În dialog cu Ştefan Damian despre noua colecţie „Biblioteca Italiană XXI”

În 2011 a fost inaugurată colecţia „Biblioteca Italiană XXI”, coordonată de Ştefan Damian, a editurii Dacia XXI din Cluj-Napoca. Am discutat cu italienistul Ştefan Damian despre publicaţiile şi proiectele noii colecţii, despre felul în care „traducerile fac o literatură" (convertind în pozitiv aserţiunea din programul „Daciei literare” de la 1840), ca şi despre actuala prezenţă a literaturii italiene în România şi promovarea acesteia printr-o iniţiativă mai amplă şi articulată la nivel de instituţii culturale.





Domnule profesor Ştefan Damian, cum s-a născut colecţia „Biblioteca Italiană XXI” pe care o coordonaţi şi ce obiective îşi propune?

Ideea unei „Biblioteci Italiene” este una care mă urmăreşte de mulţi ani, adică mai dinainte de a fi devenit redactor la vechea editură „Dacia” din Cluj, din perioada când am început să public nu doar poezie şi volume de proză proprii, ci şi traduceri. Este vorba despre anii studenţiei, când, fiind redactor la revista „Echinocţiu”, am tradus primele poezii (nu dintre autorii cei mai comozi, fiindcă prin 1970, Mario Luzi, de exemplu, scria destul de complicat pentru puterile unui novice!) şi mi-am „făcut mâna” încercând să pătrund sensurile ascunse şi multiple ale autorilor de opera cărora mă ocupam. Ideea m-a „persecutat” când am devenit redactor de literatură la editura clujeană, iar în anii în care am încetat să mai lucrez pentru „Dacia”, după 1990, a devenit chiar programatică. De aceea am fondat o societate culturală intitulată „Pro-Amicizia” interesată în strângerea relaţiilor culturale româno-italiene şi de promovare a culturii peninsulare la noi. Ea a sponsorizat publicarea unor antologii de poezie şi a unor poeţi cu volume proprii. Câţiva ani mai târziu am fondat şi o editură, I.D.C. Press, care şi-a făcut un ţel din promovarea culturii italiene la noi. Cu această editură am publicat vreo douăzeci de titluri, care s-au adăugat celor publicate cu fosta editură „Facla” din Timişoara, cu „Nona” din Piatra Neamţ, cu „Eikon” din Cluj-Napoca.
Aşadar, atunci când directorul editurii Dacia XXI mi-a solicitat colaborarea, am acceptat-o bucuros, nutrind convingerea că, cu cât va creşte numărul iniţiativelor publicistice, cu atât cele două culturi se vor cunoaşte mai bine, iar relaţiile dintre noi şi italieni vor fi tot mai strânse şi mai profunde.


Care sunt publicaţiile apărute până acum şi formele de promovare ale acestora?

La Editura Dacia XXI am publicat două romane de Grazia Deledda, Incendiu între măslini şi Cenuşă, un volum de proză scurtă din perioada Scapigliaturii italiene, intitulat Ofiţerul Negru şi o antologie de sonete italiene din perioada Renaşterii datorate celor şase poete mai cunoscute, Veronica Gambara, Vittoria Colonna, Tullia D'Aragona, Isabella Morra, Gaspara Stampa, Veronica Franco. Volumele au fost prezentate cu diferite ocazii, la târgurile de carte din Cluj şi Bucureşti, la Fiera del Libro din Torino, la manifestările pe care Editura le-a organizat mai ales în Transilvania (librării, întâlniri cu cititorii, cu sau fără participarea mea), prin recenzii în ziare, reviste, radio şi TV. Ele se bucură de o bună popularizare şi pe site-urile Editurii.

Ce titluri aveţi în plan pentru anul viitor?

În prezent suntem în tratative pentru republicarea clasicilor trecentişti (Dante, Boccaccio, Petrarca), dar şi pentru promovarea unor autori moderni, mai puţin sau deloc cunoscuţi în spaţiul românesc. Totul depinde, însă, de posibilităţile materiale pe care editura va reuşi să le aloce şi „BID”-ului („Biblioteca Italiană Dacia”), fiindcă plaja ei de acţiune este deosebit de variată şi vastă.


Arta traducerii şi „bipolaritatea expresivă” a limbii române

Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, traducerea literară?

Încă din tinereţe m-a obsedat afirmaţia din programul „Daciei literare” de la 30 ghenadie 1840, şi anume că „traducerile nu fac o literatură”. Am încercat să desluşesc tâlcul verbului „a face” în acest context şi nu am prea fost de părerea ilustrului nostru înaintaş: traducerile constituie o literatură (atât pentru cultura de origine cât şi pentru cultura de sosire!), pot fundamenta literatura naţională, o pot corela cu ceea ce se petrece pe plan internaţional. O bibliotecă de traduceri îi poate permite cititorului nostru să cunoască trecutul şi prezentul literar al unei naţiuni de la care are de învăţat, tot la fel cum şi acea naţiune a avut de învăţat de la altele, de-a lungul secolelor. În acelaşi timp, traducerea literară deschide apetitul pentru opera unuia sau altuia dintre autori, preferinţa pentru stil, pentru aprofundarea celor două limbi, permite opţiuni, preferinţe etc.

