„Scriitura, un exerciţiu de zădărnicie”. În dialog cu Stelian Tănase

Anul acesta, la cea de-a XVIII-a ediţie a prestigiosului Festival de literatură de la Mantova, care s-a desfăşurat în perioada 3-7 septembrie 2014, România a fost reprezentată prin scriitorul Stelian Tănase, care a participat, cu sprijinul Institutului Cultural Român și al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, partener al festivalului începând cu ediţia din 2010, la două evenimente:  „Bucarest Killer Tango”, unde a dialogat cu scriitorul italian Andrea Molesini despre activitatea sa literară și, în mod special, despre traducerea romanului Moartea unui dansator de tango/Morte di un ballerino di tango, apărut la Editura  Atmosphere Libri în tălmăcirea lui Mauro Barindi. Cel de al doilea eveniment s-a înscris în secţiunea „Vocabolario Europeo”, în cadrul căreia cei zece scriitori aleşi de organizatori au fost invitaţi să prezinte publicului un cuvânt reprezentativ pentru opera lor şi să-şi argumenteze opţiunea. Stelian Tănase a propus cuvântul „zădărnicie”, despre care scria: „Pentru lumea românească zădărnicia este un sentiment definitoriu și vine mai ales din conștiința lipsei universalității. Este efectul neputinței de a dura cumva în fața istoriei. Zădărnicia exprimă marginalitatea. Aici nimic nu dăinuie. O invazie militară străină, un cutremur, o epidemie sau inundație de mari proporții distruge totul la intervale regulate. Este și motivul pentru care românii probează un geniu inaugural, încep mereu ceva, o epocă, un mare edificiu, un regim, dar nu obișnuiesc să încheie aproape niciodată. Totul rămîne în stadiul de vise, de proiect, o schiță. Românii au ratat modernitatea, ca și tot secolul XX, de altfel. Nu pun punct și din această cauză trecutul nici nu e trecut. Românii trăiesc într-un prezent continuu și într-o perspectivă lipsită de sens. Aici zădărnicia este un sentiment definitoriu care vine din neputința în fața istoriei. Şi dacă nu sunt catastrofele, intervine Divinitatea pentru a-l obliga să ia totul de la început. Zădărnicia nu este o dimensiune individuală, aparține întregii societăți. Zădărnicia cuplează cu absurdul existenței (tot o marcă românească, vezi Eugène Ionesco), cu pasivitatea în fața vicisitudinilor vieții. Un exemplu clasic este balada Meșterului Manole în care tot ce se costruiește ziua se năruie noaptea și este nevoie de sacrificarea soției meșterului pentru a opri manifestarea zădărniciei. Dar sacrificiul  este perceput ca o pierdere, un eșec, de aceea nefrecventat”. Împreună cu scriitorul român, la acest eveniment a participat scriitorul italian Antonio Moresco, întâlnirea fiind moderată de lingvistul Matteo Motolese.
În interviul pe care îl publicăm în continuare, realizat de traducătorul Mauro Barindi, Stelian Tănase ne împărtăşeşte din impresiile pe care i le-a produs întâlnirea cu scriitorii şi publicul italian de la Festival de literatură de la Mantova.

Domnule Stelian Tănase, anul acesta aţi fost pentru prima dată la Festivalul de Literatură de la Mantova: ce aşteptări aveaţi şi cu ce impresii şi stare de spirit v-aţi întors?

Nu aveam prea mari aşteptări pentru că este pentru prima dată când particip la un festival de literatură, nu ştiam la ce să mă aştept. M-am simţit foarte bine şi am fost impresionat de numărul mare de spectatori care au plătit bilet să participe la o conversaţie cu mine, un scriitor necunoscut în Italia.

La cele două evenimente la care aţi participat, aţi dialogat cu prof. Andrea Molesini despre romanul dumneavoastră Moartea unui dansator de tango şi cu scriitorul Antonio Moresco în cadrul spaţiului „Vocabolario Europeo”, unde aţi propus cuvântul „zădărnicie”. Cum vi s-a părut această dublă experienţă?

Nu credeam că nişte istorii româneşti pot să atragă atenţia. Eram chiar curios să văd reacţia unor intelectuali străini, italieni în acest caz. Reacţia a fost foarte bună, empatică. Asta îţi dă curaj pentru alte cărţi.

Moartea unui dansator de tango este un titlu captivant şi sugestiv în spatele căruia se ascunde un univers românesc (sau valah, cum subliniaţi dumneavoastră în roman) surprins în momentele tragice – transfigurate într-o poveste „noir” – ale celui de al doilea război mondial, pe care cititorul italian îl descoperă acum probabil pentru prima dată. Gogu Vrabete, protagonistul, ar putea trăi în România zilelor noastre?

În principiu cred că da. Un Gogu Vrabete trăieşte în orice epocă. Un tip uman foarte romanesc.

În ce măsură v-a influenţat formaţia şi experienţa dumneavoastră de filosof, politolog şi jurnalist, în activitatea de scriitor?

Mai curând s-a petrecut invers. Scriitorul i-a influenţat pe ceilalţi. Totuşi, după 1990, scrisul meu se poate spune că este influenţat de cercetările în arhive pe care le-am făcut. 

Într-un moment istoric precum cel pe care îl trăim, în care se spune că scriitorii şi scriitura sunt morţi, ce sens (mai) are scrisul pentru dumneavoastră?

Buna întrebare. Nu ştiu să răspund. Este probabil un exerciţiu de zădărnicie. Înfrunţi absurdul existenţei, haosul, scriind. Scrisul dă o ordine lumii.

Ce proiecte editoriale aveţi pentru viitorul mai mult sau mai puţin apropiat? 

Scriu un roman pe care sper să îl termin în această iarnă.

Interviu realizat de Mauro Barindi
(nr. 10, octombrie 2014, anul IV)