie să accentuăm activitatea pastorală, prin ceea ce a fost şi înainte de tristul an 1948. Concret, prin toate formele de catehizare la toate vârstele prin parohiile noastre, printr-o formare puternică şi serioasă atât spirituală cât şi teologică a clerului şi a viitorilor preoţi, începând din Seminarii şi din Facultăţi. De asemenea, să punctăm foarte mult şi pe formarea unui laicat matur, responsabil şi credibil în toate ramurile vieţii sociale, în special în plan cultural şi filantropic. Cred că aceste aspecte au stat la bază şi au făcut ceea ce a fost şi a dat Biserica Română Greco-Catolică neamului românesc de la începutul existenţei ei, după Unirea cu Roma din 1697-1700.

În 2012 a fost numit cel de al treilea Cardinal român, Cardinalul Lucian Mureşan, după Cardinalii Iuliu Hossu şi Alexandru Todea. Ce reprezintă această numire pentru Biserica Română Unită?

Crearea celui de-al treilea Cardinal român în persoana Preafericitului Lucian Mureşan anul trecut, de către Sanctitatea Sa Papa Benedict al XVI-lea, a fost un alt semn de recunoştinţă, respect, mărturiei de credinţă şi fidelitate lui Cristos şi Bisericii Sale din partea credincioşilor şi a ierarhiei noastre greco-catolice din România. Aceste aspecte au fost concentrate, văzute şi apreciate de către Sfântul Părinte în persoana care conduce actualmente Biserica noastră, Preafericirii Sale Lucian, Cardinal Mureşan.

În ceea ce priveşte Italia, românii sunt de ani buni minoritatea cea mai semnificativă de aici, având lăcaşe de cult în jurul cărora se reunesc comunităţile locale, aproape întotdeauna graţie generozităţii Bisericii Catolice Italiene. De asemenea, în 12 septembrie 2011 a fost recunoscută, oficial, Biserica Ortodoxă Română din Italia. Care este astăzi responsabilitatea acestor biserici faţă de emigranţii români?

Faptul că Biserica Romano-Catolică italiană a pus la dispoziţia emigranţilor români, greco-catolici şi ortodocşi, foarte multe lăcaşuri de cult a fost un exemplu concret de caritate frăţească şi creştină faţă de aceste persoane, care au decis să-şi creeze un viitor mai bun pentru ei şi pentru copiii lor aici în Italia. Dar să nu uităm că Biserica este instituţia cea mai credibilă şi cea mai aproape de nevoile cetăţenilor noştri, şi noi pastorii acestor comunităţi să încercăm să fim alături de ei în orice aspect al vieţii, nu numai în cel religios, care este şi cel mai important. Ca şi preot greco-catolic, mi-ar face deosebită plăcere ca asemenea gesturi concrete să se facă şi în România în raport cu noi din partea Bisericii Ortodoxe, întrucât ar fi un gest de reciprocitate şi recunoştinţă şi sunt convins că multe conflicte din Transilvania între cele două Biserici naţionale române nu ar mai exista.

Legat de schimbările epocale de la Vatican, v-aş întreba la final care credeţi că ar trebui să fie profilul noului Papă?

În ceea ce priveşte profilul noului Papă pe care catolicii din lumea întreagă îl aşteaptă, personal cred că trebuie să fie cât mai aproape de cel al Păstorului cel Mare, Domnul nostru Isus Cristos. De aceea, cred că trebuie să ne rugăm cu toţii Tatălui Ceresc, cu convingere şi cu speranţă. Iar actualului Papă Benedict al XV-lea trebuie să-i mulţumim pentru felul cum a slujit şi a fost fidel Mântuitorului şi Bisericii Sale, rugându-ne în continuare pentru dânsul.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 3, martie 2013, anul III)