Consideraţi importantă colaborarea dintre traducător şi scriitor?

Un scriitor nu se naşte din „nimic!” El este un produs al acumulărilor succesive, al sedimentărilor şi descoperirilor altora, este, într-un fel, un fel de „hârtie de turnesol” care a asimilat ceea ce i s-a oferit. Traducând mai multe romane şi nuvelele unuia dintre cei mai importanţi scriitori italieni de la începutul secolului trecut, Federigo Tozzi (încă insuficient cunoscut chiar şi în Italia!), am învăţat de la el scrierea abruptă, tăierea netă a superfluului, eliminarea intervenţiei autorului în text, reîntoarcerea la un lexic arhaic, umorul de situaţii...

Aţi tradus în română atât poezie, cât şi proză. Din perspectiva traducătorului, care vă este mai aproape şi de ce?

Există multe puncte comune în traducerea textului poetic şi a celui narativ. Dar sunt şi numeroase deosebiri. Şi nu doar în ceea ce priveşte volumul de muncă, timpul acordat unei traduceri. Cred că totul depinde de afinităţile traducătorului, de stilul autorului, de modul lui de a gândi şi a se exprima, de acea „forma mentis” specifică unuia sau altuia dintre autori. Nu trebuie să se uite şi faptul că fiecare autor se individualizează prin stil, iar stilul este un rezultat al mai multor factori, uneori desluşiţi, alteori mai puţin evidenţi.
Personal, prefer traducerile de poezie, odată capacitat de un autor mă simt în largul meu, chiar dacă şi aici este nevoie de foarte multe nuanţări, de folosirea „bipolarităţii expresive” a limbii noastre. Prin acest concept, nu ştiu cât de eficient, încerc să spun că în traducerea în româneşte ne putem folosi fie de termeni arhaici (latinisme, slavisme ori cuvinte din fondul străvechi), fie de neologisme. Ori, şi aici consider că arta traducătorului (dacă există una!) este de o armonioasă combinare a celor două. Traducătorul este, astfel, dependent de autor, de intenţiile acestuia din textul de pornire. Dar este şi el însuşi, aşa cum a dovedit-o cu prisosinţă cea mai importantă traducătoare de literatură italiană din spaţiul românesc, Eta Boeriu.

Traduceţi şi din română în italiană. Cum vedeţi traducerea într-o limbă diferită de cea proprie?

Am tradus puţin (doar zece volume de versuri) din româneşte. Este, oricum, o activitate cu un grad de dificultate mai ridicat decât traducerea din italiană în română! În ceea ce mă priveşte, prefer să scriu în italiană. Am publicat două volume, unul intitulat unul de povestiri, Racconti di Transilvania (Ed. Santi Quaranta, Treviso) şi romanul La farfalla dalle ali bruciate (Ed. Nemapress, Roma-Alghero), reelaborând texte scrise anterior în româneşte.

Într-o privire de ansamblu, cum evaluaţi actuala prezenţă a literaturii italiene în România? Autorii contemporani sunt îndeajuns reprezentaţi?

Din italiană se traduce destul de mult, dar şi destul de neîngrijit. Nu doresc să intru în polemici, dar am constatat că există „şcoli de traduceri” în care textul de pornire este doar un pretext pentru reformularea lui „după ureche”.
În ceea ce mă priveşte, până acum am tradus cincizeci de titluri: proză, poezie, studii, eseuri filosofice. Sunt mulţi autorii cunoscuţi doar pe spaţii restrânse, dar pe care am pariat. Cel mai recent volum este La fattoria delle allodole, de Antonia Arslan (Ferma ciocârliilor, tradus în colaborare cu colega Gabriela Lungu), roman publicat de editura Ararat din Bucureşti în 2010. Dar, cu părere de rău trebuie să spun că nu există o iniţiativă amplă, articulată, la nivel de instituţii culturale suficient de bine dotate (inclusiv material), interesate de promovarea culturii italiene (la noi şi aiurea!). Se lasă totul pe iniţiativa privată. Or, şi aceasta are limitele ei, mai ales într-o situaţie economică precară, cum este cea de astăzi. Cred că un asemenea rol i-ar putea reveni de drept Institutului Italian de Cultură din Bucureşti şi filialelor acestuia, care şi-ar putea orienta activitatea şi pe stimularea acestor activităţi publicistice, cunoscut fiind impactul pe care cartea (tipărită, ori difuzată prin mijloace moderne) îl poate şi trebuie să îl aibă.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 1, decembrie 2011, anul I)